Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,
peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.
De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,
sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.
Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,
Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.
Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,
ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…
Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,
cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.
Cine va primi-n Lucrare prea grăbit pe toţi câţi vin,
ori ne va deschide uşa largă pentru duh străin,
ori va mai răbda pe-acela care tulbură pe fraţi,
ori pe-acei care dezbină, ori pe-acei necumpătaţi,
ori va coperi pe-acela vinovat şi necinstit,
ori va mai băga-n Lucrare ajutor nelegiuit,
ori va ocroti pe-acela purtător de gând străin,
ori va-mparte-nvăţătură care duce la dezbin,
ori va încălzi la sânu-i sufletul linguşitor,
ori, primind străine duhuri, se va face sluga lor,
ori va fi cu neascultarea mai milos ca Dumnezeu,
ori nu va goni pe-acela care tulbură mereu,
ori nu va-nvăţa nimica după tot ce-am îndurat,
săvârşind cu ştirea răul,
Nu-ţi risipi din viaţă
nici un minut măcar,
nu-ţi da comoara scumpă
pe lucruri în zadar,
nu-ţi pierde-al tinereţii
timp scurt şi fericit,
nu-ţi arunca un aur
pe veci ne-nlocuit.
Nu-ţi nimici-al iubirii
avânt înflăcărat,
nu-ţi îngropa-n gunoaie
avutul cel curat,
nu-ţi ruina puterea,
nu-ţi da tot ce-ai mai bun
păcatului şi poftei,
şi traiului nebun.
Ci dă-i vieţii tale
cel mai înalt folos,
din anii tinereţii
urmează-L pe Hristos,
prin El vei da vieţii
preţ veşnic şi-nmiit,
prin El vei fi-ntre oameni
un om desăvârşit.
Neuitat Părinte Iosif, astăzi te-ai ’nălţat spre slavă,
a căzut sub greul crucii biata-ţi inimă firavă
şi te-ai stins ca o lumină pusă-n sfeşnic, arsă-ntreagă.
Mare-a fost iubirea sfântă ce pe veci de veci ne leagă.
Mare ni-e durerea astăzi când te duci în veşnicie
şi ne laşi în lupte singuri, scumpul nostru Neemie;
când ne laşi pe umeri nouă toate crucile şi spinii
şi-apăsaţi de greutate, plângem Dorz şi cu Marini,
calfele ce-n vremuri grele şi-n prigoane-au fost cu tine,
sprijinindu-te în lupte, mângâindu-te-n suspine,
şi toţi fiii care-n lupte ţi-au fost credincioşi, părinte,
care nu-şi vândură dreptul pentru nici un blid de linte
ci-au ţinut a tale braţe ridicate spre Tărie,
netrădând a Oastei cauză, nefugind de datorie,
ci, statornici lângă tine în vestire şi-n urgie,
au fost credincioşi chemării – scumpul nostru Neemie. | Continuare »
Când singură rămâi pe creanga vieții,
Tu frunza mea, iubirea mea de semeni,
Să nu te temi că vor veni nămeții,
Ce-a fost frumos în anii tinereții
Cu nicio toamnă nu va fi asemeni.
Nici vremea rece, tristă și ploioasă
Nu-i doar atât ce toamna duce-n pleoape,
Ci-i rodul strâns din munca cea voioasă
Și-i blidul cald ce-l pui la frați pe masă,
Cei de departe să ți-i simți aproape.
E primăvara plină de viață
Și ramura iubirii numai muguri,
Dar poate fi doar dulce dimineață
Ce nu știi de nu-ți pune-apoi în față
Furtuni, și ploi, și lacrime, și ruguri.
Dar vântul toamnei, cât ar fi de rece,
Nu bate până-i rodul în hambare.
De-a lungul verii, dragostea-și petrece
Atâtea brațe dragi pe unde trece
Și coace-n sânul ei numai cântare.
Iubirea mea de semeni, nu te teme!
A ta e pârga luptelor purtate,
A ta e toamna numai crizanteme
Ce nu se tem nicicum de reaua vreme,
Căci strălucesc pe frunți încununate.
Să-mi iubesc aproapele?
Nu-i greu, mi-am zis la-nceput,
până când n-am ştiut
ce-i focul şi lupta.
Acum, înconjurat de priviri
şi de mâini ridicate
mânios înspre mine,
refuz să iubesc,
mă-nfurii, zdrobesc,
ori pumnul, ori masa.
Iubirea de-aproapele
pare-a fi frumoasa
floarea de glastră,
strălucind la fereastră,
care n-a ieşit niciodată
iarna-n zăpadă
şi n-a ars vreodată de sete
vara-n ogradă. | Continuare »
Iisuse, pentru cele două iubiri pe care mi le-ai dat
la Poarta Îndurării Tale aş sta pe veci îngenuncheat,
rugându-mă să faci să-mi ardă cu cele mai cereşti văpăi
iubirea mea cea pentru Tine,
iubirea mea cea pentru-ai Tăi!
C-o mână strânsă după una,
c-o mână după alta strâns,
mi-s ochii totdeauna umezi de bucurie
ori de plâns,
le-aş vrea mereu nedespărţite şi fericite-n veci le-aş vrea,
căci una-mi este maica dulce,
iar cealaltă, sora mea.
Iisuse Sfânt, aceste două iubiri îmi sunt ca ochii mei,
cu ele-mi întregesc fiinţa ca funia împletită-n trei,
acestea-s aripile mele cu care mă-ncălzesc şi zbor,
Iisus – şi nu vreau fără ele nici să trăiesc
şi nici să mor!
Iubire, maica mea din ceruri,
iubire, sora mea de Sus,
ca voi, mai scumpe, pentru mine,
comori pe lumea asta nu-s!
Iisuse, ţine-mă-ntre ele, cuprins cu-ntregul vieţii dor,
să nu pot fără ele, Doamne, nici să trăiesc
şi nici să mor!
Acum mă slobozeşte, Stăpânul meu ceresc,
De toată tina lumii şi-a firii pătimire
Căci, în întâmpinare, ca să mă-mpărtăşesc,
Îţi ies acum nainte, cu-ntreaga mea iubire.
Şi Te întâmpin, iată, cu sufletul desprins
De neputinţi, de temeri, de-nfrângeri, de-amorţire…
Şi-a aripei bătaie se-avântă-n necuprins
Să guste-mbrăţişarea din dulcea-mpărtăşire.
C-am vrut cu-ai mei alături pe culmi de biruinţi?
Sau singur cărăruia să-mi urc spre-a slavei zare?
S-au stins în voia-Ţi sfântă şi-n lacrime fierbinţi
Aceste doruri duse… Acum e sărbătoare!
În Sfânta Fărmitură cu Tine mă-ntregesc
Şi tot ce-a fost ori vifor, ori dor de fraţi dispare
Şi-ntru întâmpinare, o, Mire drag, sosesc,
Cu candela mea plină de-a dragostei cântare.
Şi-atât de larg mi-e zborul spre-al zărilor zenit,
Şi-atât de liber dorul s-a rupt de tot ce-l ţine,
c-aştept cu-nfrigurare în ceasul cel sortit
să fiu în prag de ceruri întâmpinat de Tine…
Acum slobozi în pace pe robul Tău, Stăpâne,
spre-odihna cea de astăzi şi slava cea de Mâine,
c-ajunge ura nopţii şi-a vânturilor ace,
şi arşiţa vegherii – slobozi-mă în pace!
Tu ştii că n-am cui plânge şi nu mai am cui spune,
aici zadarnic graiul ar fi să-mi mai răsune,
s-au obosit de mine destui – şi nu le pasă,
de-ajuns e-acum, Stăpâne, – slobozi-mă acasă!
Ajungă a vegherii singurătate lungă
şi-a bătrâneţii trudă, – Stăpâne Sfânt, ajungă,
cenuşa jertfei arse pe-altar întreagă-mi zace,
dezleagă-mă, Stăpâne, şi mă slobozi în pace!
Spre alţi profeţi şi-ndreaptă acum cei de-astăzi faţa,
Stăpâne, fă-le parte de-aceia cu povaţa,
pe mine, iată, lumea tot mai oprit mă ţine,
ajungă-acum, Stăpâne, – slobozi-mă la Tine.
Ai mei s-au dus cu toţii în ţărnă şi-n lumină
şi ce-ar mai fi, Stăpâne, aici să mă mai ţină?
De dulcea Ta Lucrare la nimeni nu-i mai place,
de alţi Hristoşi vrea lumea, – slobozi-mă în pace…
– după Fapte 22, 20 – Traian DORZ, la moartea lui Ioan Marini
Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Veştii Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul Care L-ai iubit.
Pildă de lumină ai trăit mereu,
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.
Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă calea care-ai arătat,
limpede cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.
Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.
– Sus în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat! | Continuare »
De ce rămâi departe când drumul ţi-e deschis,
de ce-ntorc fără tine câţi soli ţi s-au trimis?
De ce nu-mbraci veşmântul de nuntă dăruit,
de ce nu iei inelul cel scump, făgăduit?
De ce nu-ţi umpli vasul cu sfântul mir de nard
când candelele toate a celorlalte ard?
De ce nu iei podoaba din aur de Ofir
şi-ntârzii când te-aşteaptă al cântecelor şir,
de ce nu vrei chemarea iubirii s-o asculţi?
– O, nu mai sta departe, te-aşteaptă-atât de mulţi,
nu aştepta durerea când totul va fi-nchis,
nu-ntoarcă fără tine şi ultimul trimis!