La începutul lumii au fost numai cele două feluri de munci: plugăritul şi păstoria. Şi numai cele două feluri de muncitori: plugarii şi păstorii, căci urmaşii primilor oameni, Cain şi Abel, erau plugarul şi păstorul. A treia clasă nu era…
Şi multă, multă vreme apoi, plugarii şi păstorii au fost şi meseriaşii care şi-au lucrat uneltele, hainele şi locuinţa. Aceste două categorii ţineau numai de pământ şi de cer. Plugarul îşi punea sămânţa în pământ, apoi se uita în Sus: dacă Cerul îi da soare şi ploaie la vreme, el avea ce să culeagă. Dacă nu, nu. Păstorul îşi scotea turma la câmp şi se uita şi el în Sus: dacă Cerul îi da şi lui soare şi ploaie la timp, avea şi turma sa apă şi iarbă. Dacă nu, nu.
De primăvara şi până toamna târziu, ei erau plugari şi păstori cu sapa şi plugul în pământ – şi cu turmele pe câmpuri. Dar toamna, îndată ce roadele de pe ogoare se adunau în hambare şi uneltele în şopru, iar turmele se aduceau la iernat în adăposturi şi la iesle, – plugarul şi păstorul deveneau meseriaşi, lucrându-şi singuri îmbrăcămintea, uneltele şi adăposturile trebuincioase pentru ei şi pentru alţii.
Tot timpul vremilor când aceste două categorii de oameni au ştiut că depind numai de Cer şi de pământ, – au trăit o viaţă binecuvântată din partea amânduror acestora, fiindcă ei cereau şi primeau totul de la Dumnezeu.
Mai ales păstoritul, sfânta ocupaţie a lui Abel cel credincios şi bun, a devenit de-a lungul vremilor ca un cult, o ocupaţie cu înţeles aproape sfânt la toate popoarele. Dar mai ales la poporul biblic ai cărui strămoşi, în majoritatea lor, începând cu Avraam, au fost păstori. Păstori au fost după Avraam şi fiul său Isaac, apoi Iacov, Iosif şi fraţii săi. Păstor a fost Moise, marele profet, păstor – David, marele împărat, şi păstori au fost mai toţi profeţii lui Dumnezeu.
Toţi aceştia mânau ca şi azi oile la stână, le mulgeau şi le îngrijeau cu dragoste pioasă şi ocrotitoare.
Pentru dragostea şi grija arătate de ei în prima parte a vieţii faţă de oile lor cele necuvântătoare, poate că i-a ales şi Dumnezeu, Cerescul Păstor, pentru a-I paşte apoi, în a doua parte a vieţii lor, oile Sale cele cuvântătoare.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos Însuşi – ca Trimis al Tatălui pentru mântuirea oilor Sale – S-a numit pe Sine, în cel mai duios fel, zicând: Eu sunt Păstorul cel Bun şi Străbun, Care am venit să-Mi caut oile Mele şi să-Mi dau viaţa pentru mântuirea lor. Ele Mă vor asculta şi vor veni după Mine… Şi va fi o singură turmă şi un Singur Păstor…
La poporul nostru, Oieria – Păstoritul – este o ocupaţie din moşi-strămoşi, socotită la fel, aproape sfântă. Până şi astăzi, tot ce ţine de oierit este privit cu o mare evlavie şi împlinit aproape ceremonial. De la ieşirea turmelor la munte şi aşezarea lor în stâne primăvara, – aproape totul se face cu o grijă şi cu un respect evlavios.
În Maramureş, una dintre zonele cele mai vechi ale oieritului din ţara noastră, intrarea oilor în stâne se face şi astăzi în cadrul unei neuitate sărbători religioase. De la stână la stână, preotul locului este chemat să facă, la rând, slujbă deosebită cu sfinţirea oilor, a ciobanilor şi a tuturor uneltelor stânii. Sărbătoarea aceasta este atât de mare, că în ziua aceasta a măsurării laptelui oilor toţi sătenii, cu mic, cu mare, ies la munte îmbrăcaţi sărbătoreşte şi cu cele mai bune mâncări pregătite ca pentru o zi neuitată.
De aceea în folclorul nostru, în zicătorile ori în proverbele şi în doinele noastre sunt atât de multe şi de duioase motive rămase în viaţa de păstori a strămoşilor noştri. Doina Ciobanului care şi-a pierdut turma ori Balada Mioriţei care şi-a pierdut Ciobanul sunt pline de înfiorare până la lacrimi. La fel, şi în iconografia noastră religioasă sunt atâtea imagini ale Bunului Păstor… Sau în cântările devenite pricesne ca:
Odată L-am văzut trecând
cu turma pe Păstorul Blând;
mergea cu turma la Izvor
Blândul Păstor, Blândul Păstor…
Sau:
A venit demult de Sus
Păstorul cel Bun Iisus,
şi prin lume a umblat,
oi pierdute-a căutat…
Toată desfăşurarea conţinutului, precum şi finalul acestor cântări sau semnificaţia acelor imagini-icoane se potriveşte atât de adânc cu finalul din Doina Ciobanului ori din Balada Mioriţei. În toate acestea sunt amintiri despre Jertfa Bunului Păstor pentru oile Sale, precum şi a dragostei acestora pentru Păstorul lor. Apare de fiecare dată duioasa şi îndurerata jertfă a Mamei Păstorului, unită cu Jertfa Fiului Său, tot pentru acelaşi scop sfânt:
Măicuţă bătrână
cu brâul de lână,
cu ochi lăcrimând,
umbla întrebând…
Sau:
O, Maica Jertfei Salvatoare,
ca-n preacuratele-ţi priviri,
nici fericirea, nici durerea
atât de-adânci nu-s nicăiri…
De aceea credem că atât în firea, cât şi în credinţa poporului nostru a pătruns atât de adânc şi a fost înţeleasă atât de duios misiunea divină a Străbunului Păstor Iisus Hristos şi a Maicii Sale, – pentru că viaţa şi istoria aproape a întregului nostru popor au fost şi mai sunt legate atât de mult de păstorit. Înseşi viaţa şi istoria noastră se aseamănă atât de mult cu a Păstorului Străbun, cu a Maicii şi a Turmei Sale. În cea mai mare parte şi istoria noastră a fost numai iubire şi jertfă ca a lor.
Să le înţelegem şi să ne însuşim tot ce a fost şi a rămas frumos şi sfânt în toate acestea, fiindcă ele sunt adevăruri veşnice şi mântuitoare pentru cine le crede şi le ţine!
Traian Dorz, Locurile noastre sfinte