Vlad Gheorghiu 

3-bunavestire1„Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor“ (Mt. 1, 21).

Dacă omul a căzut de pe treapta nemuririi pe aceea de muritor, de supus putreziciunii şi stricăciunii, Cel care avea să refacă chipul pierdut al omului trebuia deci să coboare până în abisul în care se zbătea acesta, ca să-l poată ridica. Cel fără de păcat însă n-a coborât în prăpastia pierzării, în valea umbrei morţii, pe calea prihanei, ci pe cea a chenozei, fără de păcat. Nu era necesar ca Hristos să Se facă asemenea omului (păcătos), ci, izbăvindu-l prin smerirea Sa până „la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filip. 2, 5-9), a venit să-l facă pe om asemenea Lui.
Întruparea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu a marcat începutul ridicării omului din robia păcatului, restabilirea relaţiei sale cu Tatăl (înfierea) şi înălţarea acestuia către asemănarea cu Prototipul său – Hristos [1], conform planului Treimic dinainte de creaţie.
Întruparea este prima treaptă (din cele cinci: două ale chenozei: Întrupare şi Jertfă; şi trei ale slavei: Înviere, Înălţare şi Pogorâre a Duhului Sfânt) prin care Hristos reface legătura omului cu Tatăl, alterată prin neascultarea din Eden.
Ea a avut însă nevoie de un „Fie mie după cuvântul tău“ (Lc. 1, 38) al umanităţii ca să poată avea loc. Nu putem vorbi despre o Cincizecime a Întrupării fără să vorbim mai întâi de o Cincizecime a Buneivestiri. Întruparea începe de fapt la zămislire.
Bunavestire este un moment de mare răscruce în istoria umanităţii, însumat într-un singur cuvânt: „Fie!“ Acest simplu şi ascultător: „Fie mie!“, care a zguduit iadul, a anulat neascultarea edenică şi a redat raţiunea de a fi întregii umanităţi, este biruitoarea conlucrare dintre Dumnezeu şi om, care a revoluţionat istoria umanităţii.
Eva, prima noastră maică, nu numai că a moştenit, prin blestemul pronunţat împotriva ei, naşterea în dureri, ci chiar întreaga noastră existenţă a devenit durere şi tristeţe. Însă Dumnezeu, Care ne-a modulat pe noi prin adâncurile milostivirii Sale, în dragostea Sa infinită pentru om, a aplecat cerurile şi a venit întru noi şi Şi-a asumat dintr-o Fecioară Sfântă natura noastră pentru a o înnoi şi a o ridica la înălţimile dumnezeieşti şi cereşti. Această hotărâre luată mai înainte de veacuri urmând să se împlinească, Dumnezeu îl trimite pe Sfântul Arhanghel Gavriil „în Nazaret, către o fecioară… din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria“ (Lc. 1, 27).
Rămânând de-a pururea fecioară, Maria devine maica lui Dumnezeu printr-un singur cuvânt, nu din sămânţă omenească, moştenitoare a păcatului strămoşesc, ci prin pogorârea Duhului Sfânt şi umbrirea Celui Preaînalt. Ca într-o Cincizecime.
Arhanghelul Gavriil aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Un „Da!“ Acest cuvânt îl aşteaptă Domnul, dar în acelaşi timp toată suflarea, căci întrebând-o pe ea, Domnul ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Este clipa când Fecioara însumează într-însa setea universală de mântuire.
– Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!
În acea clipă s-a petrecut întruparea [2].
A fost necesar acest cuvânt ca Fiul lui Dumnezeu să se poată face Om, ca iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni să meargă până la capăt, ca planul măreţ pentru care Domnul a creat această fiinţă minunată, care este omul, să-şi recapete împlinirea. Acelui „fiat“ pe care l-a pronunţat la început Creatorul („Să fie lumină“ – Gen. 1, 3), îi răspunde acest „fiat“ al creaturii („Fie mie după cuvântul tău“).
Dacă primul „fie“ a zidit numai lumea materială şi pieritoare, prin acest al doilea „Fie“ s-a început zidirea unei lumi spirituale şi veşnice [3].
În răspunsul Fecioarei trăieşte flacăra curată a celui ce se oferă şi prin aceasta este gata să primească. Omul aduce la Templu darul său, pâine şi vin, iar Dumnezeu, printr-un gest împărătesc, le transformă în Trupul şi Sângele Său, în hrană pentru dumnezei [4]. Omenirea aduce darul cel mai de preţ: Fecioara, iar Domnul face din ea sălaşul naşterii Sale şi Maica tuturor celor vii, Eva desăvârşită: „Ce-Ţi vom dărui noi, Hristoase… cerul Îţi dăruieşte îngerii, pământul Ţi-aduce darurile lui, iar noi, oamenii, Îţi dăruim o Maică Fecioară“, cântă Biserica în ajunul Naşterii Domnului.
Pentru Fecioara Maria evenimentul naşterii lui Hristos are o semnificaţie deosebită. Ea îl trăieşte ca pe o cincizecime [5], ca pe o unire nemijlocită a persoanei sale cu Providenţa, o unire a firii ei omeneşti cu Dumnezeu-Cuvântul zămislit în ea, prin pogorârea Duhului Sfânt şi umbrirea Celui Preaînalt. Din clipa în care Fecioara devine Născătoare de Dumnezeu, devine şi sanctuar al Sfântului Duh. Şi purtătoare de Duh Sfânt pe deplin. Cercul cincizecimic al desăvârşirii – Întrupare, Jertfă, Înviere, Înălţare şi Pogorâre a Duhului Sfânt – restaurează, pe temelia Buneivestiri, suişul asemănării, după cum a fost conceput: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu Duhul Sfânt, Treime extinsă în Cincime, adăugându-se omul şi Fecioara Maria, singura cale de a a junge Dumnezeu la omul care căzuse din slavă şi omul, înapoi la Tatăl său.
Acceptând Fecioara, Hristos S-a întrupat. Acceptând Hristos, umanitatea s-a restaurat. Acceptând omul, începe urcuşul asemănării lui cu Dumnezeu, principiu fiinţial, cauză primordială ce a determinat întregul proces creator, început prin sfatul Treimic: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“ (Gen. 1, 26).
Maica Domnului este primul exemplu uman de fiinţare întru Cincizecime. De la Bunavestire şi până la Pogorârea Sfântului Duh, până la înfiinţarea Bisericii ea este mai mult decât prezentă, ea este direct lucrătoarea, conlucrarea aceasta dovedind aportul ei la procesul de mântuire al omului.
Sfânta Fecioară Maria este cel dintâi vas purtător de Duh, cea dintâi ipostasă a naturii bisericii. Viaţa ei este în întregime rodul prezenţei Duhului după cum este în întregime şi rodul ostenelilor proprii [6]. Şi este singura Preacurată.
Aidoma acestui „Fie mie“ rostit cu candoare de Preacurata este „da“-ul omului către Dumnezeu. Libertatea este un atribut fiinţial al omului, primit în dar în mod virtual încă de la creaţie. Nici chiar El, Însuşi Creatorul, nu poate începe opera de restaurare a unui om, oricare ar fi el, dacă acesta nu-şi dă acceptul său, nu rosteşte cu toată fiinţa sa acest „da“ lui Dumnezeu.
Fiecare om, pentru că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, este chemat să devină chip în Hristos. Să redăm chipului ceea ce este după chipul lui Dumnezeu, scrie Sfântul Grigorie Teologul [7]. Hristos a deschis drumul pentru realizarea acestui scop. „Domnul l-a izbăvit pe om de aservirea lui păcatului, diavolului şi morţii, dar a realizat şi lucrul pe care nu l-a realizat Adam. L-a unit cu Dumnezeu, dăruindu-i existenţa adevărată în Hristos şi înălţându-l la rangul de făptură nouă“ [8].
Întruparea este un act de supremă iubire. Hristos ia fire omenească neschimbându-Se, ci smerindu-Se. Această arătare personală a lui Dumnezeu în Iisus Hristos este împlinită printr-o acţiune a Sfântului Duh. Întruparea trebuie privită ca un moment al pătrunderii Duhului în istorie, căreia îi corespunde un nou mod al prezenţei şi acţiunii Lui. Harul lui Dumnezeu care adumbreşte firea omenească a lui Iisus, formează o Cincizecime a Întrupării (cf. Lc. 2, 40) [9].
Chenoza şi slava sunt unite în taina fundamentală a Întrupării. Voinţa iniţială a chenozei lui Hristos se încheie cu Jertfa de pe Cruce, pentru că aceasta din urmă consacră împroprierea de către Fiul lui Dumnezeu a tuturor slăbiciunilor omeneşti, cu excepţia a ceea ce este păcătos, fără o renunţare la însuşirile dumnezeieşti şi la activitatea lor [10].
Numai făcându-Se om, adică asumându-Şi smerita fire pământească a omului, Fiul lui Dumnezeu putea înţelege deplin modul de viaţă al făpturii pe care o crease împreună cu Tatăl, şi numai astfel putea să o răscumpere din păcat, vindecând-o din interiorul ei; acest lucru l-a făcut Hristos desăvârşind mai întâi în propria Sa Persoană natura umană, îndumnezeind-o la maximul grad şi făcând-o izvorul nesecat al oricărei desăvârşiri omeneşti, aşa cum Însuşi afirmă în rugăciunea Sa arhierească: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr“ (In. 17, 19).
Dacă prin Întrupare, Hristos parcurge un drum pe care Îşi dezbracă dumnezeiasca Sa măreţie, făcându-se om (deşi continuă să rămână Dumnezeu), prin Învierea Sa din morţi El parcurge acelaşi drum, dar în sens contrar – îmbrăcând de data aceasta smerenia omenească în slavă divină, acest proces culminând cu Înălţarea Sa la cer.
Fiul lui Dumnezeu S-a aplecat să ne ceară firea şi viaţa cea de om, ca în schimb să ne dăruiască, firea şi viaţa cea dumnezeiască. Acesta este şi sensul imitării lui Hristos, sensul mortificării, al suferinţelor, al lucrării virtuţilor, ca Hristos să ne pătrundă toată existenţa şi să devenim întrupări ale Lui în lume, să continuăm viaţa lui Iisus pe pământ [11]. Să-L mărturisim pe Hristos cu viaţa noastră. Să „devenim întru fiinţă“, (C. Noica.)
Parcurgând şi noi odată cu Hristos această treaptă a Întrupării, prin naşterea din nou, Hristos Se întrupează în sufletele noastre, înnoind toate ale noastre, obişnuinţe, vorbe, năravuri, neputinţe… Pe toate crescându-le odată cu El spre următoarea treapta, înălţându-ne paradoxal spre coborârea umilă, smerită a conştientizării păcătoşeniei noastre.
Pe urmele Sale uneori (având putere din puterea Lui) sau alteori purtaţi pe umerii Săi (din cauza neputinţelor noastre şi a deselor căderi), parcurgem această etapă a Întrupării Sale, respectiv a înnoirii noastre, a întoarcerii cu spatele la tot ce eram înainte, a hotărârii noastre de a porni după Hristos, ca o necesitate a mântuirii, ca o condiţie a acesteia. Nu putem începe urcuşul spre asemănare decât coborând în smerenie până la conştientizarea goliciunii noastre sufleteşti şi a neputinţei noastre de a recăpăta veşmântul de lumină cu care să nuntim împreună cu Împăratul şi Mirele nostru. Dar, tot paradoxal, această necesitate, această obligativitate – pe urmele Sale sau pe umerii Săi – devine un drum, deşi spinos şi greu ca durerile naşterii, totuşi de o frumuseţe şi înălţare (cu tot coborâşul lui) ca aceea pe care o simte mama când aude strigătul de viaţă al celui care se naşte din pântecele ei.
Odată cu Hristos coborând această treaptă, abisul nu mai pare imposibil, nu mai este silnic, nu mai este corvoadă grea de purtat, ci o bucurie, o strălucire, o biruinţă. Precum biruinţă a fost şi Întruparea lui Hristos, chiar dacă pentru aceasta a lăsat strălucirea dumnezeiască, „chip de rob luând…“ De aceea Hristos Îşi numeşte Jertfa Proslăvire („Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească“ – In 17, 1).
Cu cât coborâm mai adânc în fiinţa noastră, vom descoperi mai adânc întunericul păcatului din noi, mai profundă lipsa luminii cu care-am fost cândva înveşmântaţi. Şi mai adânc coborând, împreună cu Hristos, nevoia de lumină, setea după ea, face ca acest coborâş să devină necesitate vitală, rost, dorinţă, şi nu o zdroabă a fiinţei noastre. Cum spune poetul:
„Las bătrâneţea-ntârziind
Să-şi tragă neputinţa
Şi-alerg spre unde strălucind
M-aşteaptă umilinţa…“ [12]
Ca şi pentru Hristos, smerirea noastră, când este deplină, este o cincizecime. Pentru că o cauzează şi o proniază Duhul Sfânt, în urma unui „Fie mie după voia Ta, Doamne!“
Lepădând pe satana cu toate ale lui şi unindu-ne făptura cu Hristos, nu avem alt drum, decât cel al umilinţei, al jertfei. Dar nu al unei jertfe-travaliu, ci a unei jertfe-biruinţă, când sufletul imploră: Doamne, să-mi faci şi mie loc pe cruce [13].
Numai smerirea care duce în final la cruce – aceea, atat! – conduce apoi la înviere!

Fragment din Ființarea întru neapusă Cincizecime, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2015, pag. 13-20.

Note:

[1] Pr. D. Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. I, Ed. Deisis, Sibiu, 1993, p. 45.
[2] Arhim. Bartolomeu Anania – Fie! în «Ortodoxia», an XV, nr. 3, 1980, p. 437.
[3] Paul Evdokimov – Ortodoxia, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 165.
[4] Paul Evdokimov – Înnoirea spiritului, Editura Pandora, Târgovişte, 1997, p. 261.
[5] Pr. Ilie D. Moldovan – Învăţătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie şi preocupările ecumenice contemporane, (teză de doctorat) în «Mitropolia Ardealului», XVIII (1973), nr. 7-8, p. 758.
[6] Ibidem, p. 757.
[7] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 80.
[8] Ibidem.
[9] Pr. Ilie D. Moldovan – Învăţătura despre…, p. 104.
[10] Pr. Ilie D. Moldovan – Învăţătura despre…, p. 112.
[11] Mitr. Nicolae Mladin, Iisus Hristos – viaţa noastră. Asceza şi mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 168.
[12] Traian Dorz, Cântări de drum, Ed. «Oastea Domnului, Sibiu, 2006, p. 144.
[13] „Când Tu-mi pui jugul Tău pe umeri / şi-mi faci pe cruce loc şi mie, / şi-mi dai o parte din ocară, / – cum le sărut cu bucurie!“ (Traian Dorz, poezia, „Când Tu-mi pluteşti pe-a mele valuri“ din vol. Cântări de sus, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2008, p. 75).