Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din Duminica a III-a a Postului Mare (a Sfintei Cruci)
„Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate.“ (Evrei 5, 1)
Aici este locul să ne amintim iarăşi de un alt minunat şi tainic adevăr din Cuvântul cel Sfânt al Domnului, şi anume, adevărul despre rostul cel sfânt şi divin al celor două daruri rânduite de Dumnezeu în Biserica Sa cea vie şi sfântă, adică, darul profeţiei şi darul preoţiei.
Încă din Vechiul Testament, de la începutul lucrării de elibe-rare a poporului Israel, Domnul Dumnezeu a instituit aceste două mari daruri. Întâi a făcut darul profeţiei şi l-a dat lui Moise. Apoi a făcut darul preoţiei şi l-a dat lui Aaron.
Pe tot de-a lungul drumului sfânt pe care Dumnezeu îl rân-duise poporului Său de la eliberarea din Egipt şi până la ajunge-rea în Canaan, aceste două duhuri, al profeţiei şi al preoţiei, a trebuit să împlinească fiecare slujba lui de cea mai mare însem-nătate între Dumnezeu şi popor; între popor şi Dumnezeu.
Profetul era slujitorul lui Dumnezeu în faţa poporului. Preo-tul era slujitorul poporului în faţa lui Dumnezeu.
Profetul trebuia să înfăţişeze cererile lui Dumnezeu către po-por, iar preotul, cererile poporului către Dumnezeu.
Profetul era răspunzător faţă de Dumnezeu, preotul era răs-punzător faţă de oameni.
Profetul era mai mult în faţa lui Dumnezeu, să asculte şi să îndeplinească poruncile Lui. Preotul era mai mult în faţa oameni-lor, să asculte şi să îndeplinească trebuinţele lor.
Profetul era slujitorul Cuvântului nevăzut, preotul era slujitorul faptelor văzute. Profetul n-avea nici o învestitură omenească, nici un veşmânt neobişnuit, nici o slujbă materială. Preotul avea şi însemnul toiagului, şi podoaba veşmintelor, şi mânuirea materiei.
Profetul umbla numai cu darurile nevăzute ale Duhului, pre-otul – numai cu darurile văzute ale trupului.
De aceea profetul era totdeauna sărac, iar preotul – totdeauna bogat… profetul era totdeauna chinuit, iar preotul – totdeauna satisfăcut. Profetul – totdeauna slab, preotul – totdeauna gras, fiindcă primul privea totdeauna spre cer, plin de frica şi dorinţa de a nu pierde încrederea şi darurile lui Dumnezeu; iar cel de-al doilea privea mereu spre oameni, plin de frica şi dorinţa de a nu le pierde încrederea şi darurile lor.
În felul acesta, au trecut aceste două slujbe din Vechiul Tes-tament în Noul Testament. Dar pe când la slujba profeţiei se în-deamnă din ce în ce tot mai puţini, la slujba preoţiei se îndeamnă mereu tot mai mulţi.
La începutul Bisericii, Duhul Sfânt i-a făcut pe profeţii Săi şi preoţi ai Săi. După aceea a făcut din preoţi, profeţi. Cu timpul, aceste două slujbe s-au unit în aşa fel încât se credea că numai preotul este şi profet. Aceste două slujbe le făcea una şi aceeaşi persoană. Sau credea că le poate face.
În vremurile marilor sfinţi, într-adevăr, le-au şi putut împlini. Sfinţii Părinţi bisericeşti erau şi preoţi, dar erau şi profeţi. Însă aceste mari figuri ale credinţei au rămas strălucite nu prin slujba lor de preoţi, ci prin slujba lor de profeţi.
Când şi-au cunoscut datoria cutremurătoare pe care le-o cere, chemarea lor, nu numai că au renunţat la avantajele materiale şi lumeşti ale preoţiei, dar au pus toate darurile şi avantajele preoţeşti cu totul în slujba lor de profeţi.
Aşa au putut accepta ei să li se ia haina şi slujba de preoţi, dar n-au putut niciodată renunţa nici cu preţul vieţii lor la chemarea şi datoria lor de profeţi. Aşa au fost Sfinţii: Maxim Mărturisitorul, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore, şi alţii, şi alţii, care au fost deseori în timpul vieţii lor daţi afară din preoţie. Unii au şi murit caterisiţi de mai-marii sinoadelor bisericeşti. Dar au murit ca profeţi, ţinând sus Cuvântul Vieţii şi strălucind de lumina pe care le-o dădeau curăţia şi sfinţenia misiunii lor dumnezeieşti… Şi în această lumină strălucesc şi astăzi şi vor străluci veşnic. Fiindcă slujba preotului, ca aceea a Martei, trece, dar cea a profetului, asemănătoare slujbei ce o făcea Maria, rămâne veşnic. Preot poate fi oricine face o şcoală şi caută o meserie bănoasă şi comodă. Dar profet nu poate fi decât acela care are o chemare, care are Duhul Sfânt şi care poate alege sărăcia, suferinţele, lacrimile, jertfa şi moartea din dragoste pentru Dumnezeu, pentru Adevăr şi pentru suflete.
Dar ce cutremurătoare sunt plata şi judecata acestora!
Adevăratul preot al lui Hristos are în fiinţa şi viaţa lui atât preoţia cea adevărată, cât şi profeţia.
O, fiul meu şi sufletul meu, stai înfricoşat în faţa acestor ade-văruri. Priveşte bine nu la avantajele de acum, ci la sentinţa cea veşnică din Ziua Judecăţii lui Hristos – şi alege bine.
Dacă Domnul te-a chemat să fii profetul Său, ai grijă să nu te înşele avantajele lumeşti ale slujbei de preot, cum l-au înşelat pe A-aron, când, obişnuit mereu cu aurul, a ajuns să se lepede de Dumnezeu şi să se închine aurului său (Exod 32). Biruie această ispită şi rămâi sărac. Nu cere oamenilor niciodată banul lor şi darurile lor pământeşti. Fă precum a făcut Sfântul profet Pavel, care zice: Iată că sunt gata să vin a treia oară la voi şi tot nu vă voi fi o sarcină, pentru că nu caut bunurile voastre, ci pe voi înşivă… (II Cor 12, 14).
Nu căuta niciodată nici tu bunurile de nici un fel ale oameni-lor, ci caută numai sufletele lor, spre a le aduce la mântuirea lui Hristos şi a le păstra în ea.
Iar dacă eşti preot, fă ca marii şi sfinţii preoţi – fă-te şi profetul lui Dumnezeu, nu numai preotul oamenilor. Fă-ţi şi slujba de preot, dar ca un profet. Nu slujba de profet ca un preot, cum au ajuns acum cei mai mulţi, căzând din rău în mai rău, până ce au devenit o batjocură a lui satan şi o pricină de poticnire, că le-ar fi mai uşor să facă ceea ce de trei ori le spune Mântuitorul la Matei 18, 6; Marcu 9, 42 şi Luca 17, 2, decât să facă ceea ce le spune satan, acum.
Păcatul sinuciderii le-ar fi mai uşor decât cel al sacrilegiului.