Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni – Sfântul Ierarh Antim Ivireanul

TRĂGÂND MREAJA CU PEŞTII… – Traian Dorz

Cuvânt la pescuirea minunată – Sfântul Ioan Gură de Aur

„Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit“ – Sf. Ier. Antim Ivireanul

Aruncaţi mreaja!… – Traian Dorz

„NU TE TEME, DE ACUM VEI VÂNA OAMENI”… – I. Tâlcuitor

BIBLIA ŞI VIAŢA – Traian Dorz

Despre pescuirea cea sufletească – Pr. Iosif Trifa

Oameni care „au lăsat totul“ – Părintele Arsenie Boca

„MÂNAŢI MAI ADÂNC!“ – Părintele Arsenie Boca

NOI AM AFLAT COMOARA – Traian Dorz

Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre – Părintele Constantin Galeriu

O, SUFLET CE TE-AFUNZI – Traian Dorz

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN – Sfântul Teofan Zăvorâtul

 

 

Oastea Domnului are de la Dumnezeu două mari daruri: frăţietatea şi voluntariatul. Mulţi dintre noi ne-am obişuit atât de mult cu aceste două sintagme, că nu ne mai oprim asupra sensului lor şi trecem nepăsători mai departe. Dar sunt şi mulţi oameni care rămân uimiţi de profunzimea şi de dragul cu care aceste două mari daruri ne leagă, de felul cum, în cadrul Oastei, ne considerăm noi fraţi, cum deschidem noi uşile şi inimile, şi găzduim, şi cinstim oameni faţă de care nu avem nici o legătură de rudenie sau de apropiere firească.
Sunt atât de mulţi oameni singuri pe lumea asta. Oameni răniţi de răutatea celorlalţi, oameni părăsiţi de cei dragi, oameni complexaţi de diferite neputinţe, nemângâiaţi în singurătatea lor, oameni dispreţuiţi de ceilalţi… Dar noi ne ştim unii altora nevoile, ne dorim, ne aşteptăm, ne îngăduim, ne cinstim unii pe alţii, ne bucurăm unii de alţii, ne acopeim unii pe alţii, ne purtăm poverile unii altora şi suferim unii pentru alţii. Chiar dacă uneori abia ne cunoaştem din vedere.
Frăţietatea, părtăşia frăţească, dragostea de fraţi în cadrul Oastei Domnului, este una dintre cele două respiraţii specifice ale acesteia. Cealaltă este voluntariatul. Şi frăţietatea aceasta se înfăptuieşte voluntar. Este iniţiatoare de voluntariat, cum este şi rodul acestuia. | Continuare »

ioachimana2Aceasta este perechea cea blagoslovită, aleasă de Hristos Dumnezeul nostru spre a fi părinţii Maicii Sale, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria. În cântările lor auzim aceasta: „O, dumnezeiasca pereche, pe toţi părinţii aţi întrecut, căci aţi zămislit pe ceea ce întrece toată zidirea“.
În Evanghelia Naşterii Mariei, atribuită Sfântului Matei, care ne vorbeşte de acest eveniment, citim: „Blagoslovita şi pururea-slavita Fecioara Maria, ivită din împărătescul trunchi al seminţiei lui David, s-a născut în oraşul Nazaret şi a fost dusă la Ierusalim, în Templul Domnului. Numele tatălui ei era Ioachim, şi al mamei sale, Ana. Familia tatălui era din Galilea, din cetatea Nazaret, iar familia mamei era din Bethleem. Viaţa lor era nepătata şi dreapta în ochii Domnului, cuvioasă şi fără de greş înaintea oamenilor. Căci toate ale lor le împărţeau în trei: o parte o afieroseau templului şi slujitorilor templului; o altă o împărţeau străinilor şi săracilor; iar a treia o ţineau pentru ei şi pentru nevoile familiei. Astfel, îndrăgiţi de Dumnezeu şi plăcuţi oamenilor, vreme de douăzeci de ani au dus viaţa în curăţie în casa lor, fără niciun copil. Însă au făcut legământ ca, de se va întâmpla ca Dumnezeu să-i fericească cu vreun copil, să-l afierosească slujirii Domnului. Din această pricină, se duceau la fiecare praznic de peste an la Templul Domnului“[1].
Protoevanghelia Sfântului Iacov afirmă că Ioachim a postit şi s-a rugat într-o pustie sălbatică vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cerând lui Dumnezeu un copil pentru el şi pentru soţia sa: „Nu mă voi coborî să mănânc, nici să beau, până ce Domnul Dumnezeul meu nu-şi va întoarce privirea către mine, ci rugăciunea îmi va fi hrana şi băutură“ (1,7).[2]
În acelaşi timp, Ana se duse în grădină, jelindu-se pentru lipsa copiilor şi rugându-se Domnului: „Dumnezeul părinţilor noştri, blagosloveşte-mă şi ascultă rugăciunea mea, aşa cum ai blagoslovit pântecele Sarei şi ai dat ei fiu pe Isaac“[3].
„Şi iată un înger al Domnului a şezut lângă ea, zicând: Ana, Ana, Domnul a auzit rugăciunea ta, şi iată vei zămisli şi vei naşte, iar de sămânţa ta se va vorbi în toată lumea“[4]. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 3.

T-Dorz-0701. În lucrarea adevărată a Evangheliei a fost totdeauna cea mai necesară, colaborarea dintre cler şi mireni. O bună lucrare pentru mântuirea mulţimii, numai împreună o pot face atât unii, cât şi alţii.

2. Misionarismul preoţesc fără misionarismul laic, ajunge un materialism gol şi bigot. Misionarismul laic fără cel preoţesc decade în anarhie şi în haos.

3. Dumnezeu le-a rânduit e aceste două aripi ale Evangheliei, ca să zboare în armonie, purtând trupul Bisericii vii a lui Hristos mereu spre înălţimi, precum au purtat Moise şi Aron poporul sfânt prin pustie.

4. Dar o lucrare sănătoasă şi rodnică între aceste două părţi, care sunt rânduite să fie nedespărţite pe totdeauna, nu se poate face fără încredere deplină unii în alţii… nici fără o frumoasă preţuire a unora pentru munca celorlalţi.

5. Oricât ar fi un cleric de pregătit şi format pentru slujba sa şi oricât de bine şi-ar împlini el slujba sa pastorală în parohia lui, el tot nu poate împlini singur această slujbă, fără o grupare activă de credincioşi mireni.

6. Precum niciun mirean bun nu poate împlini în totul slujba unui cleric, aşa nici acesta, cât ar fi de bun nu poate împlini slujba unui mirean.

7. Pe cele două categorii de lucrători duhovniceşti le-a rânduit Dumnezeu să lucreze şi să sufere împreună pentru bunul mers al Evangheliei în locul unde i-a ridicat Dumnezeu. Cum lucrează într-o familie bună soţul şi soţia uniţi de Dumnezeu.

8. Şi după cum un soţ cât de bun nu poate face pe deplin slujba soţiei sale, tot aşa nu poate face nici soţia slujba lui.

9. Dacă îşi respectă şi îşi preţuieşte fiecare locul şi chemarea sa, dar respectă şi preţuieşte şi locul şi chemarea celuilalt, atunci toate lucrurile merg bine şi familia lor este binecuvântată.

10. Dacă însă cei doi, care împreună au datoria de viaţă şi moarte să colaboreze frumos, se resping, se dispreţuiesc şi se împotrivesc unul contra celuilalt, la ce se poate ajunge acolo?

11. Oastea Domnului, ca lucrare Evanghelică vie, rânduită a fi un voluntariat duhovnicesc şi un misionarism laic, este prin însăşi hotărârea lui Dumnezeu legată în Biserică, pentru misiunea ei sfântă, de clerul acestei biserici.

12. Câtă vreme au trăit în armonie şi au colaborat cu încredere pentru mântuirea poporului şi înviorarea bisericii – lucrarea lor împreună a fost binecuvântată de Dumnezeu cu roade nemuritoare, oriunde s-a păstrat ea. | Continuare »

biblia-11Biblia, Cuvântul Sfânt,
e-un Etern şi Dulce Cânt.

…Ale Facerii lucrări,
toate-s numai dulci cântări,
lumea din Întâia Zi
în cântare se trezi,
Dragostea cântându-i calm
dulcele Luminii psalm
şi-apoi raze-i ţes şi-i ţes
imne-n tainic înţeles,
şi izvoarele cântând
o alintă surâzând
destrămând în noi uimiri
vălu-i larg de pe priviri,
nopţile din când în când
i-s suspinele cântând,
înnorările ce-i vin
i-s cântările-n suspin,
iar Minunea din sfârşit
i-o va da desăvârşit
în al Veşniciei Rost
devenind cum n-au mai fost
când cântare, când suspin,
când nălţare, când declin,
căci li-e cerul strălucit
şi sfârşit, şi nesfârşit.

Din Trecut în Viitor
creşte-acelaşi dulce cor,
revărsând în larg şuvoi
imnuri noi şi tot mai noi
ce tot vin şi vin, şi vin
din Izvorul Veşnic plin,
Preamărind pe Cel Preasfânt
cu etern şi dulce cânt.

Când îţi pare c-au trecut
o iau iar de la-nceput
şi nu şti desăvârşit
e-nceput
ori e sfârşit.

tuturor sfintilorZiua de 1 septembrie are o semnificaţie deosebită pentru creştinii ortodocşi, fiind începutul anului nou bisericesc.
Obiceiul calculării anului eclezial, numit şi Indiction, începând cu prima zi de toamnă vine din Antichitate. După tradiţia moştenită din Vechiul Testament, 1 septembrie este ziua în care a început crearea lumii şi, în acelaşi timp, momentul în care Mântuitorul a început propovăduirea Evangheliei Sale.
Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul vechi al Indictionului.
Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creştinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a “anului Domnului bine primit”. Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui.

În continuare: sursa aici

Sf Acoperamantul Maicii Domnului 01Potrivit tradiţiei, Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovadă a învierii şi înălţării ei cu trupul la cer. Acesta a fost ţesut de Maica Domnului din păr de cămilă. Până în secolul al IV-lea, Brâul s-a păstrat la Ierusalim. Arcadie, fiul împăratului Teodosie cel Mare (379-395), aduce Cinstitul Brâu la Constantinopol în 395.
În sec. al X-lea, în urma vindecării sale miraculoase, împărăteasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept, a brodat Brâul cu fir de aur şi l-a reaşezat în racla dăruită de împăratul Arcadie. Evenimentul reaşezării Brâului în raclă este pomenit, în calendarul ortodox, la 31 august.
Mai târziu, în secolul al XIII-lea, trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian iau Brâul de la Constantinopol. În secolul XIV, cneazul sârb Lazar I (1372-1389) dăruieşte Brâul mănăstirii Vatoped, din Muntele Athos. După cercetările altora, acest Brâu a fost dăruit mănăstirii de împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355).
Între anii 1512 şi 1520, domnitorul Tării Româneşti, Neagoe Basarab, a înnoit încinta mănăstirii Vatoped şi a construit un paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului”. Acesta a fost reparat în 1794 tot cu ajutoare româneşti, iar în secolul al XIX-lea România a dăruit paraclisului o nouă catapeteasmă. | Continuare »

Părintele Iosif TrifaTâlcuirea evangheliilor de peste an
lunaticUn bolnav s-a apropiat de mine, astă-vară, într-un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopăta şi nici un alt fel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia!
– Am încercat să mă las de beţie, domnule părinte, şi nu pot! mi se plângea omul. Am iscălit hotărârea în «Lumina Satelor», am ţinut-o până la un loc, dar, după o vreme, şi mai cumplit m-am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?…
Ca răspuns eu i-am deschis Noul Testament şi am citit împreună cu el evanghelia fiului îndrăcit, de mai sus, şi i-am arătat că patru lucruri ne spune această evanghelie:
Întâia dată ne spune că un copil avea „duh mut“, care îl chinuia şi „îl arunca în foc şi în apă“. A doua oară, că părinţii lui l au adus la Iisus. A treia oară, că i a fost mai rău când s-a apropiat Iisus de el şi, a patra oară, că s-a tămăduit deplin.
– Vezi, omule! i am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci prin aceste patru stări, ca să te poţi mântui. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut“ din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste voinţa omului ce le primeşte.
Şi tu eşti stăpânit de puterea „duhului mut“ care, când te „cuprinde“, te aruncă în focul beţiilor şi în noroiul păcatelor.
„De la început, diavolul păcătuieşte“ (I Ioan 3, 8); şi de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele (ca beţia, sudalma, mânia, desfrânarea etc.) diavolul prinde putere asupra noastră. Aceasta e starea cea dintâi şi din această stare ar trebui să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem decât la Iisus, Mântuitorul nostru, Care a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului. Ca şi copilul din evanghelie aşa trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile cele sufleteşti de Iisus, Mântuitorul şi tămăduitorul bolilor noastre cele sufleteşti şi trupeşti. | Continuare »

Fiecare boală-şi are începutu-ntr-un păcat,
trupul nu se-mbolnăveşte cât e sufletul curat.
Numai după ce păcatul intră-n suflet, doar apoi,
întinându-se şi trupul, vin al boalelor convoi.

Nu-L rugaţi întâi pe Domnul să vă vindece vreun trup,
câtă vreme-n al lui suflet stau păcatele ca-n stup,
ci rugaţi-vă ’nainte şi-L chemaţi pe Dumnezeu,
ca să-i poată fi dat harul şi iertat păcatul greu.

Poate poţi (prin stăruinţe vinovat de îndelungi)
la vreo slabă vindecare a vreunui trup s-ajungi,
dar când boala sufletească n-a fost vindecată-ntâi,
numai cu o vindecare-nşelătoare-ai să rămâi.

Mulţi, când suferă cu trupul, au un suflet credincios,
dar, cum au scăpat de boală, Îl şi uită pe Hristos.
Dumnezeu le dase boala că să-L afle-n acest fel,
dar când le-a luat durerea s-au şi despărţit de El.

Nu doriţi întâi să scape nimenea de-o boală grea,
ci să lase-ntâi păcatul, că din cauza lui e ea.
Dacă-i vindeci al lui suflet, poţi să-i scapi şi trupul său,
dar când sufletul se pierde, vindecarea-n trup e-un rău.

Traian Dorz, Cântarea Viitoare

Meditaţii la Adostolul din duminica a X-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
TDorz1În primul apostol din Epistola către Corinteni, Sfântul Pavel constată starea de dezbinare dintre fraţi, datorită păcatului şi necurăţiei în umblarea lor cu Hristos. Şi îi îndeamnă în numele Domnului Iisus Hristos să se pocăiască fiecare de vina sa, ca să ajungă iarăşi la starea cea bună.
E vorba aici de o stare rea a Lucrării lui Dumnezeu şi despre o îndreptare a ei.
În al doilea apostol din aceeaşi epistolă, este privită mai îndeaproape starea lucrătorilor din adunare şi se stăruieşte în mod deosebit asupra felului cum clădeşte fiecare în adunarea frăţească, fiindcă ea este Templul lui Dumnezeu…
Iar acum, în acest al treilea apostol, Sfântul Pavel vorbeşte mai mult despre starea sa însăşi. Despre conştiinţa sa cinstită, despre umblarea sa curată, despre râvna lui sinceră, despre toată viaţa lui jertfită şi topită, zi şi noapte, strop cu strop, cu toată dăruirea în slujba lui Hristos şi a fraţilor…
Şi, drept răsplată din partea tuturora – a lumii, ca şi a Bisericii, a străinilor, ca şi a fraţilor, a celor care nu-l cunoşteau, ca şi a celor care-l cunoşteau ce a făcut – el vorbeşte în chip atât de dureros şi de amar despre felul în care a ajuns să fie privit.

E, până la urmă, această mărturie zdrobitoare – mi se pare – soarta tuturor celor care îşi pun şi şi-au pus viaţa cu toată dăruirea şi fără nici o cruţare în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor lor.
Din câte istorii de vieţi predate total în slujba lui Dumnezeu cunoaştem până azi, în frunte cu viaţa Domnului Iisus Hristos Însuşi, se pare că nici una n-a avut o altă soartă, mai bună decât cea descrisă aici de Sfântul Apostol Pavel că era soarta şi viaţa lui. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 19 august:

„Ei aduc roade şi la bătrâneţe, sunt plini de suc şi verzi…“ (Psalmi 92, 14).

bibliaRoadele Duhului Sfânt, care însoţesc şi care trebuie mereu să însoţească neapărat pe orice om şi orice viaţă născută din nou, prin Cuvântul Sfânt şi prin Duhul Sfânt, sunt frumoasele dovezi ale unei astfel de vieţi trăită în ascultarea de voia cea sfântă a lui Dumnezeu.
Orice viaţă trăită în ascultarea de voia cea sfântă a lui Dumnezeu trebuie să aducă aceste roade noi, care sunt totdeauna frumoase, dulci şi binecuvântate.
Cu câtă bucurie privesc ochii Domnului şi Stăpânului nostru la un astfel de pom care, sădit în via Lui, este încărcat de astfel de roade! (Gal. 5, 22-23).
Însă cu câtă amărăciune priveşte Domnul la un pom fără roade (Luca 13, 6)
şi la o viaţă fără rod! (Ioan 15, 6).
Dacă într-adevăr sufletul nostru este un pom sănătos, sădit în via Domnului, în Casa Domnului, în Duh (adică în dreapta credinţă), şi în Adevăr (adică în dreapta învăţătură), el nu poate rămâne niciodată neroditor. | Continuare »

VĂD PE IISUS UMBLÂND PE MARE

Traian Dorz, Hristos pâinea noastră

„După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, zăresc pe Iisus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat.“

Hristos poate realiza imposibilul.
Dar şi ai Săi, în măsura în care cred puternic şi trăiesc în unitate şi părtăşie cu El, prin Harul Său au putut şi vor putea realiza şi ei lucruri socotite omeneşte imposibile, ca Domnul lor Iisus.
Hristos a înviat morţii. Ai Săi au putut face şi ei aceasta (Fapte 9, 36-41; 20, 7-12 etc.).
Hristos a făcut lucruri nemaipomenite. Ai Săi au făcut şi ei la fel.
Sfântul Pavel spune: «Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine… fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semne-lor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt» (Rom. 15, 18-19).
«Pot imposibilul cu Hristos», spune el (Filip. 4, 13).

«Cu Dumnezeu fac mari isprăvi» — a spus demult şi David. Căci puterea lui Dumnezeu a fost mereu aceeaşi şi ajutorul Său a făcut totdeauna uriaşi pe cei care s-au bucurat de El. Aşa a putut David să spună spre slava lui Hristos: «Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă împresoară din toate părţile» (Ps. 3, 6).
«Împotriviţi-vă diavolului tari în credinţă!» — a spus Sfântul Petru, care adesea a avut de luptat cu el şi a ajuns un mare biruitor (1 Petru 5, 8-9).
«Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi!» — spune şi Sfântul Iacov la fel (Iac. 4, 7).
Pentru că în Hristos toţi aceştia au reuşit să realizeze ceea ce, în mod normal, pentru oameni este socotit imposibil (Luca 10, 17-20). | Continuare »

NU NE TRIMITE, DOAMNE

Nu ne trimite, Doamne,
furtuna să ne-nfrunte,
călătorind pe mare
când Tu Te rogi pe munte,
ci ia-ne-n rugăciune
cu Tine împreună
şi-apoi cu noi, şi-apoi cu noi alături
să vii şi Tu, să vii şi Tu-n furtună.

Căci fără Tine, Doamne,
atâtea ne-ameninţă,
atunci vrăjmaşu-i tare,
iar noi, slabi în credinţă.
Atunci furtuna creşte
şi-ncrederea ne piere,
şi inima, şi inima ne-o pierdem
în cea mai grea, în cea mai grea durere.

Nu ne lăsa să mergem,
Iisuse, fără Tine,
căci, orişicând am merge,
sfârşim numa-n suspine.
Ci ia-ne orişiunde
cu Tine pe-orice vreme
şi vină-atunci, şi vină-atunci furtuna,
noi nu ne vom, noi nu ne vom mai teme.

Traian Dorz, Cântarea viitoare

Meditaţii la Adostolul din duminica a IX-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Despre chemarea şi datoria celor aleşi a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu în lucrarea de mântuire a Evangheliei am vorbit mai pe larg în cartea «Împreună-lucrători cu Dumnezeu»…
Dar oricât de mult s-ar fi vorbit sau încă s-ar mai vorbi despre aceste adevăruri şi datorii, pe care trebuie să le avem mereu ca pe nişte porunci de foc în faţa ochilor noştri, tot mai este şi mai este încă nevoie să ni le reamintim, fiindcă datoriile noastre sunt mari, iar răspunderea noastră faţă de ele este veşnică.
Am vrea acum să putem adânci aici alte înţelesuri şi să privim alte feţe ale acestei mari şi înalte chemări rânduite nouă de Dumnezeu.
Sfântul Cuvânt ne aminteşte aici că noi (deci toţi cei chemaţi) suntem nişte împreună-lucrători… Nu numai unul este chemat… Oricât de însemnat ar fi acela-unul, nu numai el este ales. Suntem mai mulţi, suntem toţi…
Deci vinovat este veşnic, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa fraţilor săi, acela care de unul singur vrea să lucreze, fără fraţi. Care îşi închipuie că el poate să facă în Lucrarea lui Dumnezeu tot ce vrea el, fără a ţine seama de părerea celorlalţi, de încredinţările celorlalţi, de ascultarea şi unitatea celorlalţi.

Cele petrecute în Biserica din Corint – şi asupra cărora trebuie încă să mai stăruim – să ne folosească de învăţătură, cum se poate întâmpla în multe părţi, unde fiecare partidă de fraţi ridică împotriva celeilalte numele fratelui la care ţine ea cel mai mult împotriva celorlalţi fraţi, Pavel, Apolo, Chifa, după cum îi simpatiza pe unul sau pe celălalt dintre ei.
Aici este o mare greşeală a lucrătorilor Domnului, care nu trebuie să lege niciodată inimile fraţilor de ei înşişi, ci numai de Domnul. Nu cumva simpatiile personale să creeze partide, şi, atunci, cei ai lui Apolo să lupte împotriva celor ai lui Pavel şi ai lui Petru – şi invers. | Continuare »

DESPRE CREDINŢĂ – Pr. Iosif Trifa

EU SUNT, NU VĂ TEMEŢI! – Traian Dorz

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN – Sfântul Teofan Zăvorâtul

CÂND FAŢA EU MI-O-NTORC – Traian Dorz

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 9-a după Rusalii – Traian Dorz

Fiecare să ia seama bine cum clădeşte – Traian Dorz, Meditații la Apostlul zilei

Umblarea pe Mare – Potolirea furtunii – Pr. Arsenie Boca

O DOAMNE, CE FURTUNI! – Traian Dorz

Duminica a noua după Rusalii –  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

O, CE VALURI M-AMENINŢĂ – Traian Dorz

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 11 august:

biblia„Adu-ţi aminte ce scurtă este viaţa mea şi pentru ce nimic ai făcut pe toţi fiii omului!“ (Psalmi 89, 47).

Un împărat al Macedoniei, care a trăit cu mult înainte de Hristos, se spune că îşi tocmise un servitor care n-avea altă slujbă decât, în fiecare dimineaţă, să intre la stăpânul său şi să-i spună: „Adu-ţi aminte că vei muri!“.
Şi, în fiecare seară, înainte de culcare, să-i spună la fel: „Ţi-ai adus aminte că vei muri?“.
Desigur că un om care în fiecare dimineaţă se scoală şi îşi începe munca zilei sale cu gândul cel serios al morţii apropiate
şi cu simţământul puternic al răspunderii pentru trăirea fiecărei clipe din ziua sa şi din timpul scurt al vieţii sale,
acel om va avea grijă neîncetat spre a nu pierde nimic din viaţă, fără vreun folos.

Cine îşi aduce neîncetat aminte cât de scurtă este viaţa pe pământ,
cine învaţă să-şi numere bine nu numai anii, ci şi zilele,
acela va căpăta o inimă înţeleaptă (Ps. 90, 12).
Moartea este totdeauna cel mai serios lucru.
Nimeni nu râde în faţa morţii
sau în preajma ei!
Nimeni nu priveşte la moarte cu neseriozitate decât cei nebuni… | Continuare »

Meditaţii la Adostolul din duminica a IX-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Eu, ca un meşter zidar înţelept, – zice Sfântul Pavel – am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra…
El pusese temelia aceasta şi în Corint.
Temelia era Aceeaşi: Piatra din capul unghiului, pe Care o pusese Dumnezeu şi Care era Hristos.
Nimeni nu mai putea pune o altă temelie Lucrării de mântuire, fiindcă în nici un alt nume decât IISUS nu există mântuire (Fapte 4, 12).
Dar, o dată temelia pusă, vine marea răspundere a fiecărui lucrător, asupra felului cum clădeşte el pe temelia asta. Şi ce fel de material foloseşte în clădirea lui Dumnezeu.
De-a lungul temeliei acestei uriaşe clădiri, sunt împrăştiaţi mulţi lucrători. Dar, ca la orice altă zidire, pe tot lungul zidului este un singur dreptar, după care trebuie să clădească fiecare, unul cu celălalt, de la un capăt la altul al zidului.
În sectorul său, fiecare lucrător face cum vrea, dar el este totuşi obligat să ţină seama neapărat şi de ceilalţi… Să se verifice pe el însuşi după cei de lângă el. Să-i vadă şi pe ei cum lucrează: bine sau rău. Dacă fac bine, să facă şi el ca ei. Dacă fac rău, să-i corecteze, pentru a face bine şi ei. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători

„Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor…“ (Matei 17, 1-2).

Pentru ce a luat Domnul cu Sine numai pe cei trei Apostoli? Pentru că ei întreceau pe toţi ceilalţi.
Petru se deosebea şi prin aceea că iubea foarte mult pe Domnul, Ioan prin aceea că era foarte iubit de Domnul, iar Iacov prin răspunsul ce-l dăduse împreună cu fratele: „Putem bea paharul“ (Matei 20, 22). Şi, în afară de aceasta, prin fapta sa, căci Iacov, într-adevăr, a făcut ceea ce adeverise prin acel răspuns, pentru că el a fost atât de nesuferit pentru iudei, încât Irod a crezut că-şi va dobândi cinstea lor, dacă-l va omorî (Fapte 12, 1-3).

Dar pentru ce a îngăduit Domnul să se arate Moise şi Ilie?
S-ar putea aduce multe motive, dar primul este următorul: Unii oameni ziceau că Hristos este Ilie, alţii că este Ieremia sau altul din proorocii cei vechi, de aceea a trebuit să se arate lângă Hristos cei mai însemnaţi dintre trimişii dumnezeieşti ai Vechiului Testament, spre a arăta ce deosebire mare este între Domnul şi slujitorii Săi şi pentru ca Petru, cu dreptate, să poată avea laudă de la Domnul când L-a numit Fiu al lui Dumnezeu. La acest motiv se mai adaugă şi al doilea, că iudeii deseori înfruntau pe Hristos că încalcă Legea şi huleşte pe Dumnezeu, pentru că El Îşi însuşea vrednicia dumnezeiască, pe care, ziceau ei, nu o merita. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 3 august:

Ia aminte, Doamne, şi ascultă-mă! Căci sunt nenorocit şi lipsit (Psalmi 86, 1).

bibliaCea mai mare nenorocire din lumea aceasta este starea de trăire în păcat,
adică de neascultare de Dumnezeu,
în vrăjmașie cu Cuvântul Său Sfânt și cu Duhul Său.
Cea mai mare lipsă a oricărui suflet este lipsa lui Hristos, adică lipsa darului și harului Său
și lipsa Duhului Său (Rom. 8, 9)
și lipsa vieții și luminii care este El (Ioan 8, 12).
Toate celelalte nenorociri și lipsuri care vin apoi, de orice fel, în viața unui suflet sau a unui popor,
decurg numai din acestea două: nenorocirea păcatului și lipsa lui Hristos.

Cine ascultă de Dumnezeu, prin chiar ascultarea aceasta, este iertător și răbdător,
înfrânat, bland și cumpătat.
Trăind în felul acesta, omul poate să treacă pe lângă toate nenorocirile, căci nu va cădea în ele, fiindcă virtuțile sale și puterea lui Hristos îl vor apăra.
Iertarea nu-l va lăsa să cadă în certuri și bătăi, în procese și în dezbinări…
Răbdarea nu-l va lăsa să cadă în mânie, în pizmă și în răzbunare.
Înfrânarea nu-l va lăsa să cadă în desfrânîri, în stricăciuni și în risipă.
Iubirea nu-l va lăsa să cadă în ură, în rătăcire și în tulburare…
Aceste sfinte virtuți, nu numai că îl vor apăra de nefericire, dar, trăite evlavios, ele îl vor păstra într-o stare senină de putere și har ceresc, din care el va putea face tuturor binele,
iar aceasta va fi în primul rând izvorul fericirii lui însuși. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 31 iulie:

„Tu ai fost binevoitor cu ţara Ta, Doamne! Ai adus înapoi pe prinşii de război ai lui Iacov (Psalmi 85, 1)

bibliaNici un om din lumea aceasta nu va putea spune niciodată că Dumnezeu, faţă de el, n-a fost binevoitor.
Fiindcă nu este nimeni, care, cercetându-şi sincer viaţa sa, în faţa cerinţelor voii lui Dumnezeu, să nu recunoască şi să nu vadă că, faţă de dânsul, Dumnezeu S-a purtat mult mai binevoitor de cum s-ar fi căzut.
Adeseori, nu poţi vedea bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de alţii, fiindcă nu le cunoşti cele ascunse ale lor.
Dar faţă de tine o poţi vedea totdeauna, căci ale tale cele ascunse le ştii. Şi ştii ce ai fi meritat pentru ele.
Chiar şi faţă de acel om peste care a venit mânia lui Dumnezeu, totuşi, chiar şi el, cu destul de îndelungat timp înainte, vede şi ştie că Dumnezeu i-a fost binevoitor.

E adevărat că peste Sodoma sau peste Ierusalim au venit cumplite pedepse de la Dumnezeu, până la urmă…
Dar, înainte de acestea, câtă vreme nu răsunaseră zadarnic pe uliţele şi în pieţele lor chemările şi avertismentele dumnezeieşti!
De câte ori nu dorise El să-i adune pe locuitorii lor, cum îşi adună găina puii sub aripi – dar ei n-au vrut! (Luca 13, 34).
Numai după ce oamenii pun vârf păcatelor lor (Fac. 6, 11 şi 18, 20),
numai când toate chemările şi încercările de a-i întoarce de la rău şi de a-i abate de la neascultare rămân zadarnice, atunci bunăvoinţa lui Dumnezeu se depărtează de la ei
şi vine peste fiii neascultării pedeapsa mâniei Sale celei drepte (Rom. 2, 4-9).
Dar cât de lungă şi cât de îngăduitoare a fost într-adevăr bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de cei loviţi!
Ea a aşteptat îndelung, trecând şi peste timpul de la care se putea vedea bine că nu mai poate fi nici o nădejde de în-dreptare…, nici măcar una. | Continuare »

vindecarea-a-doi-orbi-CernicaVlad Gheorghiu

Doamne, vezi-mi ochii mei
Dacă-au dragoste în ei,
Dacă drept cărarea ţin
Şi-n lumină, şi-n suspin.

Doamne, caută-n ochii mei
Şi măsoară cu temei,
Cât sunt ei de-nlăcrimaţi
Când privesc cu drag spre fraţi.

Doamne, simte-mi ochii mei.
Sunt ei blânzi sau sunt mişei?
E din naştere păcat?
Sau mi-a fost pe veci iertat?

Doamne-ntoarce ochii mei
Din lumina lor să-Ţi iei
Câtă slavă pot s-adun,
Câtă rugă pot să spun.

Căci din ochii mei, Iisus,
Vezi de-i sincer tot ce-am spus
Dar, nainte, dacă vrei,
Pune-Ţi Mâna peste ei.

Ca să văd apoi curat
Chipul Tău adevărat
Şi să cred în Tine-n veci
Prin oricâte-ai să mă treci…

LUMINA ŞI VEDEREA –  Traian Dorz

Vindecarea a doi orbi şi un mut în Capernaum – Parintele Constantin Galeriu

Voi, cei orbi – Traian Dorz

Cuvânt la Duminica a VII-a după Rusalii – Sfântul Ioan Gură de Aur

O, NU PRIVELIŞTEA! –  Traian Dorz

MĂ SUI DIN TRISTELE ADÂNCURI – Traian Dorz

Dreapta şi reaua întrebuinţare a limbii –  Sfântul Ioan Gură de Aur

CUVINTELE ACESTEA… –   Traian Dorz

Despre părerea de sine şi smerita cugetare – Sfântul Ignatie Briancianinov

CUM ŢI S-AU DESHIS OCHII? – Traian Dorz

Noi L-am aflat –  Traian Dorz

Predică la duminica a VII-a după Rusalii – Sfântul Nicolae Velimirovici

ÎNCREDE-TE-N LUMINĂ! – Traian Dorz

A şaptea duminică după Cincizecime – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Suntem datori să răbdăm – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 29 iulie:

„Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea!“

bibliaOameni care să fie plini de încredere în Dumnezeu, chiar în orice împrejurări, sunt foarte puţini.
Sunt foarte puţini acei oameni în inima cărora locuieşte statornic şi liniştit o încredere nezdruncinată în Dumnezeu.
Adică acei oameni care în nici chiar cea mai grea primejdie să nu-şi piardă încrederea în izbândă,
nici nădejdea în biruinţă,
nici pacea în răbdare
şi nici bucuria liniştită, aşteptând voia lui Dumnezeu.

O, dar câţi sunt – şi când sunt undeva – cât de preţioşi şi de necesari sunt aceşti oameni minunaţi!…
În stări de mari primejdii, ei încurajează şi întăresc pe toţi ceilalţi care, adesea, sunt pierduţi de tot.
Nimeni nu poate socoti cât aur valorează astfel de oameni plini de încredere în locurile cele de grea încercare şi în vremile de mare întuneric, la răscrucile de mari întâmplări ale oamenilor!…
Câte mii de vieţi au salvat aceştia de la pierzare, prin puterea lor de curaj sau prin încrederea pe care au insuflat-o acelora din jurul lor care se pierduseră de tot, prin limpezi-mea hotărârilor luate în mijlocul mulţimii demoralizate, zăpăcite şi împrăştiate… Şi prin atitudinea şi comportarea lor luminoasă, în robie, sau în boli, sau în foamete şi în munci, | Continuare »

Traian DorzHristos– Puterea Apostoliei
(Meditaţii la Apostolul duminicii a 6-a după Rusalii)

„Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură“ (Romani 12, 7).

 TDorz1Cel dintâi şi cel mai însemnat lucru este ca fiecare dintre noi să-şi cunoască darul său, şi locul său, şi datoria sa, în slujba Lucrării lui Dumnezeu.
O dată ce fiecare ne-am cunoscut şi ne-am recunoscut slujba la care am fost chemaţi, cu cea mai adâncă smerenie şi curăţie de inimă trebuie să ne ţinem cu tărie statornică de slujba aceasta. De slujirea aceasta şi nu de alta.
De cele mai multe ori, faptul că ai primit un dar nu-ţi dă îndreptăţire să-ţi închipui că le mai poţi avea şi pe altele. Şi dacă ai o slujbă, să-ţi închipui că o mai poţi face foarte bine şi pe alta, a altuia.

Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba la care a fost chemat – aşa sună limpede şi hotărât porunca Domnului nostru.
După cum, într-o unitate ostăşească, fiecare ostaş trebuie să rămână la misiunea sa şi la locul său, în unitatea unde este, fără a avea voie nici să-şi schimbe după placul său unitatea şi nici să-şi părăsească slujba sa, – altfel el va fi pedepsit pentru aceasta – tot aşa este şi trebuie să fie şi în Lucrarea lui Dumnezeu.
Nu se spune, oare, că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al rânduielii, ca în toate bisericile? (I Cor. 14, 32-33).
Şi nu este scris, oare, că cine nu se luptă după rânduieli nu poate fi încununat? (II Tim. 2, 3).
Atunci cui slujeşte cel nesupus rânduielii frăţeşti? | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 21 iulie:

Cântaţi cu veselie lui Dumnezeu, care este tăria noastră! Înălţaţi strigăte de bucurie Dumnezeului lui Iacov!“ (Psalmi 81, 1).

bibliaDoamne, Dumnezeul nostru preaputernic şi-nţelept,
Sfânt eşti, bun şi plin de milă, blând şi minunat, şi drept!
Ce uşor de-aflat eşti, Doamne,
totuşi cât eşti de ascuns,
ce uşor de-a Te pătrunde,
totuşi cât de nepătruns!...

Tu eşti Totul pretutindeni
şi eşti nicăieri nimic,
poţi fi necuprins de mare,
poţi fi infinit de mic.
Înţelept orânduit-ai, Doamne, totu-n Univers,
orice clipă-şi are-o slujbă, orice umbră şi-are-un mers.
Tu porţi soare, lună, stele, auroră şi amurg,
toate-n Tine şi-au izvorul, toate către Tine curg.
Tu,-nceputul tuturora,
Tu, al tuturor Sfârşit,
Minunat şi tainic, Doamne, toate le-ai orânduit…
Tu Te-ascunzi de mulţi ce-n lume înţelepţi se cred şi mari,
dar Te laşi aflat de vameşi, de păstori şi de pescari.
Ne-nţeles rămâi, adesea, pentru-ai lumii învăţaţi,
dar la cei smeriţi şi sinceri cât de limpede Te-araţi!
Cât de limpede-Ţi văd Faţa cei ce-au cugetul curat
care, fără viclenie, cred adânc şi-adevărat.
…Pentru cei ce văd, eşti totul şi-ntr-un munte,
şi-ntr-un spic,
dar eşti Nicăieri nimică pentru cei ce văd nimic. | Continuare »