Mieluselul-de-Pasti-14Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT

Era în Joia Mare, dimineaţa. În Ierusalim, sărbătorile Paştelui se apropiau de sfârşit. Urmau cele două zile mai mari. A doua zi era Vineri, ziua pregătirii, ziua dinaintea Sabatului, apoi venea Sabatul cel mare, care încheia cele şapte zile Pascale.
În toate casele fiilor lui Israel se pregătea jertfirea mieluţului pascal, în amintirea serii dinaintea eliberării strămoşilor lor din Egipt, când Domnul Dumnezeu poruncise ca fiecare familie israelită să taie un miel pentru masa de pregătire a ieşirii lor din robie, iar cu sângele mielului să ungă uşorii porţii, spre a fi un semn pentru îngerul nimicitor care va trece în noaptea aceea şi va ucide pe toţi întâii născuţi din casele asupritorilor poporului lui Dumnezeu.
Astfel, îngerul morţii intra în toate casele care nu aveau semnul sângelui pe uşorii porţii. Dar cei care aveau acest semn au fost salvaţi.
Deci toate casele şi familiile evreieşti se pregăteau, şi în acest an, cu mieluţul obişnuit, după tradiţie, pentru Cina de Paşti… În toate părţile vedeai oameni ducându-se şi venind, căutând să-şi facă rost fiecare de un miel pe care să-l taie, după cum fusese cândva porunca Domnului şi după cum se păstra cu sfinţenie şi acum obiceiul acesta străbun. Piaţa Ierusalimului era plină de mieluţi legaţi de picioare şi trântiţi pe jos, pregătiţi să fie luaţi şi duşi la junghiere.
Peste tot se vedeau oameni cu câte un miel, ducându-se sau venind dinspre piaţă. Unii se opreau să vadă sau să pipăie mielul celuilalt, cumpărat ori dus spre vânzare. Se întrebau de preţul mielului, împingându-l ori smucindu-l când într-o parte, când în alta. Îşi dădeau cu părerea, apoi plecau ori se târguiau să cumpere ori să vândă.
În dimineaţa aceea, Domnul Iisus îl trimisese şi pe Iuda să cumpere şi pentru ei un mieluţ, ca să-l taie pentru Cina de Taină pe care aveau să o ia împreună cu toţi ai Săi în seara acestei zile. Iuda ţinea punga şi se pricepea foarte bine la vânzări şi cumpărări, fiindcă de câtăva vreme numai de asta se ocupa. Nici nu mai stătea decât foarte puţin împreună cu Domnul Iisus şi cu ceilalţi Apostoli, pentru că mereu îşi făcea de lucru să meargă când într-o parte, când în alta. Ba zicea că trebuie să ajute pe nişte săraci, ba că trebuie să viziteze nişte bolnavi, ba că este nevoie să lămurească pe cineva cu privire la o trebuinţă sufletească… De multe ori minţea, fiindcă el mergea în cu totul alte părţi. Se ocupa cu negustorii necinstite, pentru câştig lacom şi vinovat. Se împrietenise cu nişte tovarăşi răi şi astfel ajunsese despărţit de Domnul şi de fraţii săi. În curând, apoi, ajunse informatorul fariseilor şi se făcu iscoadă pentru urmărirea şi prinderea lui Iisus – Învăţătorul şi Stăpânul său.
Deci în dimineaţa aceea de Joia Paştilor, Domnul Iisus îl trimise pe Iuda să meargă să le cumpere şi lor mieluţul de Paşti. Iuda s-a dus bucuros, fiindcă asta îi era plăcerea lui cea mai mare: să vândă şi să cumpere. Când te duci prin târguri ori prin pieţe şi ai timp să-l urmăreşti – aşa, numai ca să-l cunoşti mai bine – pe câte un astfel de om, făcut parcă anume pentru negustorie, te uimeşti cum se pricepe să învârtă vorba, cum ştie să găsească vină când vrea să cumpere şi cum ştie să inventeze numai calităţi şi foloase când vrea să vândă. Cum ştie să-l îmbete de cap pe celălalt, până reuşeşte să cumpere cu jumătate de preţ ori să vândă cu două, trei preţuri. Un astfel de târgoveţ ajunsese Iuda.
Ajuns în piaţa mieluţilor, Iuda se uita în dreapta şi-n stânga, să vadă pe cine l-ar putea înşela. Se oprea când ici, când colo, lângă mieluţii care zăceau pe jos legaţi de picioare. Lovea cu piciorul când pe unul, când pe altul dintre cei care erau legaţi cu funiuţe de gâturi, împreună trei sau patru, ori îi întorcea, când era numai câte unul, ca să-i vadă pe toate părţile. Îi pipăia cu mâini aspre şi dure la gât, pe spate, peste tot, ca să-i vadă cât sunt de graşi, apoi întreba de preţ, strâmba din nas şi pleca mai departe. Avea vreme destulă şi nu se grăbea. Îi plăcea grozav să umble de la un vânzător la altul, arătând cum se pricepe el să încerce marfa şi cum ştie el de bine să aleagă şi să se târguiască.
Privind cu ochi iscoditori când într-o parte, când în alta, Iuda căuta a-l descoperi pe acela pe care să fie sigur că-l poa¬te înşela mai uşor. Acest fel de negustori plini de lăcomie şi de şiretenie, cum era şi Iuda, au un ochi aşa de ager şi de format în aceasta, încât dintr-o privire el îl şi recunoaşte pe omul simplu şi cinstit, pe care apoi el este sigur că-l poate înşela aşa cum vrea.
La marginea târgului, Iuda văzu o tânără fecioară care ţinea în braţe un mieluţ ca un crin alb cum e zăpada şi cu-n botişor frumos ca un trandafir roz şi rumen. La gât avea o fundiţă roşie ca o rană proaspătă şi sângerândă. Fecioara strângea mielul lângă sânul ei, netezindu-i blăniţa albă de pe căpşor, sărutându-i cu drag ochişorii lui cei negri şi curaţi şi botişorul lui cel roz şi frumos, mirosind încă a lapte proaspăt, pe care îl supsese în dimineaţa aceea pentru ultima dată de la măicuţa lui. Iuda tresări de bucurie. Asta îi va fi prada care îi va cădea cel mai uşor în mâini. Fecioara curată cu mieluşelul ei cel frumos nu vor scăpa din mâinile lui.
– Cât ceri pe stârpitura asta! zise el cu batjocură şi cu lăcomie plină de răutate, aruncând mâinile lui grosolane în gâtul mieluţului nevinovat, care se feri cu teamă, alipindu-se de sânul fecioarei.
– Nu-i stârpitură! răspunse cu sfială şi durere fecioara curată. Este un mieluţ atât de frumos şi drăgălaş, de la singura noastră oiţă care l-a avut pe el, cel dintâi născut al ei. Şi mama lui este atât de tânără şi blândă ca el. Nu l-am vinde pentru nimic în lume, dar suntem oameni săraci şi ne trebuie şi nouă bani pentru cumpărăturile de Paşti. Ia-l, domnule, dacă vrei. E frumos şi nu-i scump.
– Cât ceri pentru el, te-am întrebat?
– Nu cer mult. M-au mai întrebat şi alţii înaintea dumita-le, dar îmi vine aşa de greu să-l vând, când mă gândesc că acela care îl va cumpăra nu va avea nici o milă de el, îl va lovi, îl va trânti, îl va lega şi pe urmă îl va ucide, chinuindu-l. Şi biata fecioară izbucni în plâns, sărutându-şi mieluţul ei şi strângându-l la sân, ca să-l apere, încă o clipă măcar, de soarta crudă care îl aştepta.
– N-auzi? Cât ceri pe el? Spune o dată! Ori du-te cu el acasă şi nu mai încurca lumea pe aici, dacă-ţi pare chiar aşa rău de el! Mielul acesta de aia s-a născut, ca să moară. Altfel cum ar fi sărbătorit Paştile?! Toţi mieii au soarta asta. Ei, spune cât ceri, – ori te las şi plec!
– De acasă mi-au spus să nu-l dau fără treizeci de arginţi. Face atâta. Eu nu cer mai mult, dar nici nu primesc mai puţin, deşi s-ar cuveni să cer. Fără acest preţ nu-l dau.
– Bine, se învoi Iuda bucuros. Dă-l încoace la mine şi ia-ţi banii!… Făcuse un târg bun. Cei treizeci de arginţi erau doar preţul unei găini. Era mulţumit. De fapt, avea bani destui, căci tot ce se dădea pentru Domnul – de către cei credincioşi sau recunoscători – ajungea la el, în punga lui. Dacă un vas de mir scump se vindea cu trei sute de arginţi, atunci treizeci, pentru un miel atât de frumos, nu era mult. Fecioara întinse, cu mâinile ei curate şi tremurânde şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, mieluţul ei dulce spre Iuda. Acesta îl smuci, îl trânti jos şi, luând din buzunar o funie, îi legă strâns cele patru picioruşe fragede şi albe, apoi îl lăsă acolo jos în praf. După aceea, cu nişte degete negre şi strâmbe ca nişte gheare, se scotoci prin pungă şi îi numără fecioarei, în palma curată şi tremurândă, cei treizeci de arginţi, preţul mieluţului ei alb, care era legat şi aruncat în praful pământului.
Apoi luând mieluţul de picioarele legate, plecă, ducân-du-l cu capul în jos, mai mult târându-l după el. Bietul mie¬luşel tăcea, silindu-se din toate puterile lui să-şi ţină capul cât putea în sus, ca să nu-l târască prin gunoaie şi să nu se lovească de pietrele drumului ori să-i intre gunoaie în ochişorii lui cei negri şi umezi. Dar încordarea aceasta grea îl obosea greu şi îi lua toate puterile. Picioruşele, legate nepotrivit şi strânse prea tare, îl dureau de nesuferit. Dar tăcea fără să scoată decât nişte scurte gemete înfundate, când chinurile ajungeau prea mari şi nu mai putea de durere. Îi venea să plângă din toate puterile lui de dor după mama sa, după dragostea celorlalţi mieluşei cu care se jucase prin iarba moale şi prin soarele călduţ în puţinele zile ale vieţii lui. Îi era şi foame, îi era şi cald; şi toate acestea îi rupeau inima de durere, dar vedea că acum totul este în zadar. Mâinile negre şi strâmbe care îl ţineau nu aveau nici o milă, nici o îndurare. Venise vremea suferinţei şi trebuia să sufere în tăcere totul.
Când nu-şi mai putea ţine căpşorul în sus îl lăsa să atârne puţin, ca să-şi mai odihnească muşchii încordaţi peste puteri. Capul, atârnând, se lovi în mers de pietrele ascuţite ale drumului, iar în ochi i se înfipseră paie şi aşchii. Capul şi faţa, şi buzele mieluţului începură să sângereze de lovituri, de împunsături, de tăieturi şi pe blăniţa lui albă şi curată se prelingeau şiroaie de sânge roşu amestecat cu lacrimile ochilor săi şi cu praful adunat de pe drum…
Aşa ajunse Iuda cu mieluţul în faţa Domnului şi a celorlalţi ucenici. Când ajunse în faţa lor, Iuda trânti mieluţul jos, în mijlocul lor, şi le zise provocator:
– Acum, tăiaţi-l!
Domnul Iisus se aplecă plin de milă spre mieluţ, îl ridică pe braţele Sale, îl netezi cu mâna pe frunte, îl pipăi cu durere pe răni şi Îşi îndreptă privirile întrebătoare spre Petru, care era cel mai aproape de El, în semn dacă vrea să-l taie.
– Eu nu pot să-l tai, Doamne Iisuse! zise Sfântul Petru cutremurat. Nu ştiu de ce nu pot să pun mâna pe mieluşelul acesta astăzi. Iartă-mă, dar nu pot! Poate, altul dintre fraţi…
Domnul Iisus Îşi întoarse atunci privirea Sa, tot aşa de întrebătoare, spre Ioan, care era cel mai aproape, de partea astalaltă. Privirea Domnului era şi mai îndurerată…
– Doamne Iisuse, Te rog iartă-mă, nici eu nu pot! răspunse cu durere şi Ioan, privind cutremurat când spre mieluţ, când spre mâinile negre şi spre faţa întunecată a lui Iuda…
Ochii I se umplură de lacrimi şi-Şi întoarse faţa în altă parte.
La fel fu şi cu Iacov, şi cu Filip, şi cu Bartolomeu, şi cu Andrei – şi cu toţi ceilalţi unsprezece.
– Daţi-l la mine! Îl tai tot eu! zise cu glas dispreţuitor şi supărat Iuda. Văd eu că nimeni nu-i în stare de nimic! Trebu-

ie să fiu tot eu la toate! Cineva trebuie să o facă şi pe asta, altfel n-ar mai fi jertfit nici un miel de Paşti şi n-ar mai fi nici Paştile.
Ce profetic vorbea Iuda atunci, fără să-şi dea seama!… Mâine – când Ioan va auzi de la Caiafa, care şi el a spus în faţa Sinedriului, că Iisus trebuie să moară pentru mântuirea întregului norod şi pentru a-i strânge pe toţi copiii lui Dumnezeu cei risipiţi – îşi va aduce aminte cu cutremur şi despre aceste cuvinte ale lui Iuda care cuprindeau tot acest adevăr.
Doamne, cum îşi profeţesc uneori unii oameni propria lor soartă viitoare!
Iisus mai privi încă o dată mieluţul care se alipise de sânul Lui şi-L privea în ochi cu nădejde şi tremurând, cerând parcă să-l scape de la moartea chinuitoare care îl aştepta şi de groaza acestor mâini negre şi strâmbe ca nişte gheare. Dar Domnul Iisus – pătruns de înţelesul cel tainic, profetic şi necesar al jertfei acesteia – Se aplecă spre mieluţ, îl sărută pe frunte, pe buze, pe un ochişor şi pe celălalt, în formă de cruce – semn care putea să fie atât binecuvântare, cât şi sentinţă de moarte – şi-i şopti să audă numai ei doi:
– Du-te, mieluţule drag! Asta e voia Tatălui – Jertfa şi dragostea noastră. Acum este rândul tău, mâine va fi al Meu, fiindcă aşa cere răscumpărarea celor pentru care am fost trimişi – şi tu, şi Eu. Acesta este preţul prin care se poate da via¬¬ţa şi mântuirea lumii. Nu se poate altfel.
Şi Mântuitorul, blând şi trist, întinse în tăcere mieluţul şi îl dete în mâinile negre cu degetele îndoite ca nişte gheare ale lui Iuda, care îl înşfăcă repede. Mieluţul se cutremură o clipă, apoi se lăsă moale, să facă cu el ce va vrea.
Astfel Iuda ieşi afară mormăind dispreţuitor împotriva Domnului şi împotriva acestui mieluţ curat:
– Lasă că deseară mă voi despăgubi eu nu numai de arginţii pe care i-am cheltuit pe tine, stârpitură, dar şi pe Tine, molaticule Învăţător, Care nu preţuieşti mai mult ca acesta! Deopotrivă sunteţi amândoi!…
În seara acelei zile de Joia Patimilor, se ştie apoi mai departe, din Sfintele Evanghelii, tot ce s-a petrecut la Cina cea de Taină, în care trupul mieluţului a fost împărţit spre hrană atât bunilor ucenici, cât şi răului Iuda. Şi tot aşa, după cum s a frânt trupul mieluţului nevinovat spre hrana tuturor, tot aşa Mântuitorul Şi-a frânt propriul Său Trup spre hrana mân¬tuitoare a noastră, a tuturor oamenilor, de-a lungul veacurilor, până la venirea Sa.
Cine va mânca Trupul Meu şi va bea Sângele Meu, a zis El, va avea viaţa. Cine nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu nu are viaţa. Aceasta a fost instituirea Cinei Domnului, care este viaţa şi puterea duhovnicească a tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate popoarele şi din toate veacurile, până astăzi. Şi până la venirea Lui a doua oară pe norii cerului, după făgăduinţa Sa, pentru a aduce mântuirea tuturor celor ce-L aşteaptă. Şi pentru întemeierea Împărăţiei veşnice a Tatălui Ceresc şi a Mielului – Fiul Său şi Dumnezeul nostru.
După Cina cea de Taină, Domnul Iisus S-a dus împreună cu ucenicii Săi în grădina Ghetsimani, ca să Se roage şi ca să fie prins şi dus la chinurile şi moartea Lui, ca Jertfă pentru răscumpărarea lumii, după cum El Însuşi profeţise mai înainte că aşa va fi.
Astfel El S-a predat singur ca să fie vândut de către Iuda cel nelegiuit şi să fie chinuit şi omorât de către fariseii cei ucigaşi.
Ce taine sfinte şi cutremurătoare sunt ascunse în toate întâmplările care se petrec în jurul nostru şi cu noi! Ce Taine s-au petrecut mai ales în viaţa Mântuitorului şi în toate întâmplările privitoare la El! Când le cercetezi, adâncindu-le prin credinţă şi prin Duhul, te uimeşte potrivirea dintre profeţiile făcute mai dinainte şi împlinirea reală a acestor profeţii, mai târziu. Sau mult mai târziu după ce au fost făcute. Dar totdeauna atât de cutremurător, întocmai cu ceea ce se spusese. Cât de adânc trebuie să ne încredinţeze pe noi asta de adevărul că Domnul Dumnezeul nostru ştie dinainte tot viitorul. Dar nouă ne arată doar din când în când câte ceva din acest viitor, pentru ca noi, prin aceste câteva arătări, să fim încredinţaţi de desăvârşita Lui cunoaştere şi putere asupra tuturor celor ce se petrec în viaţa fiecăruia şi a tuturora dintre noi.
Mai ales taina lui Iuda a dat atât de mult de gândit multora – şi de mii de ani. A ştiut Domnul Iisus, când l-a ales între ucenicii Lui, că Iuda Îl va vinde – ori n-a ştiut? Dacă n-a ştiut – atunci oare era El Dumnezeu, căci, Dumnezeu fiind, trebuia să ştie de la început acest lucru. Ori dacă a ştiut, atunci de ce l-a mai ales?
Este oare mai dinainte rânduită de către Dumnezeu soar¬ta oamenilor, a fiecărui om? Ori soarta fiecărui om este lăsată în propriile sale mâini, astfel că omul şi-o rânduieşte, fiecare, cum el însuşi vrea?
Dacă soarta omului este mai dinainte rânduită de Dumnezeu, atunci ar însemna că omul, orice ar face, nu poate să şi-o schimbe singur. Iar în cazul acesta, omul nici n-ar mai trebui să fie judecat pentru faptele sale rele, fiindcă nu el a făcut ce a vrut, ci soarta care stăpânea asupra lui l-a dus să facă fapta. Iar dacă fiecare om îşi croieşte el însuşi soarta sa, atunci de ce este atâta nepotrivire între om şi om, între soartă şi soartă?
În Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu – Biblia – este întregul Adevăr. Dar unele părţi ale acestui Adevăr sunt mai la vedere şi le ştim toţi. Alte părţi ale acestui Adevăr sunt mai adânci şi mai ascunse – iar acestea nu le ştiu chiar toţi. Dar sunt câteva părţi ale acestui Adevăr ascunse cel mai adânc – şi acestea le pot afla şi pătrunde numai cei foarte puţini şi rari care pot îndeplini cele patru cerinţe puse de Dumnezeu pentru pătrunderea acestora – şi anume:
1. să munceşti cel mai mult ca toţi;
2. să te rogi cel mai mult ca toţi;
3. să iubeşti cel mai mult ca toţi;
4. să suferi cel mai mult ca toţi.
Cine a putut îndeplini în cel mai deplin fel aceste patru condiţii, acela a ajuns să aibă sufletul cel mai curat, duhul cel mai înalt, mintea cea mai pătrunzătoare, inima cea mai largă. Şi această stare este cheia de aur cu care poate să deschidă uşa Chivotului Sfânt al lui Dumnezeu în care sunt închise aceste Taine.
„În Casa Tatălui Meu – a spus Mântuitorul – sunt multe lăcaşuri”.
De ce oare multe lăcaşuri?
Pentru că sunt multe familii, adică multe stări din care fac parte atâtea categorii de credincioşi.
Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur ori de argint, ci sunt vase şi de lemn, şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, altele sunt pentru o întrebuinţare de ocară.
Această alegere n-o face întâi Dumnezeu, ci mai întâi o face voia şi dorinţa fiecărui om. Dumnezeu recunoaşte numai şi aprobă după aceea alegerea pe care a făcut-o mai dinainte omul însuşi, pentru sine şi pentru Dumnezeu, îndeplinind ori neîndeplinind cele patru condiţii de mai sus. De aceea este scris pentru cei aleşi: Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Lui. Şi, de asemenea, pe cei care i-a cunoscut mai dinainte că vor alege să fie vase de cinste în Casa Lui i-a şi rânduit mai dinainte să fie asemenea Chipului Fiului Său şi pe aceia i-a şi chemat – i-a socotit neprihăniţi şi i-a proslăvit… Pe fiecare, în măsura nivelului duhovnicesc până la care se vor fi ridicat prin străduinţa de a împlini aceste patru condiţii.
Şi tot aşa, tot Dumnezeu i-a lăsat într-o întrebuinţare de ocară pe cei care, tot de mai dinainte, i-a cunoscut că nu vor voi să se despartă de fărădelege şi nici să se curăţească de vechile lor păcate. Ci se vor uni cu nelegiuirea lor, după cum, de asemenea, este scris: Cine se uneşte cu Hristos este un singur duh cu El. Dar cine se lipeşte de o nelegiuire este un singur trup cu ea.
Temelia cea tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: Domnul cunoaşte pe cei care sunt şi pe cei care nu sunt ai Lui. Şi, potrivit acestei alegeri, i-a îngăduit lucrul ce şi l-a ales să-l facă şi i-a rânduit urmarea şi răsplata potrivită cu lucrul făcut de om însuşi.
De asemenea este scris: Dacă cineva se curăţeşte de ceea ce este rău va deveni un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului Său şi destoinic pentru orice lucrare bună. Asta este deci cheia şi asta, înţelepciunea acestei Taine. Fiecare, ale¬gându-şi singur, este cunoscut mai dinainte ce îşi va alege. Şi Dumnezeu, Care l-a cunoscut ce-şi va alege şi ce va fi în stare să facă, l-a rânduit pentru slujba pe care şi-a ales-o din libera lui voinţă – fie pentru slujba de cinste, fie pentru cea de ocară.
Pe Ioan l-a rânduit pentru iubire şi credincioşie; pe Iuda, pentru ură şi trădare. Ioan n-ar fi putut face slujba lui Iuda, fiindcă nu se lăsase coborât spre ea. Iuda n-ar fi putut face slujba lui Ioan, fiindcă n-a dorit să se ridice spre aceasta. Aşa că fiecare a fost folosit pentru întrebuinţarea pe care şi-o alesese singur. Dumnezeu – Care îi ştia pe fiecare mai dinainte de a fi ei şi ce-şi vor alege fiecare – i-a ales pe fiecare pentru slujba pe care va trebui s-o facă.
De aceea le-a spus mai dinainte Mântuitorul, când erau cu toţii de faţă: Nu v-am ales Eu pe toţi cei doisprezece? Totuşi unul dintre voi este un drac.
Da. Domnul Iisus ştia că Iuda va deveni un drac şi l-a ales tocmai pentru o astfel de slujbă pe care n-o poate face decât un drac. Căci slujba de trădător şi vânzător al Lucrării lui Dumnezeu, al lui Hristos şi al copiilor Săi este o slujbă drăcească. Şi oricine o face, acela este stăpânit ori de un drac, ori de şapte, ori de o sută de draci. Depinde cât de hotărât este să facă această slujbă satanică. Şi cu câtă cruzime şi răutate stăruie în ea.
Bineînţeles că plata slujbei pe care o face fiecare vas, de cinste ori de ocară, va fi pe măsura folosului ori pagubei făcute de el. A cinstei ori a ocării adusă de el lui Hristos ori împotriva Lui în Lucrarea Sa.
Atât Iuda, cât şi Ioan au avut aceleaşi condiţii lângă Dom¬nul Iisus, pentru a se sfinţi. Numai că unul şi-a ales o cale, celălalt, alta.
Când Domnul le va fi propus tuturor ca să se aleagă dintre ei cine să fie cel care va lua punga, cred că fiecare se va fi retras, simţind în aceasta o posibilă ispită. De aceea se vor fi reţinut cu teamă şi cu grijă sufletească, să nu se ofere s-o ia. Doar Iuda se va fi oferit cu grabă, temându-se chiar să nu i-o ia altul înainte, simţind spre aceasta un puternic îndemn lăuntric, fiindcă găsea o plăcere în îndeletnicirea asta. Şi nu voia să smulgă din inima lui această plăcere, nici s-o osândească, ci, dimpotrivă, o încălzea şi mai mult în sufletul său.
Iată, aici este adevărul ce trebuie să ne cutremure pe fiecare dintre noi, care suntem în Casa Domnului, în Adunarea Domnului, în Oastea Domnului ca nişte vase rânduite la o slujbă potrivit cu alegerea pe care noi înşine ne-o dorim şi ne o împlinim: fie de cinste, de dragoste şi unitate cu fraţii, fie de ocară, de certuri şi de dezbinare între ei. Fie de o cinste tot mai mare, cu cât lucrezi mai frumos şi mai curat – fie de ocară, de o tot mai mare ocară, cu cât lucrezi mai murdar şi mai obraznic.

Doamne şi Dumnezeul nostru Cel iubitor şi drept, fii binecuvântat pentru vasele Tale cele de cinste care lucrează cu vrednicie şi de care Te foloseşti frumos în Lucrarea Ta. Binecuvântează mereu aceste vase sfinţite şi destoinice, folosin¬du Te tot mai frumos şi mai rodnic de ele, pe măsură ce venirea Ta este tot mai aproape, iar nevoia de ele este tot mai mare în Casa Ta şi în Lucrarea Ta. Înmulţeşte şi înzestrează tot mai mult aceste vase, iar nouă ajută-ne să le preţuim tot mai mult, după cum merită.
Dar ai milă, Doamne, de Casa Ta şi o izbăveşte de toate vasele de ocară, care, în loc să se curăţească şi să se sfinţească pentru a fi mai destoinice în slujba Ta, se scufundă tot mai adânc în murdăria lor şi se pun tot mai mult în slujba de ocară a diavolului.
Te rugăm, Doamne, alungă-le din Casa Ta şi nu lăsa să facă dezmăţ în Casa Ta şi în moştenirea Ta. Ci fă-l pe fiecare să meargă mai grabnic la plata şi la locul pe care şi l-a ales de bunăvoia lui, prin umblarea şi faptele sale. Amin.
Slăvit să fie Domnul!