b'LOGOS — Comori Nemuritoare

(Traian Dorz, Strângeți fărâmiturile, vol. IV, cap. Să ne îndepărtăm de dezbinători)

„Vezi, de-acum te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuieşti. Vezi, ai păţit rău: te-au prăbuşit păcatele, ai ajuns un nenorocit… pătimaş cu băutura, pătimaş cu fumatul, pătimaş cu lăcomia, cu răutatea, cu certurile, cu zavistiile, cu neînţelegerile, cu gândurile rele, cu trufia, cu toate celelalte fapte rele care sunt tâlharii ce-i pândesc pe toţi cei care coboară din Ierusalim, adică părăsesc starea curată şi se duc spre păcat, şi se prăbuşesc spre poftele şi păcatele veacului acestuia. Dumnezeu ne-a izbăvit de ele. Dar – după ce ne-a dat mângâierea, după ce ne-a vindecat rănile, după ce ne-a dus în casa adunărilor Sale, după ce ne-a încredinţat îngrijitorilor Săi – ne porunceşte acum la fel ca slăbănogului de la lacul Betesda: „Vezi, acum te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuieşti. Te-am ajutat să ajungi spre Ierusalim, în adunarea sfântă, sub îngrijirea sfântă, unde ai Cuvântul Sfânt, cântările sfinte, rugăciunile binecuvântate, fraţii sfinţi. Să nu-i mai părăseşti. Să nu mai cazi din nou. Să nu părăseşti adunarea, să nu te depărtezi de adunarea sfântă şi să nu mai asculţi şoaptele acelora care te îndeamnă şi te ispitesc să-i părăseşti pe fraţi, să părăseşti adunarea şi să te duci în alte părţi”.
Aveţi grijă, pentru că aceasta este o poruncă, nu numai un sfat. Şi o condiţie pentru păstrarea mântuirii noastre, nu numai pentru ferirea noastră de prăbuşiri. Noi, dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi rămânem acolo unde ne-a aşezat El, şi ascultăm de mai-marii noştri care sunt puşi să ne mărturisească nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne sfătuiască să mergem pe calea cea bună, dacă ascultăm de ei, atunci rămânem mai departe credincioşi în Biserica Domnului, în adunarea Domnului în care ne-a chemat El de la început şi în care au fost părinţii şi înaintaşii noştri. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

Surorile noastre, femeile, au avut de la Dumnezeu un rost atât de însemnat în toată lucrarea Lui mântuitoare.
În Vechiul Testament, strălucesc numele atât de frumoase şi slujbele atât de sfinte ale unor suflete de femei prin care Dumnezeu a făcut lucrări atât de mari în slujba mântuirii lumii.
Despre minunatele soţii, ale lui Avraam, Isaac şi Iacov, despre mamele profeţilor, Moise, Samuel, Samson şi alţii – ce frumos scriu Sfintele Scripturi!
Dar, în afară de acestea, cât de multe trebuie să fi fost sfintele femei care şi-au crescut copiii în frica şi dragostea lui Dumnezeu, care şi-au petrecut cu rugăciuni soţii plecaţi la munca şi lupta lui Dumnezeu, care şi-au închinat Domnului toată viaţa lor în singurătate, în jertfe, în binefaceri.
Ce să mai zicem apoi de Noul Testament, pe cerul căruia străluceşte cu o frumuseţe fără seamăn Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Vasul cel ales şi sfânt prin care ne-a fost trimis nouă Mântuitorul nostru şi Lumina lumii?
Ce minunate apar apoi, în jurul ei, celelalte sfinte femei, care, fiecare şi toate, au rămas pe totdeauna în cinstirea Bisericii lui Hristos cu o strălucire aparte a ei, până azi şi până în veci.
Elisabeta – mama Sfântului Ioan Botezătorul. Ana – fiica lui Fanuel. Marta şi Maria, Samariteanca, Magdalena, Fivi, Eunice, Lois – şi altele, şi altele, de atunci şi până astăzi, câte şi mai câte, cu această uceniţă Tabita – au împodobit Biserica lui Hristos, au şters lacrimile şi sudorile Lui, au legat răni, au mângâiat dureri, au sărutat şi au şters lacrimi, au încurajat luptători, au ascuns primejduiţi, au hrănit flămânzi, au îmbrăcat goi, au ospătat îngeri… | Continuare »

Traian Dorz, Scumpele noastre surori

Surori de cruce și răsplată, însoțitoare-n plâns și-n har,
Părtașe-aceleiași credințe, jertfind aceluiași altar,
– cinstire-n veci îndreptățită și semn al sfintei prețuiri,
Recunoștința noastră, vouă, v-aduce-a ei adânci simțiri.

Voi ați purtat cu noi alături povara luptei lui Hristos,
dar voi ați dus, deși mai slabe, ca mulți, solia mai frumos;
voi n-ați trădat rupând Lucrarea cu duh potrivnic și-ngâmfat,
nici n-ați vândut pe frați ca Iuda pe ban străin și vinovat,
nici n-ați adus prilej de certuri, de dezbinări și poticniri,
– ci-ați plâns cu suflet plin de jale în ceasul grelelor loviri.

Voi n-ați schimbat învățătura, smintind credința nimănui,
ci L-ați urmat mereu pe Domnul, statornice-ascultării Lui.
Voi n-ați luat o altă cale, călcând întâiul legământ,
decât puține, când ori râvna, ori vina altora v-a-nfrânt.

Ați stat în rugăciuni și-n jertfă cu duhul strâns și-ndurerat,
răbdând statornice-n credință, când mulți „viteji“ s-au lepădat,
iar pentru toată jertfa voastră și pentru tot ce-ați pătimit
voi nu v-ați lăudat la nimeni, nici vreo răsplată n-ați voit.

O, scumpe suflete chemate de-Același Duh, spre-Același țel,
Hristos vă binecuvântează iubirea ce-o suiți spre El.
El, Care v-a chemat alături de noi, pe calea sfintei vieți,
să crească și-n noi o credință cu-a voastră de același preț,
cu-același rod și duh statornic, cu-același mers și chip frumos,
să ne-ncunune-odată crucea cu-aceiași trandafiri, Hristos.

Credința-ncununată e doar credința care
ne-ngenunchează-n lacrimi cu-o unică predare
și ne rănește-n Domnul cu-un legământ fierbinte
de lupta pân’ la moarte, privind mereu nainte.

Credința-ntemeiată pe-nvățătura dreaptă
își dă mereu silința să se-mplinească-n faptă
și-apoi în cunoștință, și-apoi în înfrânare,
suind din treaptă-n treaptă, spre cea mai naltă stare.

Credința bună luptă răbdarea să și-o crească,
evlavia unindu-și cu dragostea frățească,
și-apoi cu ea iubirea de oameni și-o-mpreună;
– o astfel de credință ajunge la cunună.

Credința mântuiește numai atunci când are
aceste roade scumpe și fapte sfințitoare;
credința fără fapte e moartă și uscată
și n-o să-ajungă viața cerească niciodată.

Nu v-amăgiți că mergeți în Sfânta-Mpărăție
când n-aveți o credință puternică și vie;
credința ce primește cununa mântuirii
e numai cea-nsoțită de roadele sfințirii.

O, fiul meu cel unic, du-ți lupta vieții tale
eroic, pân’ la ținta Victoriei Finale,
viteaz înfruntă-ți moartea ca soarele furtuna,
la capătul credinței Hristos îți dă cununa.

Traian Dorz, Credința încununată