Iisus – Mijlocitor între noi şi Dumnezeu

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste anRugaciune-Iisus

Evanghelia Duminicii a  VII-a după Paști (a Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Evanghelia acestei duminici cuprinde rugăciunea pe care Iisus Mântuitorul a rostit-o ca un fel de încheiere a lucrării Sale pe pământ.
Această rugăciune a Mântuitorului era un fel de raport ceresc. Cu această rugăciune, Mântuitorul Îşi încheia chemarea şi lucrarea Sa de învăţător: „Părinte Ceresc! – zicea Mântuitorul – am săvârşit lucrarea ce Mi ai dat s-o fac. Luând chip de om şi umblând pe pământ timp de trei ani de zile, i-am învăţat pe oameni toate tainele mântuirii… rămâne ca ei să primească şi să asculte învăţăturile Mele“…
Această rugăciune a fost pe urmă întregită şi cu cealaltă lucrare a Domnului: cu Jertfa ispăşirii. Sus, pe Crucea Golgotei, în clipele când Domnul Şi-a dat duhul, s-a auzit raportul de încheiere a lucrării Mântuitorului: „Săvârşitu-s-a!“ (Ioan 19, 30). Prin aceste cuvinte, Domnul zicea: „Părinte, am isprăvit şi chemarea Mea de ispăşitor al omenirii!… N-am fost în lume numai Învăţător, ci şi Ispăşitor de păcate… Am săvârşit şi Jertfa cea Mare a izbăvirii… Am luat asupra Mea păcatele oamenilor şi le-am răstignit pe Crucea Golgotei; rămâne ca oamenii să primească Jertfa Mea, ca să fie biruitori asupra păcatelor, să se poată curăţi de păcate prin Sângele Meu şi să fie „una cu Noi“.
Ah, ce plin de fior şi de măreţie este raportul pe care Domnul Iisus îl spune în această evanghelie! În el se cuprinde mântuirea lumii, el cuprinde facerea a doua a lumii şi renaşterea ei prin Jertfa Golgotei.
Dar acest raport stă în faţa noastră şi cu o groaznică răspundere. Raportul stă în faţa noastră cu o întrebare deschisă: am primit noi învăţăturile Mântuitorului şi Jertfa Lui cea Sfântă? | Continuare »

Evanghelia despre Rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru pentru noi

Evanghelia despre Rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru pentru noi

Duminica a VII-a după Paşti
A Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic

Închipuiţi-vă că îi vedeţi pe ucenicii unui învăţător despre care nu aţi auzit nimic. Îi vedeţi smeriţi, cumpătaţi, înţelepţi, râvnitori, ascultători şi îndestulaţi cu toate faptele cele bune care se află sub soare. Ce vei crede despre învăţătorul lor? Fără îndoiala că vei avea despre el cea mai bună părere cu putinţă.
Închipuiţi-vă că îi vedeţi pe soldaţii unei căpetenii de oşti, despre care nu aţi prea auzit. Îi vedeţi că sunt harnici, curajoşi, disciplinaţi, îndestulaţi de iubire frăţească şi bucuria de a se jertfi. Cum îl veţi socoti pe mai marele lor? Cu siguranţă îl veţi socoti vrednic de toată laudă.
Închipuiţi-vă că se află înaintea voastră un fruct oarecare, pe care nu l-aţi văzut niciodată nici nu l-aţi gustat în viaţa voastră; un fruct arătos ochilor, cu gust minunat şi miros plăcut. Vă veţi întreba ce fel de pom rodeşte astfel de fructe şi dacă voi nu aţi cunoscut înainte pomul acela, îl veţi socoti cel mai bun pom din lume, şi îl veţi lăuda până la cer.
Atunci, iată, văzând ucenici buni, veţi socoti că învăţătorul este bun. Văzând soldaţi buni veţi socoti că, mai marele lor este bun. Şi văzând fructe bune, veţi socoti că pomul este bun.
“Fiecare pom se cunoaşte după roadele lui” (Luca 6, 44). Pomul bun nu face fructe rele, şi nici pomul cel rău nu face fructe bune. “După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” (Matei 7, 16).
Nu, spinii nu se culeg din viţă de vie, nici scaieţii din smochini. Pomul bun dă roadă bună, iar pomul rău dă roadă rea. Acest lucru este atât de lămurit pentru fiecare, încât nu este nevoie de nici un fel de dovadă.
Domnul Iisus a folosit exemple atât de lămurite din natură, pentru a-i învăţa pe oameni adevăruri duhovniceşti şi morale limpezi, fiindcă natura slujeşte în general ca cel mai desăvârşit chip al vieţii omului duhovnicesc. | Continuare »

Alte materiale pentru duminica a VII-a după Paşti

2Rugăciunea Domnului Iisus Hristos – partea I, Traian Dorz

Prin cunoaşterea lui Hristos, o nouă făptură – Ioan Marini, Gânduri creştine

Evanghelia despre Rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru pentru noi – Sfântul Nicolae Velimirovici

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos – partea a III-a, Traian Dorz

Pentru ei mă rog – Traian Dorz, Hristos – Mijlocitorul nostru

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic – Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

PRIMUL SINOD ECUMENIC (Duminica a 7-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Pe locul Înălţării Domnului la Cer

Preot Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului – Însemnări din călătoria la Ierusalim

În decursul celor patruzeci de zile de după Înviere, Iisus S-a arătat mereu Apostolilor. Aceste patruzeci de zile au fost un fel de şcoală cu Apostolii pentru „înţelegerea Scripturilor“ şi, mai ales, pentru înţelegerea deplină a Jertfei Mântuitorului, căci învăţăceii nu înţelegeau încă deplin locul ce-l are Jertfa Crucii în planul mântuirii noastre sufleteşti.
Când „lucrul“ ce I se dăduse era gata cu totul, Mântuitorul Se pregătise să Se întoarcă înapoi de-a dreapta Tatălui, de unde venise. El biruise păcatul şi iadul şi acum Se pregătea să Se întoarcă la Tatăl.

Locul pe care Şi l-a ales Iisus pentru a Se despărţi de Apostoli şi a Se înălţa la cer a fost Muntele Măslinilor. Precum am mai amintit, Muntele Măslinilor stă faţă în faţă cu Ierusalimul, înspre răsărit, şi are două vârfuri: vârful aşa-numit „Muntele Galileii“ şi vârful numit „Muntele Eleonului“ sau „Muntele Înălţării“. Vârful cel mai înalt al Muntelui Măslinilor este Eleonul. Acesta este locul de unde S-a înălţat Iisus la cer.
După ce Iisus li S-a arătat Apostolilor în Muntele Galileii şi le-a lăsat ca testament porunca: „Mergând, învăţaţi toate nea­mu­rile…“, a plecat cu ei spre Muntele Eleonului. „Şi îi du­se pe ei până a­fară, spre Betania“ (Luca 24, 50). Be­tania nu era de­parte de Muntele Înălţării.
Mân­tuitorul ştia că a sosit cli­pa în ca­re Se va despărţi de Apostolii Săi, ştia că Apostolii se vor întrista. Spre mângâiere şi întărire, le aminteşte vorbele: „Şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20).
Ajungând în vârful Muntelui Eleon, Mântuitorul Îşi adună încă o dată, pentru cea din urmă dată, pe Apostoli în jurul Său. Se uită cu duioşie şi dragoste la ei. Ştia că despărţirea îi va durea şi de aceea le aminteşte încă o dată de făgăduinţa Tatălui, de „trimiterea Duhului Sfânt pe Care să-L aştepte în Ierusalim“ (Luca 24, 49).

Cele din urmă cuvinte ale Mântuitorului fură acestea: „Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea, de la Samaria şi până la marginile pământului“ (Faptele Apostolilor 1, 8). Acestea zicând, „Îşi ridică mâinile Sale şi îi binecuvântă. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer“ (Luca 24, 50-51). | Continuare »

Înălţarea

de Traian DORZ, din «Cântările Roadelor»

De lângă Locul Mângâierii,
Te-ai înălţat spre zări cereşti,
desăvârşit se împlinise
tot ce veniseşi să-mplineşti.

În urmă-Ţi rămâneau trimişii
încredinţaţi de tot ce-ai spus,
să-Ţi meargă martorii-Nvierii
din Răsărit până-n Apus.

Priveau îndureraţi Plecarea,
dar fericiţi, Nădejdea lor,
nemângâiaţi de-această clipă,
dar răsplătiţi de Viitor.

Le rămăsese Adevărul,
mai aşteptau Puterea Sa, –
şi-apoi, mergând, schimba-vor lumea
prin jertfa lor şi Jertfa Ta.

Privind Nălţarea Ta, Iisuse,
şi harul Tău făgăduit,
având Credinţă şi Nădejde,
şi Dragoste – au biruit.

Privim şi noi a Ta Nălţare
şi credem în Venirea Ta,
Biserica întreagă-n luptă
a suferit şi-a-nvins prin Ea!

Toţi eroii noştri

Traian DORZ

Toţi eroii noştri
şi martirii sfinţi
i-a vândut vreun Iuda
pe murdari arginţi.

Pe-orice suflet mare
care l-am avut
s-a aflat vreun Iuda
care l-a vândut.

Pe Mihai, la Turda,
pe Tudor, ca el,
Horea
şi Iancu
au pierit la fel.

Căci a fost un Iuda
şarpe odios
care-a mers
să-i vândă
ca şi pe Hristos.

*

Blestemat să fie cel ce vinde-un sfânt,
spânzurat să moară, fără de mormânt.

Fugă ca de-un monstru cine-l va vedea,
focul veşnic ardă-i viţa lui cea rea!

DU-TE DE TE SPALĂ!

„Şi i-a zis: «Du-te de te spală în Scăldătoarea Siloamului!» (care, tălmăcit, însemnează: Trimis). El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând.“

Vindecarea-orbului-7Ascultarea poruncii este şi verificarea credinţei!
Nu porneşte la drum acela care nu crede că va ajunge
şi nu se osteneşte să semene şi să plivească răbdător acela care nu are nici o nădejde să culeagă.
Orbul n-a primit decât o poruncă: «Du-te de te spală!»
şi nici măcar n-a fost însoţită de făgăduinţa vindecării ascultarea de această poruncă.
Totuşi el a pornit, fiindcă a avut credinţă în Acela Care i-a spus: Du-te!
Asta este credinţa!

Mântuitorul i-a spus orbului să meargă până la scăldă-toarea Siloamului. Iar orbul n-a întrebat pe Domnul: De ce tocmai până acolo?
Dumnezeu Îşi are planurile Sale şi gândurile Sale cu fie-care suflet pe care vrea să-l mântuiască! Cine vrea să fie mântuit, acela trebuie să facă întocmai cum spune Hristos. Nu altfel!
Trebuie să meargă până unde îi spune Domnul, nu mai puţin,
şi să pornească atunci când îi spune El, nu mai târziu,
şi să se ducă acolo unde îl trimite El, nu în altă parte.

Şi chiar dacă omului i s-ar părea că există o altă cale şi un alt loc mai potrivit,
chiar dacă mii de predicatori şi promisiuni l-ar chema în altă parte,
credinţa ascultă întocmai cum a primit.
Ascultă chiar şi atunci când nu poate să înţeleagă de ce i se cere atât. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A V-A DUPĂ PAŞTI (a Samarinencii)

samariteancaDespre „apa cea vie“

Ce minunată şi plină de învăţături este această Evanghelie! Samarineanca se mira de „apa cea vie“; nu-şi putea da seama ce ar fi şi cum ar fi o astfel de apă. Dar eu mă întreb: oare mai altcum e azi? Oare câţi dintre creştinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: „Ce e apa cea vie?“ Vom începe deci prin întrebarea: Ce este „apa cea vie“?
Şi vom răspunde îndată, pe scurt, direct şi precis: „Apa cea vie“ este izvorul ce curge din Stânca Gol­gotei; este Jertfa cea mare şi Sfântă a Crucii.

Fântâna darurilor şi a dragostei Tatălui Ceresc noi o aveam din veşnicie. În grădina Edenului, ea curgea din plin şi din toate izvoarele. Dar păcatul lui Adam a astupat această fântână. Izvorul ei s-a retras în stâncă. Lumea a devenit „un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă“ (Ps. 63, 1). A trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu să sape iarăşi fântâna. Şi a trebuit să sape adânc şi din greu. A trebuit să Se coboare în adâncul pământului, să afle izvorul. A trebuit să lovească stânca aceasta cu Crucea Sa şi cu suferinţele Sale. Suliţele soldaţilor, cuiele şi ciocanele răstignitorilor a trebuit să sape în stâncă. Când a răsunat cuvântul: „Săvârşi­tu‑s‑a!“, a ţâşnit Izvorul apelor vii. Într-o lume „pustie şi fără de apă“ s‑au revărsat apele vieţii şi s-a auzit strigarea: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7, 37); şi „…cei însetaţi, veniţi la ape“ (Isaia 55, 1). Şi de atunci apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu, până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor care se adapă din ele iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire şi mântuire. Izvorul apelor vii a ţâşnit din Stânca Golgotei. Strămoşii noştri aveau datina să ridice pe la răspântiile drumurilor câte o cruce sub care săpau o fântână pentru drumeţii cei însetaţi. | Continuare »

Despre închinare

Despre închinare

Predică la Duminica Samarinencii

Fraţilor, pe timpul când Mântuitorul răspândea sfintele Sale învăţături pe pământ, erau două popoare care nu se înţelegeau unde este mai bine să se închine lui Dumnezeu. Acestea erau Evreii şi Samarinenii. Sfânta Evanghelie de azi v-a spus că, fiind Mântuitorul Hristos pe marginea unui puţ, a venit o femeie samarineancă să scoată apă şi l-a întrebat: „Doamne unde trebuie să ne închinăm?“ Ea ştia că evreii ziceau într-un fel, iar samarinenii în altul. Evreii ziceau că numai în biserica din Ierusalim se cuvine a se închina lui Dumnezeu. Samarinenii aveau un munte pe care-l socoteau sfânt şi ziceau că numai acolo se dă închinarea cuvenită lui Dumnezeu. Vedeţi că nici unii, nici alţii, nu se gândeau la ceea ce face adevărata putere a închinăciunii. La dânşii, dacă te-ai fi închinat în locul ştiut, dacă gura tot spunea la vorbe, iar inima rămânea ca piatra, închinăciunea era bună. A trebuit să vină Domnul Nostru Iisus Hristos care să lumineze lumea.
În închinăciune, ca lucrul cel mai de preţ, a pus mişcarea inimii, cugetul curat. Asta înseamnă cuvintele să ne închinăm în duh şi în adevăr. Toate celelalte vin mai pe urmă. Şi tocmai asta n-o înţelegeau evreii. Ei puneau în frunte ceia ce era de mai puţin preţ, iar ce era mai însemnat nu băgau în seamă. În legea lor totdeauna s-au ţinut numai în lucrurile de deasupra. Inima nu era amestecată, chiar când era plină de toate fărădelegile. Pentru aceasta Mântuitorul i-a mustrat de nenumărate ori, numindu-i morminte văruite, care numai pe din afară sunt curate, iar pe dinăuntru pline de toată necurăţia. Când mustră pe Iudei, Domnul Hristos nu mustră supunerea lor la poruncile legii, ci fapta că nu pun buna pornire a sufletului ca temelie la ascultarea legii.
Să pătrundem şi noi mai adânc în această învăţătură ca să vedem ce înseamnă adevărata închinare de Dumnezeu.
Fraţilor, nu sunt oare şi azi creştini care ar trebui mustraţi tot aşa cum mustra Mântuitorul pe evrei? Nu sunt şi azi mulţi care cred că au făcut totul când au îndeplinit datoriile de din afară ale legii? | Continuare »