b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz (din vol. Cântări Îndepărtate)

Acolo unde-afla-mi-voi odihnire,
un veşnic Mai va înflori mereu,
cu cald veşmânt de cântec şi iubire,
acoperind cu drag mormântul meu.

Acolo liliecii albi în floare
şi trandafirii roşii vor vorbi
mereu că dragostea nemuritoare
de jertfă nu se poate despărţi.

De veţi afla acest mormânt vreodată,
– mergând la el, să v-amintiţi mereu,
căci va grăi-n tăcerea-i necurmată
de tot ce-a spus odată graiul meu.

Venind acolo sufletul ce-şi duce
a vieţii singuratice poveri,
simţi-va-n gândul odihnit sub cruce
a Duhului duioase mângâieri.

Gândind acolo singur în tăcere,
va şti cum să privească la pământ,
ce clipă-i singuratica durere
şi ce vecie-i al unirii cânt.

Veniţi acolo, dragi mulţimi plăcute,
căci şi-n mormânt vă voi iubi, dorind
să simt cântări şi lacrimi cunoscute
şi duhul dragostei dintâi trăind…

Cântaţi acolo-n dragostea-nfrăţirii
şi-n neschimbatul primul legământ
cântarea neuitată a iubirii
ce şi-n pământ, şi-n Cer doresc s-o cânt!

Eu voi cânta cu voi Acest Scump Nume,
simţi-mă-veţi alăturea cântând,
căci pentru El eu am trăit pe lume
şi pentru El nu voi muri nicicând.

Apropiaţi-vă, veniţi la Mine
şi ascultaţi voi, toţi cei depărtaţi,
nicicând nu v-am ascuns a’ Mele taine,
din nou sunteţi de Domnul cercetaţi.

Aşa vorbeşte Domnul, tuturora,
Acela Care v-a răscumpărat:
Eu, Domnul tău, te-nvăţ ce este bine,
te-ndrept pe drumul cel adevărat.

O, dacă-ai asculta a Mea poruncă,
cum pacea ta ar fi ca un izvor
şi fericirea ta ca valul mării,
şi sufletul pe veci ţi-ar fi uşor.

Sămânţa ta ar fi cum e nisipul
şi rodul tău ar fi nenumărat,
din faţa Mea atuncea, al tău nume
în veci n-ar fi nici şters şi nici uitat.

Ieşiţi din mijlocul fărădelegii,
fugiţi de cei nelegiuiţi şi răi,
să ştiţi toţi pân’ la marginile lumii
că Domnul i-a răscumpărat pe-ai Săi.

Ai Lui, nicicând nu veţi tânji de sete,
căci prin pustiul unde-o să umblaţi
va face El s-aveţi belşug de ape…
– Veniţi, veniţi, voi, toţi cei depărtaţi.

Traian DORZ

Traian DORZ

Fericiţi şi sfinţi cei care
văd întâia înviere,
peste ei a doua moarte
nu mai are vreo putere!

Fericită este starea
fericitei învieri,
fericită arătarea
fericitei revederi,
Tu, Iisus, Scump Iisus,
Drag Iisus, Bun Iisus,
vei fi Starea, Sărbătoarea
şi Cântarea, şi-Arătarea
fericitei învieri!…

Fericiţi biruitorii
morţii şi ai putrezirii,
ei vor moşteni-n Cetatea
Împăratului Iubirii.

Fericiţi cei care-i spală
Sângele Răscumpărării,
ei avea-vor drept la slava
Sărbătorii-Ncoronării.

Fericiţi cei ce-o să vadă
Faţa Lui dumnezeiască,
slava Numelui Său Veşnic
pe-a lor frunţi o să lucească.

Traian DORZ

Doresc deplina biruinţă
asupra vieţii de păcat,
ca-n clipa cercetării Tale,
în voia Ta să fiu aflat.

Doresc cununa curăţiei
pe suflet pururea s-o port,
până când glasul Tău sfărma-va
al ţărnei mele şubred cort.

Doresc la capătul sfinţirii
pe drumul vieţii greu şi lung,
schimbat în Chipul Slavei Tale,
Iisuse, fericit s-ajung.

Doresc c-un dor cum nu e altul
mai sus de cerul străveziu,
în veci să-Ţi pot privi mărirea,
Iisuse, când va fi să viu.

Doresc…
dar pentru toate-acestea,
eu nu am nici un dar ascuns
decât o inimă smerită,
Iisuse, oare-o fi de-ajuns?

Traian DORZ

În Templul Credinţei străbune
Hristos ne-a dorit luminoşi,
Cuvântul curat să-I răsune
spre fii şi mai buni credincioşi.

În Templul Credinţei primite
e jertfa şi-avutul lăsat,
viaţa şi pilda sfinţite
spre noi de la cei ce-au plecat.

În Templul Credinţei curate
frumos şi cinstit să trăim,
cât inima simte şi bate
mai cald şi mai nalt să iubim.

În Templul Credinţei divine
mereu Adevărul trăind,
în căi şi-n credinţe străine
nicicând nu cădem, priveghind.

În Templul Credinţei păstrate
din moşi şi strămoşi luminos,
Stăpân ascultat întru toate
luptăm să rămână Hristos!

Era în ziua Cincizecimii,
– un Praznic Mare şi Sublim,
curgeau şuvoaiele mulţimii
din neamuri, spre Ierusalim…

În nesfârşit convoi, mulţimea,
din vale, dinspre Ierihon,
venea, venea ca să se-nchine
în templul pus de Solomon…

Azi într-o casă se-adunară
cei unsprezece-nvăţăcei
şi uşile le încuiară
de frica celorlalţi iudei.

De-odat’ aud din cer un sunet
ca vâjâitul unui vânt
şi casa se umplu cu tunet
de fulgerul Duhului Sfânt…

Şi-a fost văzut cum Se-mpărţeşte
deasupra lor în limbi de foc
şi Duhul Sfânt cum îi sfinţeşte
pe câţi erau în acel loc. | Continuare »

de Traian DORZ, din «Cântările Roadelor»

De lângă Locul Mângâierii,
Te-ai înălţat spre zări cereşti,
desăvârşit se împlinise
tot ce veniseşi să-mplineşti.

În urmă-Ţi rămâneau trimişii
încredinţaţi de tot ce-ai spus,
să-Ţi meargă martorii-Nvierii
din Răsărit până-n Apus.

Priveau îndureraţi Plecarea,
dar fericiţi, Nădejdea lor,
nemângâiaţi de-această clipă,
dar răsplătiţi de Viitor.

Le rămăsese Adevărul,
mai aşteptau Puterea Sa, –
şi-apoi, mergând, schimba-vor lumea
prin jertfa lor şi Jertfa Ta.

Privind Nălţarea Ta, Iisuse,
şi harul Tău făgăduit,
având Credinţă şi Nădejde,
şi Dragoste – au biruit.

Privim şi noi a Ta Nălţare
şi credem în Venirea Ta,
Biserica întreagă-n luptă
a suferit şi-a-nvins prin Ea!

Traian DORZ

Toţi eroii noştri
şi martirii sfinţi
i-a vândut vreun Iuda
pe murdari arginţi.

Pe-orice suflet mare
care l-am avut
s-a aflat vreun Iuda
care l-a vândut.

Pe Mihai, la Turda,
pe Tudor, ca el,
Horea
şi Iancu
au pierit la fel.

Căci a fost un Iuda
şarpe odios
care-a mers
să-i vândă
ca şi pe Hristos.

*

Blestemat să fie cel ce vinde-un sfânt,
spânzurat să moară, fără de mormânt.

Fugă ca de-un monstru cine-l va vedea,
focul veşnic ardă-i viţa lui cea rea!

Iisuse, Apa vie
ce orice-sete-alini,
ce inima ne-o-nvie
şi ochii ni-nsenini;
Tu sufletul ni-l saturi,
Tu duhul ne-ai-nnoit,
pe-a lumii mii de laturi,
– Iisuse, fii slăvit!

Slăvit să fii Tu, Care
ne faci să nu-nsetăm
de tot ce lumea are,
ci-n veci să Te căutăm;
nesăturaţi de Tine,
nălţându-Ţi nesfârşit
cântări tot mai divine,
– Iisuse, fii slăvit!

Slăvit să fii Tu, Plata
vieţii de apoi,
mai mult decât visat-a
oricare dintre noi;
Cerească Apă Vie,
în cor desăvârşit
Îţi cântă totul Ţie,
– Iisuse, fii slăvit!  (Traian DORZ)

Lidia Hamza

O, Te aştept, Iisuse, mereu, cu-atâta dor
Vitezda vieţii mele s-o tulburi Tu uşor…
Mă străduiesc, fiinţa, spre Tine să-mi arunc,
Să mi-o cuprinzi, cum mama cuprinde al ei prunc.

Îmi scutur plin de teamă din pleoape somnul greu
Privirea să nu-mi scape când vii în cuibul meu
Şi-mi aţintesc auzul, susurul să-Ţi ascult,
Să nu mi-l fure-al lumii asurzitor tumult.

Dar când uşoara-Ţi rază în falduri Ţi-o cobori
Şi apele iubirii cu drag mi le-nfiori,
Adâncă neputinţă mă prinde-n gheare reci,
Să nu m-arunc când dulce pe lângă mine treci.

N-am om să mă apuce şi-n scăldătoarea Ta
Să mă cufunde iute când treci prin viaţa mea.
Şi n-am vreo faptă bună să-mi vină-n ajutor
Şi altul ia cununa, iar eu mă zbat să mor…

Opreşte şi la mine, când, mâine, ai să vii,
În tulburarea apei, pe toţi să ne îmbii.
Şi sfarmă-mi Tu, Iisuse, al neputinţei pat
Nimic să nu mă ţină de patimă legat.

Şi ia-mă Tu de mână, spre Tine să mă tragi
Şi să mă duci în ceruri pe umerii Tăi dragi,
Precum păstorul duce la dulcele imaş
Oiţa cea sărmană rănită de vrăjmaş.