sfantul ilie„Ce faci aici, Ilie?
Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu!“ (III Regi, 19, 10).
Acesta este un răspuns foarte actual.
Ilie lupta pentru Adevărul lui Dumnezeu. Şi i se părea a fi singur. Deşi Dumnezeu îi aduce ca marturie că mai are încă „şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!“
Luptătorii lui Hristos par adeseori singuri în lupta lor. Ei par adeseori răzleţiţi, dat lupta lor e sigur una: împotriva idolilor veacului.
Fiecare vreme, fiecare veac a avut idolii săi.
Idolii din vremea lui Ilie erau de piatră, idolii de azi sunt ereziile.
Însă lupta este aceeaşi. Şi prigoana pentru luptători este la fel.
Dacă Ahab era rege, dacă avea toată armata şi tot poporul cu el, de ce se temea de Ilie, De ce-l persecuta pe Ilie? De ce a trebuit să fugă Ilie din faţa regelui de frica morţii? Ce-i putea face un om simplu unui rege? De ce se temea Ahab?
De Adevăr!
Când părăseşti legământul, te temi de el, de legământul pe care l-ai făcut.
Când dărâmi jertfelnicele Domnului, te temi de El Însuşi. Chiar când nici nu mai crezi în El, o dată ce L-ai respins.
Când Îi ucizi proorocii cu sabia, te temi de însaşi sabia Lui care se poate întoarce împotriva ta.
Şi aceste temeri, pe care încerci cu străduinţă mare să le ascunzi cât mai afund în conştiinţa ta, deodată le auzi strigate în pieţe, pe ziduri, pe site-uri de către luptătorii Adevărului. Şi acesta este motivul persecuţiei acestora.
Şi astăzi este la fel: De ce se tem ierarhii noştri de nişte simpli preoţi sau călugări, de simpli mireni care nu-i mai pomenesc? | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Într-o casă de oameni săraci şi lipsiţi, un copilaş auzi pe bunică-sa citind în Istoria biblică despre corbul ce aducea de mâncare lui Ilie proorocul.
– Bunică dragă, – zise copilul – să deschidem şi noi uşa, să ne aducă şi nouă ceva corbul!
Bunica încerca să-l dezmintă pe copil, dar copilul nu şi nu, ci să se deschidă uşa.
Bunica îi făcu pe voie şi deschise uşa, cu toate că era iarnă şi frig. Tocmai atunci trecea pe acolo părintele locului. Se miră văzând uşa deschisă şi întrebă asupra acestui fapt. Bunica îi spuse cum stă lucrul.
– Vedeţi cum lucrează credinţa în Dumnezeu? – zise preotul. Eu tocmai acum mergeam să împart din lada bisericii nişte ajutoare celor săraci şi lipsiţi. Voi începe dar de aici. Uite, „corbul“ v-a adus şi vouă două sute de lei.
Copilul a crezut şi Dumnezeu a răspuns la credinţa lui. Credinţa face şi azi minuni. Dumnezeu răspunde şi azi – răspunde negreşit – la credinţa noastră.
Dacă am avea credinţă tare şi vie, ne-ar sosi şi nouă câte un „corb“, în toate lipsurile şi necazurile trupeşti şi sufleteşti.

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Sărmanul Ilie! Se războise cu păgânătatea vremii sale. Coborâse foc şi apă din cer. Şi acum, Izabela umbla să-i ia viaţa. Se jurase că-i va lua viaţa. Şi iată-l pe Ilie fugar în pustie. Stă mâhnit şi îndurerat sub un ienupăr. I se părea prea crudă lovitura. «Şi dorea să moară.» (I Împ. 19, 4)
Şi l-a întrebat Cuvântul lui Dumnezeu: «Ce faci tu aici, Ilie? Şi el a răspuns: Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău…» (I Împ. 19, 9-10). Şi acum, o Doamne, iată ce am ajuns. Destul! Acum Doamne ia-mi sufletul (I Împ. 19, 4)!
În lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Ilie ajunsese la un punct de mare mâhnire. De descurajare. Dar Domnul îndată l-a mângâiat, l-a întărit, l-a scăpat şi l-a redat iarăşi misiunii sale.

Fraţii mei, în viaţa celor credincioşi, în viaţa celor cu râvnă mare pentru Domnul, sunt uneori şi clipe de descordare, clipe de apăsare şi descurajare sufletească. Biblia ni le arată şi pe acestea. Precum este, spre pildă, aceasta cu Ilie proorocul.
A fost aceasta o clipă grea, pe care am trecut-o şi eu, fratele vostru de la Sibiu. Când «lămuririle» căutau să îmi ia viaţa, ajunsesem şi eu sub ienupărul lui Ilie. Aveam şi eu clipe de adâncă mâhnire şi deprimare sufletească.
Îmi ziceam şi eu cu Ilie: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul Oastei… am fost plin de râvnă pentru deşteptarea evanghelică a poporului meu, care încă nu cunoaşte cu adevărat legământul Golgotei… şi uite, pe urmă, ce mi se întâmplă… o, mai bine să fi murit astă-vară!…
Dar Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat îndată, arătându-mi că aşa trebuie să se întâmple… că aşa s-a întâmplat cu toţi cei care s-au jertfit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură… | Continuare »

calchedonCe minunat lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi!
Cinstim în duminica a IV-a după Rusalii pe Sfinţii Părinţi care au stabilit la Calcedon în anul 451 d.H. dogma unirii ipostatice sau dogma unirii celor două firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care combate erezia monofizită a lui Eutihie. Acesta considera că Domnul Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască; cea omenească, primită la întrupare, fiind absorbită de cea dumnezeiască. Eutihie a căzut în cealaltă extremă faţă de erezia lui Nestorie, exagerând în privinţa unirii celor două firi ale Mântuitorului.
Dacă Mântuitorul nu ar fi avut şi firea omenească, întreg parcursul mântuirii omului s-ar anula. Pentru că El S-a făcut om, pentru a-l îndumnezei pe om, pentru a-i făgăşui omului, prin Sine, cale către cer. Dacă El ar fi fost doar Dumneezu, am fi putut spune toţi: Doamne, eu nu pot să fac ce faci Tu, ce-mi ceri Tu, pentru că sunt un simplu om, Tu eşti Dumnezeu Atotputernic şi le poţi pe toate. Eu nu!
Şi niciodată nu s-ar fi putut înfăptui măreţul deziderat al îndumnezeirii omului. Nu s-ar fi putut ridica omul niciodată singur la acest statut. Iar dacă l-ar fi ridicat Dumnezeu cu de la Sine putere, i-ar fi ridicat pe toţi oamenii, nici nu ar mai fi existat iad, pentru că oamenii fiind toţi robi ai păcatului, nu ar fi existat criterii după care să pună Judecătorul oile la dreapta Sa, iar caprele la stânga Sa (conf. Matei 25, 31-33). Dumnezeu prin marea Sa putere i-ar fi mântuit pe toţi, iubirea Lui nefiind cuprinsă cu mintea omenească. Însă nu doar iertarea omului era planul Tatălui. Ci îndumnezeirea lui, asemănarea lui cu El, dorinţa de a-l face pe om partener la dialogul veşnic, mireasă la Nunta veşnică.
Şi nu există desăvârşire omenească prin care să se poată atinge scopul acesta pre-edenic al lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Facere 1,26). „Niciun om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era «rob legii păcatului» (Romani 7, 23) şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc“.[1]
Asumându-şi firea noastră, Domnul Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 7-8). Aşa a trasat drumul mântuirii pentru toţi oamenii. Şi cine crede în El, îşi ia crucea şi-L urmează întocmai (conf. Luca 9, 23). Şi doar pe acest drum. | Continuare »

Traian Dorz, Întâi să fim din seria Cugetări nemuritoare

Lucrarea vie în Hristos a avut totdeauna aceste două caracteristici: smerenia şi sinceritatea. Pe acestea ne-a spus Domnul Iisus Însuşi ca noi toţi să le învăţăm de la El.

În lucrarea sfântă a părtăşiei cu Dumnezeu au venit numai sufletele care au fost pătrunse de sinceritate şi smerenie – şi au rămas numai atâta cât s-au putut păstra cu adevărat sincere şi smerite, atât faţă de Hristos, cât şi faţă de fraţi.

În momentul în care cineva cade din sinceritate în prefăcătorie şi din smerenie în îngâmfare, el s-a despărţit sufleteşte, atât de Hristos, cât şi de fraţi, chiar dacă printr-o încăpăţânare firească şi printr-o împotrivire ambiţioasă a căutat să mai rămână în mijlocul Bisericii şi al adunării sfinte.

Atâta vreme cât suntem sinceri şi smeriţi, noi rămânem în Harul lui Dumnezeu, – fiindcă este scris: „celor smeriţi le dă har”. Dar în momentul când am pierdut smerenia, Harul s-a dus, pentru că el stă numai în vasul smereniei. Când crapă acest vas, Harul curge spre alţii.

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este cu deosebire o sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei. Maica Domnului a fost sufletul cel mai smerit şi mai sincer care a putut fi găsit de Tatăl Ceresc în mijlocul lumii pentru a putea împlini prin ea, în chip vrednic, taina şi promisiunea Întrupării Fiului şi arătarea roadelor Sfântului Duh.

Datorită smereniei şi curăţiei ei, S-a putut arăta în ea, pentru prima dată în Istorie şi în lume, lucrarea împreunată a Sfintei Treimi. Sfântul şi marele arhanghel i-a zis: Tatăl te-a ales, Fiul Se va naşte din tine şi Duhul Sfânt te va umbri… Despre Sfânta Treime se vorbeşte clar, pentru prima dată în Sfânta Scriptură, în legătură cu Maica Domnului.
Ce înaltă întrupare au avut în fiinţa ei sinceritatea şi smerenia! | Continuare »

Adânc furioase puhoaie
În țărmul iubirii-mi se sparg,
Dar știu că răsare în larg
Slăvit curcubeu după ploaie.
Și-atunci în loc de talazuri
Privesc către cerul senin
Și-aștept ca un Soare divin
Să pună vâltorii zăgazuri.

Oricât e de aprigă iarna
Geroasă a ochilor mei,
Sfârșește în albi ghiocei
Când îngerii-și scutură goarna.
Și-atunci când în ger îmi îngheață
Credința pe drumu-mi pribeag,
Privesc către Domnul meu drag
Și iar primăvara-i în față.

Când noaptea, prea rece și-adâncă,
Mă-nvăluie-n negri fiori…
Chiar știu că sfârșește în zori
Și eu nădejde am încă…
Iar când mă-nfășoară străină
Noptare în inima mea | Continuare »

Nu-s numai slove cântecele mele,
nu-s numai rânduri cele ce le-am scris,
ci-i lupta mea şi inima în ele,
şi crezul meu e-ntreg în ele-nchis!

Sunt hrană pentru inima flămândă
şi cântec pentru sufletul vioi,
avânt viteaz şi alinare blândă
şi plâns de-ajuns oricărui dintre voi.

Dar mai presus sunt dragoste fierbinte
şi-ncredere eroică-n Hristos,
sunt gânduri pentru care nu-s cuvinte
spre tot ce-a fost şi-n veci va fi frumos.

Le-am frământat pe toate-o pâine bună
sfinţită la altarul părintesc
şi-n datina creştină şi străbună
eu le sărut şi-apoi vi le-mpărţesc.

Gustând, luaţi în inimă-ntărire,
curaj luptând şi-alin în ceasul greu,
iar când veţi fi datori c-o mulţumire
s-o daţi deplin şi cald lui Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările roadelor

priviti la pasarile ceruluiPredica păsărilor – Părintele Iosif Trifa

N-AM PRIVIT LA CRINII – Traian Dorz

Evanghelia minţii curate – Sfântul Nicolae Velimirovici

FERICIŢI VOI, CRINI… – Traian Dorz

Nu vă împovaraţi cu grijile lumeşti – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Tu, Scump Copil – Traian Dorz

Bogatul nu trebuie să se semeţească întru bogăţia sa – Sântul IOAN GURĂ DE AUR

De va fi ochiul tău curat – Sfântul Teofan Zăvorâtul

ZBURAŢI, ZBURAŢI! – Traian Dorz

Socotiţi neprihăniţi prin credinţă – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Când sunat-a Deşteptarea
glasul goarnei desluşit,
ne-am sculat din somnul morţii,
din păcate ne-am trezit
şi prezenţi la datorie,
legământ ceresc am pus
că vom fi ostaşi ai Crucii,
luptători ai lui Iisus.
Domnul ne-a chemat la luptă,
noi, pe El luându-L scut
şi luându-L Steag şi Ţintă,
lupta Sfântă-am început.
Prin credinţă şi iubire
noi am biruit mereu,
căci suntem ostaşii Crucii
şi cu noi e Dumnezeu.

Lupta Domnului e sfântă,
sfânt e Ţelul ce-l avem,
voluntari luptăm în oaste,
voluntari pe veci ne vrem.
Steagul biruinţei noastre
să se nalţe tot mai sus,
să răsune mai puternic
imnul slavei lui Iisus.

Lupta-i grea, duşmanu-i tare
sub loviri noi sângerăm,
dar când Domnul Scut ne este,
nu ne temem, ci luptăm.
Vrem să mergem pân’ la capăt
credincioşi prin orice greu,
vom învinge, vom învinge,
căci cu noi e Dumnezeu.

Traian Dorz, Cântări luptătoare

Chemarea vă aşteaptă
să-ntoarceţi la Iisus
– cât oare tot nu faceţi
ce-atâta timp s-a spus?

O, ascultaţi, o, ascultaţi,
veniţi cât mai sunteţi chemaţi!

Iertarea vă aşteaptă
să vi se dea în dar
– cât oare tot rămâneţi
dincolo de hotar?

Lumina vă aşteaptă
să vă-nnoiţi prin ea
– cât oare veţi mai zace
robiţi de noaptea grea?

Cununa vă aşteaptă
cu străluciri cereşti
– cât oare mai tot strângeţi
gunoaiele lumeşti?

…Sau iadul vă aşteaptă
cu focu-i fioros
– cât oare mai respingeţi
iertarea lui Hristos?

Traian Dorz, Cântările din urmă

Când Domnul cheamă, tu răspunde:
– Da, Doamne, vreau a Te-asculta,
nu vreau mai mult a mă ascunde,
ci vin şi-ascult chemarea Ta!

Ajută-mi, Domnul meu,
să-mi plâng păcatul greu,
să pun cu Tine legământ
pân’ la mormânt!…

Când Domnul suferă pe Cruce
pentru păcatul tău cel mult
şi El te vrea pe calea-I dulce,
tu spune-I: Doamne, vreau s-ascult!

Când Domnul spune: – Lasă toate,
ia jugul Meu şi Crucea Mea
şi vin’ pe urmele-Mi curate,
tu spune-I: Doamne, vreau aşa!

Şi-atunci, când Domnul o să vină
în Slava Sa, cu sfinţii Lui,
vei fi cu El şi tu-n Lumină,
dacă acum tu vii şi spui:

Ajută-mi, Domnul meu,
să-mi plâng păcatul greu,
să pun cu Tine legământ
pân’ la mormânt!…

Traian Dorz, Cântarea Biruinței

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

Toţi cei care au păcătuit fără lege vor pieri fără lege – şi toţi cei care au păcătuit având lege vor fi judecaţi după Lege (Romani 2, 12).

TDorz1O, ce cuvânt greu este acesta! Păcatul este fapta nelegiuită a celui care, ştiind Legea, a călcat-o cu voia sa, atunci când putea să n-o calce. Ştiind să facă binele şi putând să-l facă, a ales cu voia şi cu ştiinţa lui să nu-l facă.
Chiar dacă n-a făcut în locul acestui bine un rău văzut, el totuşi a săvârşit o călcare de lege, fiindcă nu este om care să n-aibă, atât înăuntrul lui cât şi în afara sa, o Lege a Binelui, o lege a omeniei, care îl obligă faţă de semenul lui şi faţă de Dumnezeul său. Dacă o ascultă, e bun. Dacă nu, e rău.

De orice lege ar fi un credincios, el este obligat chiar de această lege a sa să facă binele semenilor săi.
De aceea, oricine îşi caută numai folosul său este un călcător de lege şi păcatul lui este cu atât mai mare cu cât legea sa este mai lăudată, mai clară, şi mai pretenţioasă în privinţa făptuirii binelui asupra căruia este învăţat să-l facă.
Creştinismul are cea mai hotărâtă şi mai puternică lege în privinţa asta. Nu există cult creştin care să fie scutit de grelele datorii poruncite de Legea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Şi Judecata cea Înfricoşată de la sfârşit va fi potrivită cu dreptatea faţă de toţi cei care au călcat poruncile acestei Legi unice şi veşnice, pe care Însuşi Dumnezeu a rânduit-o, spre a înlocui şi a completa toate legile Sale dinainte de ea. | Continuare »

Păcatul nu se iartă, păcatul se plăteşte;
şi cineva odată şi-odată-l ispăşeşte.
Păcatul e-o hulire atât de grea şi mare,
căci fără ispăşire el n-are-n veci iertare.

Păcatele acelui ce la Hristos le duce
îi sunt iertate numai prin Jertfa de pe Cruce;
Hristos le ispăşeşte, – de-aceea sunt iertate.
În alt fel nu-i iertare în veci pentru păcate.

Păcatele acelui ce pe Hristos nu-L cată
în veci de veci nu află iertarea aşteptată;
ci ele toate, toate rămân să le plătească
în veci acela care n-a vrut să le căiască.

Nu vă-nşelaţi, nu este în veci de veci iertare
pentru păcatul celui ce-n necredinţă moare.
Păcatul nu se iartă, păcatu-l ispăşeşte
ori Dumnezeu pe Cruce, ori cel ce-l făptuieşte.

Veniţi acum la Domnul cu orişice păcate,
ce El vă ispăşeşte, de Tatăl sunt iertate.
Dar cel ce-acum nu-ntoarce iertarea s-o primească,
în iad le duce toate, în veci să ispăşească.

Traian Dorz, Cântările Căinței

Sfinţii din mijlocul nostru

Într-o sală a unei facultăţi din oraşul „C“ există o placă de marmură, în amintirea unui profesor mort acum câteva zeci de ani.
Pe această placă scrie: „Aici a muncit 30 de ani profesorul R, fără să se ştie că faţa lui strălucea…“
În tot timpul celor treizeci de ani cât profesorul trăise şi umblase muncind acolo, poate nimeni nu i-a văzut strălucirea feţei sale.
Aceasta s-a văzut numai când el nu mai era.
O, ce oameni minunaţi au trăit printre noi! Dar ce târziu vedem aceasta!

Cu câte feţe nu se petrece şi astăzi mereu acelaşi lucru! Câtă vreme trăiesc şi învaţă, oamenii le văd feţele negre sau chinuite, sau îndurerate,
ori se străduiesc să le facă să fie aşa.
Numai pentru puţini oameni strălucirea lor răzbate prin vălul care le înfăşoară sufletul luminos şi aprins.
Dar ochii care văd aceasta sunt foarte puţini, iar aceştia ori sunt slabi, ori sunt muţi.

Slujitorii lui Dumnezeu care strălucesc cu adevărat în Hristos, în măsura în care îşi dau seama de acest lucru, îşi acopăr ei înşişi faţa… De teamă să nu primească pentru ei ceva din ceea ce I se cuvine numai Domnului lor (Exod 34, 35; Fapte 14, 14-15; Apoc 19, 10).
Iar ceilalţi văd strălucirea lor sfântă numai când nu le mai pot vedea faţa aceasta pământească.
Fiindcă oamenii nu învaţă nimic din istorie, nici nu caută să ia exemple din trecut.

Proorocii sunt oamenii mari ai lui Dumnezeu mai de preţ decât toată generaţia în care au trăit sau trăiesc.
Şi uneori mai de preţ poate chiar decât întreg poporul din care s-au născut şi în care sunt.
Iată că despre nenumărate generaţii de oameni – şi chiar de popoare – nu se mai pomeneşte nimic; dar de oamenii mari ai lui Dumnezeu, despre trimişii Domnului care au strălucit în întunericul vremii lor ca nişte luceferi luminoşi se va vorbi cât va fi grai omenesc pe pământ.
Dar totdeauna se va vorbi cu ruşine şi cu revoltă despre contemporanii lor, care, în loc să-i urmeze cu admiraţie, i-au prigonit şi i-au ocolit cu dispreţ. | Continuare »

PrIosif-TDorzPoate cine știe dacă vreodată se va mai întampla ca ziua adormirii întru Domnul a înaintașului nostru drag, fratele Traian Dorz să cadă în Zi de Rusalii, în Praznicul fericit al Oastei Domnului, Praznic în care îl sărbătorim și pe Părintele nostru drag, Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al Oastei Domnului.
Până acum fiecare a avut sărbătoarea lui. Acum, amândoi vor a fi sărbătoriți în Ziua Oastei, sub umbrirea Sfântului Duh, când Duhul Sfânt pogoară peste cinstirea amândurora…
Fratele Traian Dorz s-a născut pentru Domnul într-o zi de Rusalii și iată, după atâția ani, și nașterea sa pentru cer cade în zi de Rusalii… ca un curcubeu de lumină ce străbate peste ani și încunună viața și jertfa sa pe acest pământ.
Părintele Iosif a numit Rusaliile sărbătoarea Oastei. Duhul Sfânt i-a fost făgășuitor la întemeierea ei și apoi pe tot parcursul vieții sale tot sub umbra Duhului Sfânt a trăit și s-a jertfit.
Iată acum cei doi mari inaintași sunt sărbătoriți și cinstiți împreună, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, precum împreună și-au împletit viața lor cu viața Oastei Domnului, cât au trăit.
Dar noi?
Ce mai înseamnă pentru noi Sărbătoarea de Rualii?
Doar o plimbare până la Cimitirul Dumbrava?
Doar o adunare mare pe țară?
Pogorârea Duhului Sfânt este chintesența ideologiei Oastei Domnului. Este ființa Oastei. Duhul Sfânt este inițiatorul și călăuzitorul ei.
Un ostaș al Domnului este ostaș atâta vreme cât stă sub umbrirea Duhului Sfânt. În rest, e ostaș cu numele… | Continuare »

Hotarul cel mare unde a murit frica

Pr. Iosif Trifa, Fricoșii

Spuneam mai înainte că în Noul Testament este un hotar unde a murit frica. Acest hotar mare se află în Faptele Apostolilor, capitolul 2. E Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt. Aici, la Faptele Apostolilor, capitolul 2, este mormântul fricii. Aici a murit frica.
Duhul Sfânt – aşa cum făgăduise Mântuitorul – a adus în lume desăvârşirea lucrării Lui. A adus desăvârşirea mântuirii. A adus moartea deplină a omului cel vechi şi învierea deplină a celui nou.
Duhul Sfânt a adus şi moartea fricii şi a tot ce mai trecuse în omul cel nou din firea cea veche. Citiţi în Faptele Apostolilor, de la capitolul 2 încolo, şi nu veţi mai afla urmele omului cel vechi. Şi nu veţi mai afla nici urmele fricii. Cincizecimea a dat oameni noi, oameni schimbaţi. Cincizecimea i-a schimbat pe toţi; pe Apostoli, ca şi pe popor. Iar în schimbarea aceasta, în această minunată schimbare, se observă, înainte de toate, curajul, îndrăzneala. A murit frica, şi în locui a păşit curajul, îndrăzneala pentru Dumnezeu. | Continuare »

Cornel RUSU, din Cuvântul, Cheie a Darurilor

De marea sărbătoare a Sfintelor Rusalii, mare adunare la Sâncrai, la fratele Ionel Novac. Venim şi noi de la Ghelari. După slujba sfântă de la Biserică, unde fraţii răspund la Sfânta Liturghie, în curtea fratelui Ionel, sub cerul liber, are loc frumoasa adunare. Venit de curând la Oaste, fratele Roman Furca, fratele Petru ni l-a prezentat.
Sunt de faţă: fratele Traian Dorz, fratele Silviu Hărăguş, fratele Ilie Marini, fratele Popa Petru de la Batiz, pe atunci fratele Magdici, sora Lucreţia de la Laz; atunci am cunoscut pe Pop Alexandru, venit şi el cu un grup de tineri din partea Clujului, şi mulţi, mulţi fraţi şi surori, o curte mare, arhiplină.
Rugăciunile şi adunarea cu cântări, vorbiri şi meditaţii biblice au decurs în linişte. Mare revărsare de har am simţit toţi cei prezenţi, de la cel mai mare, până la cel mai mic copil. Revărsarea Duhului Sfânt se face resimţită şi astăzi în sufletele iubitoare, credincioase, doritoare de a-L avea. El coboară raiul în sufletele oamenilor, făcându-i să locuiască în lumina părtăşiilor divine cu Domnul şi sfinţii săi. Şi Se roagă pentru noi, şi ne ajută în slăbiciunile noastre.
O, Duhule Sfinte, vino şi condu-ne spre cer, şi vom cânta din harfa sufletului nostru melodia veşniciei în acorduri minunate pentru slava Tatălui şi a Fiului, Care ne-a răscumpărat.
Printre fraţii care s-au rugat la încheiere, a fost şi sora Lucreţia de la Laz, care cu rugăciunea şi lacrimile ei, a aprins şi zguduit toată adunarea.
După rugăciunea de încheiere, cu soţia am trecut dealul la Nădăştia, cu sora Ileana şi fratele Judele, unde am poposit peste noapte.
Dimineaţa, în casa fratelui Ionel, cu fratele Popa Petru şi ceilalţi fraţi de bază, s-a organizat o consfătuire frăţească, cu participare selectă, urmând ca rezultatul consfătuirii să fie adus la cunoştinţa întregii adunări. | Continuare »

fr-Leon-AndronicVorbirea fratelui Leon Andronic de la adunarea de Rusalii de la Sibiu – 2 iunie 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul, fraţilor!
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care ne-a învrednicit astăzi, în ziua Praznicului Oastei, să fim în jurul acestui mormânt scump, al acestui mormânt care nu va fi uitat în veac de poporul român, popor care, la trâmbiţa care a început de şaizeci şi trei de ani să sune desluşit spre trezirea neamului nostru la o viaţă nouă cu Hristos, a alergat pe toate meleagurile ţării acesteia cu râvna şi dragostea pe care Domnul Iisus le-a semănat în el prin acest om al lui Dumnezeu, prin acest prooroc. Nu se naşte în fiecare zi câte un prooroc, ci la zeci de ani şi la sute de ani chiar.
Glasul acestui trâmbiţaş a sunat atât de puternic, încât s-a auzit în toată ţara şi peste hotarele ţării noastre [îndemnul] să nu ne mulţumim cu viaţa formalistă în care ne-am trezit, cu datinile şi obiceiurile strecurate în mijlocul nostru de la păgânii care s-au amestecat şi au venit în creştinism cu sarsanaua lor de păcate. [Iar creştinii au ajuns] aproape să le sfinţească şi să spună toţi: „Aşa am apucat! Aşa ne-am pomenit! Aşa am văzut la părinţii noştri şi la bunicii noştri! Cum veniţi voi acum să stricaţi obiceiurile şi datinile noastre?”.
O, dragii mei, dacă Părintele Iosif a avut o deviză în viaţa lui, deviza cea mai scumpă a fost să împroprietărească ţara noastră cu Biblia, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Sfânta Scriptură, care a luminat mii, zeci de mii şi sute de mii de suflete şi le-a scăpat de iadul întunecat.
Ce măreaţă lucrare! Dar şi ce vrăşmaş puternic! Însă nu-i mai tare vrăşmaşul (aşa cum s-a cântat în cântare) decât puterea lui Dumnezeu prin care, în Numele Domnului, îl tăiem în bucăţi şi mergem înainte pe calea pe care ne-au trasat-o înaintaşii noştri.
Ce minunat a vorbit şi fratele Arcadie despre pilda acestui om al lui Dumnezeu care străluceşte în inimile noastre ca un luceafăr luminos ce ne duce la Hristos!
Fraţilor dragi, am venit la acest mormânt să reînnoim legământul. Dacă acum zece, douăzeci, treizeci, cincizeci de ani am pus un legământ în faţa lui Dumnezeu, în faţa fraţilor, în faţa acelor care ne-au îndemnat să ne predăm şi noi Domnului, astăzi să înnoim acest legământ lângă mormântul Părintelui Iosif şi din nou, cu noi puteri, să pornim la luptă, ca să putem birui păcatul. Cei care aţi citit cartea Ce este Oastea Domnului aţi văzut acolo harta României mari, iar în mijlocul ei, un bolovan mare numit „păcatul”. Şi câţiva fraţi ostaşi, din răsputerile lor, pun umărul şi braţele lor şi caută să-mpingă, să-l scoată afară din hotarele ţării. Aceasta-i deviza Oastei Domnului: să scoatem păcatul din viaţa noastră proprie, din familia noastră, apoi din cei din jurul nostru, cu care suntem în contact zilnic la serviciu, la munca noastră, şi apoi din toată ţara, cu toţi fraţii. | Continuare »

[Eu însumi sunt o predică vie] – Preot Iosif TRIFA

DRAGOSTEA ŞI FRĂŢIETATEA CE A LĂSAT-O ZIUA CINCIZECIMII – Pr. Iosif Trifa

Predica PS Longhin din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt – 2017

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT – Traian Dorz

Din cuvântarea Părintelui Iosif Trifa

Mărturii – Moise Velescu

Duhul Sfânt şi Biserica – Preot Iosif TRIFA

Meditaţii la Apostolul din Duminica Rusaliilor – Traian Dorz

Acatistul Preasfântului și de viață Făcătorului Duh

Cuvânt la Duminica cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh –  Sf. Ioan Gură de Aur

ÎNŢELEGEREA LUCRURILOR DUHOVNICEŞTI – Traian Dorz

Iconomia Sfântului Duh – Vladimir Lossky

Arătarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament – Preot Iosif TRIFA

Scopul vieţii creştine – Sfântul Serafim de Sarov

DRAGOSTEA ŞI URA – Traian Dorz

Scrisoarea Părintelui Iosif Trifa

Spunea… despre Duhul – Traian Dorz

Despre Sfântul Duh. Demonstrare silogistică – Sf. Ioan Damaschin

Ceva despre lucrarea Sfintei Treimi – Preot Iosif TRIFA

Când Se va turna Duhul de Sus – Traian Dorz

Darul şi harul Duhului Sfânt – Preot Iosif TRIFA

VORBIREA ÎN FELURITE LIMBI – Traian Dorz

PENTRU CE NU SE MAI FAC ACUM SEMNE ŞI MINUNI – Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

Cum să ne pregătim pentru primirea Duhului Sfânt – Preot Iosif TRIFA

RUGĂCIUNE – Traian Dorz

O amintire semnificativă – Moise Velescu

RUSALII TRISTE – Lidia Hamza

Erau toţi împreună în acelaşi loc – Traian Dorz, Meditații la Duminica Cincizecimii

ÎN ZIUA DE PE URMĂ, IISUS A STAT ÎN PICIOARE – Traian Dorz, Meditații la Duminica Cincizecimii

MĂREAŢA ADUNARE A OASTEI DOMNULUI, LA SIBIU [1932]

CELE DOUĂ TABERE DIN ZIUA CINCIZECIMII –

ADUNAŢI-VĂ PENTRU DOMNUL! – Arhim. Scriban

Poezii:

EU AM AFLAT IUBIREA!TE PREAMĂRIM PE TINE O, Duhule PreasfinteVENIŢI TOŢI SĂ-I CEREMDuhule PreasfinteDoamne, Duhule PreasfinteProfetul vremurilor noastre;

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  (Meditaţie la Duminica după Înălțarea Domnului)

TDorz1Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi… mulţi sunt cei care vin la început în Lucrarea lui Dumnezeu, dar puţini sunt cei care rămân până la sfârşit statornici în ea. Mulţi sunt tinerii Bisericii, dar ce puţini ajung bătrânii ei!
De aceea, dacă este mare valoarea unor tineri credincioşi în Lucrarea lui Dumnezeu, este nespus mai mare valoarea acelora care au ajuns credincioşi până la bătrâneţea lor şi statornici până la anii cărunţiei lor.

Biserica Domnului din Efes era una dintre acele care trecuse prin cele mai mari încercări şi lupte, care îndurase unele dintre cele mai grele prigoniri şi care trecuse cu bine prin mari suferinţe îndurate pentru numele Domnului Iisus.
Mai târziu, când scrie fraţilor corinteni, Sfântul Pavel îşi aduce cu durere aminte ce luptă grea a dus el cu fiarele din Efes (I Cor. 15, 32).
Despre necazul avut acolo, el le scrie că „am fost apăsaţi nespus de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă, ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem nădejdea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu Care înviază morţii…“ (II Cor. 1, 8-9).
Acolo a avut poate şi cea mai dureroasă experienţă, când Alexandru Căldărarul reuşise să ridice împotriva lui pe foarte mulţi (II Tim. 4, 8).
Dar Dumnezeu, de multe ori, îţi dă şi cele mai mari bucurii tocmai acolo unde ai avut cele mai mari necazuri şi face să ai prietenii cei mai buni, acolo unde ai avut cei mai mari vrăjmaşi.
Pentru că, după ce trec prin astfel de cerneri grele, cei care totuşi rămân lângă Dumnezeu sunt cu adevărat numai cei aleşi. Cei cernuţi. Cei biruitori.
În Efes, erau încă mari primejdii pentru Sfântul Pavel, iar el a căutat să le ocolească, pentru a nu da un nou prilej diavolului.
Fraţii lucrători ai Bisericii Domnului însă erau uniţi acolo, erau o inimă şi un gând şi de aceea vrăjmaşii din afară n-au putut nimici adunarea Domnului.
O, ce mare răspundere au bătrânii Bisericii, stâlpii adunării Domnului, fraţii lucrători care duc greul şi au răspunderea în bunul mers al lucrului Evangheliei.
Ei trebuie să aibă nu numai grija ca adunarea Domnului să nu se despartă, să nu se risipească şi să nu se certe sufletele din adunarea lor, ci mai ales să nu se dezbine şi să nu se certe ei între ei. Căci de cele mai multe ori dezbinarea adunării o fac lucrătorii ei. Şi partidele între fraţii mai mici le fac gelozia, invidia şi neînţelepciunea unora dintre fraţii mai mari. | Continuare »

orbul vindecatCând sute de gheare vrăjmaşe
Sub steagul meu drag m-au rănit,
Izbândă în căi pătimaşe
Să văd, doar atât mi-am dorit.
Şi răni după răni sângerânde
Cu mâna Ta blândă mi-ai uns
Şi colţilor gurii flămânde
Atâta le-a fost îndeajuns.

Când drumuri prea multe se-arată
Şi drumul Tău drag l-am pierdut,
În neagra noptare lăsată
O, Doamne, să văd Ţi-am cerut.
Şi-ndată lumina Ta lină
În ochii mei stinşi a sclipit
Şi calea de slavă senină
Prin spini, peste stânci am găsit.

Când singur mă simt pe-a Ta cale
Şi sufletul meu zace trist,
Să văd, Ţi-am cerut, voii Tale
Un rost. Şi să simt că exist.
Şi sute de îngeri năvală
Cu Tine spre mine grăbesc.
Iubirea Ta n-are rivală.
Căci eu, până-n veci, Te iubesc!

Vlad Gheorghiu

Iov1. Harul de a crede îl au mulţi dintre cei chemaţi pe urmele Domnului Iisus. Dar harul de a suferi, deşi se oferă fiecăruia într un fel… totuşi cei mai mulţi, temân-du se de suferinţă, pierd marea răsplată a acestui mare şi deosebit har.

2. În vremile de încercări mari ale Bisericii vii a lui Hristos, mulţi credincioşi au fost supuşi la mari probe ale statorniciei lor în legământul făcut cu Iisus în clipa naşterii lor din nou.
Ameninţările, arestările, foametea, bătaia şi celelalte probe de foc la care erau supuşi cu toţii trebuie să i fi clătinat şi prăbuşit pe foarte mulţi dintre ei.

3. Dar în cuptorul de foc, pe rugul martiriului, în faţa jertfei n au ajuns decât cei care au trecut biruitori prin toate probele de dinaintea acestui ultim examen.
Ceilalţi, din frica morţii ori din dragostea vieţii, vor fi acceptat compromisul păcatului, se vor fi făcut iscoade, vânzători şi unelte ale împăraţilor păgâni, pentru a scăpa de suferinţă.
Fiindcă vedeau numai faţa cumplită a morţii trecătoare – şi nu cea strălucită a slavei veşnice.

4. O, cât de rar şi cât de puţin cunoscut este astăzi printre credincioşi harul de a pătimi!
De aceea este atât de necunoscută strălucita Faţă a lui Hristos, care se poate vedea numai acolo. Şi strălucitele feţe ale adevărurilor care numai acolo sunt revelate.

5. Toţi cei care au trecut pe acolo şi s-au învrednicit de această unică privelişte au mărturisit şi vor mărturisi fericiţi că n au trăit niciodată nişte clipe atât de strălucite şi de neuitat ca acolo
– şi ca atunci când erau în foc cu Hristos. | Continuare »

Domnul nostru Iisus Hristos a iubit copii şi tineretul – şi El ne-a învăţat şi pe noi să-i iubim.
Pentru că tineretul este Viitorul.
Dacă este tineretul sănătos – viitorul va fi puternic şi bun.
Dacă este tineretul putred – viitorul nu poate fi decât nefericit.
Dar viitorul tineretului depinde în cea mai mare parte de creşterea şi îndrumarea pe care i-o dau părinţii lui:
părintele trupesc: Familia,
părintele sufletesc: Şcoala,
părintele duhovnicesc- Biserica.
Mâinile acestor părinţi modelează sufletul tineretului după cum vor, trecându-şi-l unul altuia.
Dacă fiecare îşi face datoria, îngrijindu-se armonios de partea lui, iar între ei, aceşti părinţi se respectă şi se întregesc, ajutându-se unul pe celălalt, spre a-şi împlini scopul minunat, gândul lor va fi împlinit în chip fericit.
Prin mâinile acestora un popor îşi pregăteşte viitorul său fericit sau nefericit.
De aceea totdeauna adevăraţii părinţi, educatori şi păstori şi-au făcut din grija creşterii tineretului lor una din cele mai de seama datorii de conştiinţă. Când toate acestea se fac sub conducerea înţeleaptă a mai-marilor acelui popor, viitorul nu poate fi decât fericit.
Astăzi tineretul a devenit una din cele mai arzătoare probleme pentru toate popoarele lumii. Căile primejdioase pe care a apucat tineretul multor popoare umplu de îngrijorare pe toţi cei care au grija şi răspunderea viitorului popoarelor lor. | Continuare »