SĂ NU-ŢI SLĂBEASCĂ OCHII

Să nu-ţi slăbească ochii de prea-ndelung privit,
cât stai şi stai – şi încă nu vezi pe Cel Iubit.

Că-n clipa-n care nici gândeşti,
se va-mplini tot ce doreşti.

Să nu-ţi slăbească graiul de prea-ndelungi chemări,
când strigi şi strigi – şi parcă e mai pustiu pe zări.

Să nu-ţi slăbească duhul de prea amar suspin,
când chemi şi chemi – şi încă trimişii tot nu vin.

Să nu-ţi slăbească paşii de prea muncit umblat,
când mergi şi mergi – şi totuşi nu strângi ce-ai semănat.

Să nu-ţi slăbească mâna de prea milos întins,
când dai şi dai – şi parcă n-ai capăt şi cuprins.

Să nu-ţi slăbească râvna de prea mult aşteptat,
Iubitul tău grăbeşte şi vremea s-a scurtat.

Traian DORZ, din Cântările din urmă

Traian Dorz, din «HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU»

„«Doamne» – I-a răspuns bolnavul – «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi până mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.»“(Ioan 5, 7)

Ce strigăt dureros este acesta: n-am pe nimeni! Dacă l-aţi spus vreodată, ştiţi ce amar este! Sunt atâţia care n-au pe nimeni, însă nu pot striga – sau nu ştiu să strige.
Sau strigă, dar nu-i aude nimeni, căci locuiesc prea adânc în ţara durerii. Iar în ţara durerii toţi locuitorii sunt ori surzi şi nu-i aud, ori muţi şi nu le pot răspunde, ori paralizaţi şi nu-i pot ajuta! Ţara durerii este adesea un pustiu. Şi pustiul este locul unde nu este ecou. Acolo glasul n-are sunet.

Vai, e plină lumea de suflete care n-au pe nimeni! În adâncul inimii lor, în cele mai tainice locuri ale vieţii lor, adică atunci şi acolo unde omul are mai multă nevoie ca oricând să nu fie singur, cei mai mulţi oameni n-au pe nimeni, sunt în cea mai mare singurătate.
Vrei o dovadă? Chiar tu eşti dovada! Gândeşte-te: pe cine ai tu?
Ai mamă sau tată, ai soţ sau soţie, ai vreun copil iubit sau vreun prieten apropiat?
Până unde merge sufletul iubit cu tine şi cât cunoaşte el din tainele tale cele mai grele şi mai adânci?
Câte lucruri nu ţi le-ai spus fiinţei iubite şi nici nu i le vei putea spune niciodată! — Nici ei, nici nimănui pe pământ. Fiindcă simţi că nu te-ar putea înţelege. Ori nu te-ar putea ierta. Ori nu ţi-ar mai da nici o cinste. Ori nu te-ar mai putea iubi.
Tainele sunt totdeauna prea grele. Iar oamenii sunt prea slabi! Nu le pot purta. Vezi cu durere cât de aproape este hotarul până la care te pot însoţi chiar şi cei mai iubiţi ai tăi, în tainele sufletului tău. | Continuare »

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-2 Vlad Gheorghiu

O, Te aştept, Iisuse, mereu, cu-atâta dor
Vitezda vieţii mele s-o tulburi Tu uşor…
Mă străduiesc, fiinţa, spre Tine să-mi arunc,
Să mi-o cuprinzi, cum mama cuprinde al ei prunc.

Îmi scutur plin de teamă din pleoape somnul greu
Privirea să nu-mi scape când vii în cuibul meu
Şi-mi aţintesc auzul, susurul să-Ţi ascult,
Să nu mi-l fure-al lumii asurzitor tumult.

Dar când uşoara-Ţi rază în falduri Ţi-o cobori
Şi apele iubirii cu drag mi le-nfiori,
Adâncă neputinţă mă prinde-n gheare reci,
Să nu m-arunc când dulce pe lângă mine treci.

N-am om să mă apuce şi-n scăldătoarea Ta
Să mă cufunde iute când treci prin viaţa mea.
Şi n-am vreo faptă bună să-mi vină-n ajutor
Şi altul ia cununa, iar eu mă zbat să mor…

Opreşte şi la mine, când, mâine, ai să vii,
În tulburarea apei, pe toţi să ne îmbii.
Şi sfarmă-mi Tu, Iisuse, al neputinţei pat
Nimic să nu mă ţină de patimă legat.

Şi ia-mă Tu de mână, spre Tine să mă tragi
Şi să mă duci în ceruri pe umerii Tăi dragi,
Precum păstorul duce la dulcele imaş
Oiţa cea sărmană rănită de vrăjmaş.


„Iudeii ziceau deci celui ce fusese vindecat: «Este ziua Sabatului; nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul.»“ (Ioan 5, 10)

Ori de câte ori un om se însănătoşeşte şi începe să umble cu un mers curat şi nou, „iudeii“ încep să zică, lumea începe să zică, cei nelegiuiţi încep să zică…
Şi tocmai ei se găsesc să apere Legea, ei, care o calcă şi o batjocoresc prin viaţa şi purtările lor, necontenit. Ei o înjură şi o necinstesc la fiecare pas, dar îndată sar s-o apere când cineva doreşte într-adevăr s-o ţină.
Tocmai ei, care n-au nimic a face cu Dumnezeu, se fac nişte apărători ai lucrurilor Lui, deşi prin tot ce fac sunt vrăjmaşi ai Săi. Se fac îndată „apărători“ ai Legii Sale, când cineva vrea să se alipească smerit şi iubitor de Hristos, pentru a-L cinsti cum cere El. Şi a-L sluji cu adevărat pe Dumnezeu.
Dar „apărarea datinilor“ nu-i decât o formă ascunsă a urii pe care oamenii călcători ai oricărui adevăr al lui Hristos, prin viaţa lor, o au împotriva Luminii Lui şi împotriva oricui doreşte s-o asculte şi s-o poarte. „Apărarea“ Legii, împotriva celor care abia prin credinţă devin cu adevărat fii ai ei, este o foarte ascunsă luptă a răului împotriva Evangheliei.
Căci de fapt ceea ce apără aceşti zeloşi „iudei“ nu are nici o legătură cu Dumnezeu. Interesele pe care le apără ei nu sunt ale lui Hristos.
Interesul lui Hristos este ca Biserica Sa să fie sfântă, cu-rată şi fără pată. Fără păcat, fără afaceri necurate şi fără speculaţii imorale. Fără compromisuri, fără negustorie, fără politică afaceristă. Adică aşa cum o doresc cu adevărat credincioşii Domnului din mijlocul ei, cum o pretinde Cuvântul Sfânt, cum ştim că trebuie să fie şi cum au vrut-o Sfinţii Părinţi, mucenicii şi martirii lui Hristos.
Însă „iudeii“ au avut mereu alte interese. Iar aceste interese ei şi le-au ascuns frumos sub paravanul Legii lui Dumnezeu. | Continuare »

„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

I. Tâlcuitor

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. Eu am cunoscut un pătimaş beţiv care, după 30 de ani de cumplită pătimire în beţie, dintr-odată a scăpat de ea hotărându-se la o viaţă nouă cu Domnul. | Continuare »

duminica-slabanogului-vitezda-1Pe noi ne apără –  Traian Dorz

Cuvânt la Duminica Slăbănogului – Sf. Ioan Gură de Aur

LÂNGĂ POARTA OILOR – Traian Dorz

O, bucuraţi-vă! – Traian Dorz

Duminica Slabanogului de la Vitezda – Sfântul Teofan Zavorâtul

…Şi la cei din Lida – Traian Dorz

IISUS I-A ZIS: VREI? – Traian Dorz

EXAMENUL LUI IOV – Părintele Iosif Trifa

IUDEII ZICEAU: NU-ŢI ESTE ÎNGĂDUIT –  Traian Dorz

NOROC CU CREDINTA! – Arhimandritul Scriban

Ce dulce-i pacea Ta – Traian Dorz

„Voieşti să te faci sănătos?” – Mitropolitul Augustin de Florina

CA O MARE FURTUNOASĂ… –  Traian Dorz

DE TINE SIMT NEVOIE – Traian Dorz

Evanghelia despre minunea de la scăldătoarea Vitezda – Sf. Nicolae VELIMIROVICI

 

Cântări potrivite cu Evanghelia duminicii a IV-a după Paşti

105. Sfâşiat de chinuri grele; 539. Pe patul suferinţei gem; 623. Erai căzut, căzut; 935. Dacă s-a făcut minunea

 

Citește Ștefan Postică

Lidia Hamza

O, te doresc, Iisuse, cu sufletul meu tot,
Ființa mea întreagă spre Tine se avântă.
Atât de larg mi-e zborul, cât aripa mi-o pot
Întinde peste zarea ce-albastră mă-nveșmântă.

O, dacă-ai vrea, Iisuse naintea mea să vii,
Aripa-mi obosită s-o strângi la pieputu-Ți dulce…
Mi-am dezlegat de toate ființa mea, Tu știi
Că numai lângă Tine vrea fruntea-mi să se culce.

O, eu Te rog, Iisuse, Iubirea mea dintâi
Cu cât mai lângă Cruce mă strâng de-a lumii ură,
Aprinsă, mai aprinsă în suflet s-o rămâi,
Să-mi fie pat, și haină, și cuminecătură.

O, numai lângă Tine m-ascund de ochii răi,
Furtuna urii câtă ar fi să nimicească…
Mi-e zarea doar senină, c-o văd prin ochii Tăi,
Și lupta numai steaguri, iubind să-mi biruiască.

Lidia Hamza

mironositele_18_01În istoria mântuirii există un moment unic, distinct, special, delicat și curajos în același timp, în care femeia a ieșit din granițele ei impuse și și-a dovedit menirea ei: dăruirea, dragostea, curajul și îndrăzneala, într-un moment când bărbatul lipsea. Este vorba de momentul de după învierea încă tăinuită a lui Hristos, când lumea era încă amorțită, încă nerevenită în simțirile și rosturile ei, după răstignirea Mântuitorului. Câteva femei au îndrăznit să meargă la mormântul Domnului pentru a îndeplini ritualul înmormântării.
– „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?“ (Marcu 16, 3)
Această întrebare frizează imposibilul. În această întrebare se dovedește puterea credinței acestor femei. Nici nu puteau singure, nici nu știau dacă va fi cineva acolo să le ajute, nici nu știau dacă au voie să se apropie…
Și totuși s-au dus.
Aveau un singur scop, o singură sacră datorie, o singură smerită slujire: ungerea cu miruri a Domnului Iisus, pus într-un mormânt înconjurat de soldați și acoperit cu o piară mare…
Iubirea este singura care se exprimă chiar și atunci când Persoana iubită tace.
Curajul iubirii este singurul care înfruntă orice risc, opinia publică, autorităţile ostile. Mirul pe care îl poartă ele este imaginea exterioară a frumuseţii lor lăuntrice, a iubirii.
Cine sunt mironosițele?
Sunt un grup de femei care-L iubeau pe Iisus și care Îl urmau pe Domnul împreună cu Apostolii, chiar și pe Drumul Crucii. Ele au primit această denumire din pricina mirului cu care doreau să-L ungă pe Domnul pentru înmormântare. Însă ceea ce le definește în mod deosebit sunt curajul, credința și iubirea lor. Sfânta Scriptură amintește oarecum lapidar numele lor și nu în mod deosebit, ele fiind cele care Îl „slujeau din avutul lor“ (Luca 8, 3). Însă, Biserica le acordă un statut special, rânduind în ciclul Evangheliilor de peste an, o duminică dedicată mironosițelor: cea de-a treia după Învierea Domnului. Numele de mironosițe derivă din sintagma „purtătoare de miruri“.
Ele doreau să ungă cu miruri pe Cel Drag pentru înmormântare. Dar El era deja viu, fapt ce nu le știrbește cu nimic măreția devotamentului și curajului lor. Ba mai mult: ele sunt cele care-L văd întâi pe Domnul înviat. | Continuare »

Mironosite 2Apostolia femeilor

De mare dar s-au învrednicit femeile mironosiţe. Lor li s-a arătat mai întâi Iisus cel înviat din morţi. Această cinste le-a venit de altfel ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce au arătat-o în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat în timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul! Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan).
Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar de s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de frica unei slujnice. Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor… Le vedem plângând, la Crucea Lui, suferinţele Sale… Le vedem coborând de pe Cruce Preacurat trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt. Le vedem aşteptând învierea Lui…
Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimânte inima şi sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să le depărteze pe aceste femei din preajma Celui „osândit“. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul şi lacrimile femeilor. În ura lor cea grozavă, fariseii şi cărturarii nu puteau suferi plânsul femeilor. Lor le trebuia strigăte de batjocură şi ură. Desigur, vor fi căutat să le îndepărteze pe femeile plângătoare. Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de Crucea Răstignirii. | Continuare »

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

Surorilor iubite, de Domnul rânduite
la sfânta Lui Lucrare, dorim de-această dată,
cu-o inimă curată, să facem o urare:

Dragi mame şi bunice, soţii, surori şi fiice,
noi, cei ce vă iubim, lumina cea divină
din Cer spre voi să vină, din suflet v-o dorim.

Hristos să vă sfinţească în slujba Lui cerească
oriunde El v-a pus şi-n tot ce faceţi, toate
fiţi binecuvântate de Harul lui Iisus.

Pe sfânta voastră cale, a dragostei petale
noi astăzi presărăm şi-n Numele cel Dulce
al Celui de pe Cruce, vă binecuvântăm.

Şi-acum, de-acele sfinte femei de mai ’nainte
dorim să v-amintiţi, ca-n orice vremuri grele,
şi voi, aşa ca ele, pe Domnul să-L slujiţi.

Hristos să vă ajute, pe căile-I plăcute,
din suflet să-L urmaţi şi toate, ţineţi minte,
din pildele lor sfinte – lumină să luaţi.

Vorbirea fratelui Traian Dorz la ultima adunare la care a participat – Cluj, 14 mai 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Prea iubiţii mei fraţi şi surori, nu numai pentru dumneavoastră, ci şi pentru mine, o zi ca asta este extraordinară. Toate cântările pe care le-aţi cântat, eu le am trăit cu toată puterea sufletului meu. Pe multe dintre ele le-am trăit singur, în depărtare. Şi dragostea de fraţi, şi bucuriile unei astfel de adunări le-am avut numai prin credinţă. Am cântat numai prin credinţă când eram singur: „Ce bine-i printre voi, iubiţii şi dragii sufletului meu”, pentru că prin credinţă am avut de la început convingerea că Dumnezeu va aduce o zi ca aceasta în care aceste cântări izvorâte din lacrimi, scrise în genunchi şi-n singurătate, mai mult cu sânge decât cu cerneală, le vom cânta odată în toată bucuria şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu, Care, ce a spus şi ne-a făgăduit, ne-a garantat că se va realiza. O zi ca asta este una dintre minunatele realizări ale făgăduinţelor lui Dumnezeu în care am crezut când eram singuri şi departe. Dar, prin credinţă, Dumnezeu ne-a înştiinţat că va veni aşa o zi. Că voi putea privi feţele acestea ale dumneavoastră, ca feţele îngerilor din cer, pentru că aşa este o faţă de frate şi de soră care slujesc pe Dumnezeu: o faţă de înger ceresc pe acest pământ murdar (…).

Punerea-in-mormant_17_02
Astăzi avem o sărbătoare deosebită. Dar, înainte de a ajunge la adâncirea înţelesului ei în mijlocul nostru, vreau să mă refer la vorbirile fraţilor de mai înainte, care au fost inspirate din taina dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru mântuirea noastră Jertfa cea mai scumpă. Dar n-a făcut numai atât. Că, dacă nu ne-ar fi făcut-o cunoscut, ar fi putut rămâne fără nici un folos de mântuire pentru noi. Dar Dumnezeu, o dată cu Jertfa aceasta, cu vestea aceasta minunată şi sfântă, ne-a trimis nişte vestitori ai Lui, nişte oameni minunaţi, plini de Duhul Său cel Sfânt, prin care noi am aflat această veste minunată şi am putut să ne împărtăşim din binefacerile ei. | Continuare »

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

O, florile Credinței Sfinte,
ce-ncununați un chip slăvit,
– spre Cinstea Celui Ce vă cheamă
purtați-vă desăvârșit!

Dac-ați primit chemarea sfântă
să-I fiți podoabe la altar,
frumos în suflet, ca lumina,
păstrați al curăției har!

Dac-ați primit chemarea sfântă
și grea, de mame ori soții,
purtați în jurul crucii voastre
cununa sfintei curății!

Dac-ați primit chemarea sfântă
de lucrătoare-a lui Iisus,
purtați pe toată viața voastră
sfințirea Chipului de Sus!

Purtați mai scump ca ochii voștri
al sufletului alb veșmânt –
mai bine vă lipsiți de viață,
decât cădeți din legământ!

Căci voi sunteți cununa Celui
în veci Cântat și Preaiubit –
pentru Hristos și pentru lume
purtați-vă desăvârșit!

Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele! (II)

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna.
Cât ar trebui să-I mulţumim noi lui Dumnezeu pentru această credinţă: cea adevărată, cea pipăită, cea sfinţită! Dumnezeul nostru cel adevărat a fost atât de bun cu noi şi ne a arătat, prin Fiul Lui, ce-a avut mai scump şi ce-a avut mai drag. Şi preţul cel mai scump al răscumpărării tale şi a mele s-a plătit cu sânge. | Continuare »

Traian DORZMaica-Domnului_Timisoara

Cântă, mamă, psalmii sfinţi
fiului tău, seara,
cum cânta-n fiori fierbinţi
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
Îl creştea duioasă,
– psalmii sfinţi îi dăruiesc
o simţire-aleasă.

Roagă-te, măicuţă, blând,
peste leagăn, seara,
precum se ruga plângând
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
Îl veghea duioasă,
– rugăciunile îi cresc
inima frumoasă.

Şi citeşte-i, mamă, mult,
din Scriptură, seara,
cum citea cândva, demult,
Maica şi Fecioara,
când pe Fiul ei Ceresc
învăţa duioasă,
– Sfintele Scripturi zidesc
viaţa-i credincioasă.

Preot Iosif TRIFA La ÎNVIEREA DOMNULUI

[Strigarea femeilor mironosiţe şi strigarea Oastei Domnului rămasă fără conducător]

mironositeÎn toamna anului 1925, am fost în pelerinaj la Ierusalim. Ajuns în sfânta Cetate, am avut cea mai mare bucurie şi fericire din viaţa mea pământească; am sărutat cu lacrimi fierbinţi locul unde Domnul S-a îngropat pentru păcatele mele şi a înviat pentru viaţa mea şi mântuirea mea. M-am rugat şi am plâns în acest loc cu un fior şi cu o simţire pe care nu le-am mai avut în viaţa mea.
Era ziua primă a sosirii noastre. Seara am adormit cu sufletul copleşit de cele ce văzusem şi simţisem în Biserica Sf. Mormânt. Atunci noaptea avusei un vis măreţ.
Mi se părea că sunt în clipele când Iosif cu Nicodim şi mironosiţele femei Îl petreceau pe Domnul la mormânt. Toţi plângeau cu lacrimi amare, dar plânsul acesta era un fel de plâns ce întrecea toate plânsurile pământului. Acolo, în urma convoiului, mă vedeam şi eu cu plânsul şi lacrimile mele. Plângeam şi eu, dar într-un fel ce întrece toate simţirile şi lacrimile mele de azi. Mi se părea că văd distruse toate nădejdile mântuirii mele. Mă vedeam şi mă simţeam nespus de părăsit şi nenorocit. O noapte de cumplită deznădejde parcă se lăsa peste sufletul meu. În gândul meu parcă vedeam destrămându-se şi Oastea Domnului rămasă fără Conducător [sublinierea editorului]. Apăsat de această deznădejde, strigam şi eu: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, nu ne părăsi, căci rămânem singuri şi ne biruie răutăţile…
Ne apropiam plângând de mormânt. Atunci mironosiţele femei, ridicându-şi mâinile spre cer, strigară cu glas mare:
– Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi!…
În aceste clipe, faţa Domnului, istovită de suferinţe şi dureri, începu a se înviora… Ochii Lui, plini de o nespusă bunătate şi dragoste, se deschiseră şi, întinzân-du-Şi mâinile în semn de binecuvântare, zise:
– Nu vă temeţi. Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor…
În aceste clipe, simţii durerea din suflet schimbân-du-se într-o bucurie nespus de dulce. Zguduirea acestei schimbări mă trezi din somn şi puse capăt visului.
Am mai dormit trei nopţi în Ierusalim, dar n-am mai avut nici un vis în legătură cu lucrurile mântuirii sufleteşti. N-am mai avut nici de atunci încoace, cu toate că doream acest lucru. Atunci, la început, n-am înţeles deplin acest vis. Aşteptam altele, mai frumoase. Dar azi îmi dau seama ce înţeles adânc este în visul acesta. El mă urmăreşte de ani de zile şi, pe zi ce merge, înţelesul lui tot mai mare parcă se face. | Continuare »

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

Surori de cruce și răsplată, însoțitoare-n plâns și-n har,
Părtașe-aceleiași credințe, jertfind aceluiași altar,
– cinstire-n veci îndreptățită și semn al sfintei prețuiri,
Recunoștința noastră, vouă, v-aduce-a ei adânci simțiri.

Voi ați purtat cu noi alături povara luptei lui Hristos,
dar voi ați dus, deși mai slabe, ca mulți, solia mai frumos;
voi n-ați trădat rupând Lucrarea cu duh potrivnic și-ngâmfat,
nici n-ați vândut pe frați ca Iuda pe ban străin și vinovat,
nici n-ați adus prilej de certuri, de dezbinări și poticniri,
– ci-ați plâns cu suflet plin de jale în ceasul grelelor loviri.

Voi n-ați schimbat învățătura, smintind credința nimănui,
ci L-ați urmat mereu pe Domnul, statornice-ascultării Lui.
Voi n-ați luat o altă cale, călcând întâiul legământ,
decât puține, când ori râvna, ori vina altora v-a-nfrânt.

Ați stat în rugăciuni și-n jertfă cu duhul strâns și-ndurerat,
răbdând statornice-n credință, când mulți „viteji“ s-au lepădat,
iar pentru toată jertfa voastră și pentru tot ce-ați pătimit
voi nu v-ați lăudat la nimeni, nici vreo răsplată n-ați voit.

O, scumpe suflete chemate de-Același Duh, spre-Același țel,
Hristos vă binecuvântează iubirea ce-o suiți spre El.
El, Care v-a chemat alături de noi, pe calea sfintei vieți,
să crească și-n noi o credință cu-a voastră de același preț,
cu-același rod și duh statornic, cu-același mers și chip frumos,
să ne-ncunune-odată crucea cu-aceiași trandafiri, Hristos.

Evanghelia despre femeile mironosiţe

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a II-a după Paşti

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.
Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.
Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.
Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?
Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.
O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.
Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului. | Continuare »

Traian DORZ

Pentru mama credincioasă
înălţaţi mereu
cea mai dulce mulţumire
către Dumnezeu,
căci ea creşte-n lumea asta
fii ai Celui Sfânt
ce vor fi lumini şi sare
pentru-acest pământ.

Pentru mama credincioasă
vă rugaţi mereu,
ca să-şi crească toţi copiii
pentru Dumnezeu,
căci cu cât vor fi pe lume
mai mulţi oameni sfinţi,
cu-atât vor fi mai puţine
plăgi şi suferinţi.

Pentru mame credincioase
stăruiţi mereu,
să ne deie cât mai multe
Bunul Dumnezeu,
căci acestea cresc pe lume
viitorul sfânt,
ele nasc mântuitorii
pe acest pământ…

CU IISUS SPRE GOLGOTA AU MERS ŞI FEMEILE

Chipul de alături ne arată pe Mântuitorul Hristos ducându-Şi crucea în sus spre Golgota. Apostolii Îl părăsiseră de frica iudeilor, dar iată, femeile se ţin în urma Lui cu plângere şi lacrimi pentru patimile ce le îndură. Nici iudeii, nici ostaşii n-au putut opri calea de durere şi de iubire a femeilor pentru Mântuitorul Hristos. Iată-le, se suie spre Golgota cu Hristos şi, ajunse acolo, se aşază la picioarele crucii şi plâng patimile şi moartea Mântuitorului.
Calea de durere şi de iubire ce au făcut-o femeile spre Golgota este pusă cu învăţătură pentru toate femeile din toate vremurile. „Luaţi aminte femeilor – zice această învăţătură – căci calea ce duce după Hristos şi învăţăturile Lui şi astăzi este o cale grea, o cale de durere şi de lacrimi. De-o parte, viaţa va scoate înaintea voastră necazuri şi dureri şi va pune cruci grele pe umerii voştri, iar de altă parte, satana cu ispitele şi amăgirile lui vă va îndemna să lăsaţi această cale grea şi să apucaţi pe cea largă şi uşoară ce duce la pieire. Dar voi, femeilor, de nimic să nu vă temeţi. Nici ostaşii, nici iudeii n-au putut opri calea femeilor ce mergeau după Hristos; aşa şi pe voi, nici greutăţile vieţii, nici ispitele satanei să nu vă poată abate de la calea ce duce după Hristos”…
Femeilor! Lacrimile şi durerile din această lume îl apropie pe om de Dumnezeu. Vă aduceţi aminte cum, în vremea războiului, suferinţele v-au apropiat mai tare ca oricând de Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorzdin Hristos – Puterea Apostoliei
din Meditaţii la Apostolul din Duminica mironosițelor

În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele (Fapte 6, 1).

TDorz1Orice cârtire şi orice murmurare, la orice om, vine dintr-o nemulţumire sau din mai multe.
Orice nemulţumire vine dintr-o nedreptate sau din mai multe.
Şi orice nedreptate vine dintr-un păcat sau din mai multe.
Între credincioşii adevăraţi, acestea nu trebuie să se întâmple niciodată, fiindcă ei, având dragoste care niciodată nu-şi caută folosul său, nu numai că nimeni nu va nedreptăţi pe nimeni, dar fiecare va căuta folosul fiecăruia.
Astfel, toţi sunt fericiţi şi nimeni n-are motiv să murmure, să cârtească, să se plângă.

Aşa ar trebui să fie pretutindeni unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste suflete şi unde Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte cu putere, cu semne şi cu minuni, prin trimişii lui Hristos, peste care se vede strălucit pecetea harului Său.
Dar nu totdeauna este aşa, fiindcă nu toţi câţi vin într-o adunare duhovnicească au Duhul Sfânt.
Şi nu toţi cei care vin în staulul lui Hristos sunt oile Lui.
Mai sunt acolo şi câini săriţi peste gard.
Mai sunt şi vulpi intrate prin gard.
Mai sunt şi şerpi băgaţi pe sub gardul lucrării Domnului.
Iar toţi aceştia, vorbind o limbă străină de a poporului sfânt, având o fire străină şi o ţintă străină, vor face totdeauna lucruri care dau naştere la murmure, la cârtiri, la rele, la tulburări şi la rătăciri.

Despre primele tulburări făcute în Biserica Creştină, Sfânta Scriptură spune că le-au provocat cei care vorbeau greceşte… Aceştia erau evrei veniţi din alte părţi şi strămutaţi în Ierusalim, de prin Asia Mică, Egipt şi din coloniile greceşti din Răsărit.
Aceştia au venit în Ierusalim, dar nici nu vorbeau limba lui, nici n-aveau obiceiurile lui, nici nu se uniseră cu duhul lui. Mai păstrau încă în ale lor tot ce avuseseră de la străinii pe unde erau împrăştiaţi şi dintre care veniseră în Ierusalim.
O, ce mare lucru este cuvântul: ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea, uită pe poporul tău şi casa tatălui tău şi atunci împăratul îţi va pofti frumuseţea – şi, fiindcă este Domnul tău, adu-I închinăciunile tale (Psalm 45, 10). | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

tomaCu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!“

Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.

Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.

Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.

Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul“; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa.

Răutăţile şi stricăciunile sufleteşti din vremurile noastre sunt o mărturie că s-a stins şi se stinge credinţa. Mergem şi cu credinţa spre vremurile de apoi; mergem spre întrebarea Mântuitorului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?“. (Luca 18, 8).

Lumea e plină de necredinţă şi de necredincioşi. Lumea de azi e mai păgână decât păgânii de azi şi cei de demult. De ce? Apoi de aceea pentru că păgânii credeau şi cred în mai mulţi dumnezei, dar cei mai mulţi „creştini“ de azi nu mai cred în nici unul. Păgânii cred în zeii lor şi umblă să le facă voia lor, dar „creştinii“ cei păgâni de azi nu cred în nimic. | Continuare »

Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol, departe,
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?

Credinţa, doar credinţa,
ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa,
prin cruce, spre-nviere.

Când frânt ţi-aduni tristeţea ca cioburile sparte
din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie?

Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,
iar gheara disperării viaţa ţi-o zugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credinţa, doar Credinţa… ea singură împarte
viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, nălţând-o peste moarte,
iar pe cealaltă dând-o iubirii pe vecie.

Traian Dorz, Cântări de sus