Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (din meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

„ De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.“ (II  Timotei 3, 12)

Vamesul-si-fariseul-12Mare lucru este evlavia şi mare taină este taina ei. Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre evlavie o arată ca taină a lui Hristos, ca pe însuşirea şi chipul Lui care încep de la trup, şi sfârşesc la slavă (I Tim 3, 16). Pentru aceasta îl sfătuieşte el pe urmaşul său, cu multă duioşie şi dragoste: Caută să fii evlavios… evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (I Tim 4, 7-8)… Ţine-te de învăţătura care duce la evlavie (I Tim 6, 3). Negreşit… evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig (I Tim 6, 6)… Să trăiţi în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 12). Cunoştinţa adevărului duce la evlavie (Tit 1, 1). Să aducem Domnului o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică (Evr 12, 28). Iar Sfântul Apostol Petru spune hotărât că în cele şapte trepte ale mântuirii, una din cele mai de sus pe scara aceasta este evlavia (II Pt 1, 5-7). Şi zice hotărât că dacă cineva nu le are pe acestea în el, acela este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate…
Deci evlavia este una din condiţiile mântuirii. Cine nu o are este numit orb şi bâjbâitor pierdut. Dar cine o are cu adevărat, din chiar pricina aceasta, va avea de suferit prigoniri.
Dar ce este evlavia şi care sunt însuşirile acestei virtuţi pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o cere atât de stăruitor şi fără de care ni se spune limpede că nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu?
Evlavia sau cucernicia este suma tuturor însuşirilor frumoase ale unui suflet credincios: respectul sfânt faţă de Cuvânt, faţă de rugăciune, faţă de lucrurile Domnului, faţă de fraţi, faţă de suferinţă, faţă de lacrimi, faţă de orice adevăr. Delicateţea sufletească, gingăşia, neprihănirea, compasiunea, milostenia, blândeţea, duioşia, iubirea, sfinţenia, cumpătarea, omenia, iertarea, iubirea – toate acestea, învăluite în cea mai adâncă smerenie şi curăţie, ar întregi chipul divin şi fericit al evlaviei… Cine îşi poate închipui o faţă luminată de aceste sentimente are imaginea unei feţe evlavioase. Şi cine poate întâlni o fiinţă împodobită cu toate aceste trăsături, acela va avea înaintea sa o viaţă evlavioasă… o fiinţă evlavioasă. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 17-a după Rusalii

„De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul: Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi“ (II Cor. 6, 17).

TDorz1Pentru un suflet care doreşte cu adevărat mântuirea şi slava în Împărăţia lui Dumnezeu este un lucru de viaţă sau de moarte păcatul şi chiar cea mai mică necurăţie, pentru că orice credincios temător de Dumnezeu ştie că este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt! – zice Domnul.

Pe uşa iadului, la intrarea în el, este scris: „Lăsaţi afară orice speranţă, voi, care intraţi!“…
Adică, cine intră acolo să intre fără nici o nădejde că va mai ieşi vreodată din el. În iad există numai intrare, dar nu şi ieşire. Ieşire nu mai există pentru nimeni şi niciodată. Însuşi Mântuitorul a zis bogatului nemilostiv din iad: Între noi şi voi este o prăpastie veşnică, în aşa fel ca acei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată (Luca 16, 20).
Iar pe uşa raiului este scris: „Nimic întinat nu va intra aici… Nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună… în spurcăciuni trupeşti şi în minciună sufletească (Apoc. 21, 27).
Şi tocmai de aceea Dumnezeu îi curăţeşte pe ai Săi prin Sângele Crucii Domnului Iisus, care spală orice păcat (I Ioan 1, 7-9).
Iar apoi ne porunceşte cu tărie tuturor ca să umblăm în lumină. Şi să avem părtăşie unii cu alţii.
Asta înseamnă a trăi în adevăr, adică în învăţătura sănătoasă primită de la început, a ne feri de orice păcat şi de orice legătură cu păcatul şi cu viaţa lumească.
Apoi să trăim într-o umblare ascultătoare şi iubitoare de fraţi, în orice vreme, în orice loc şi în orice privinţă.
Că numai aşa şi numai acelora Sângele Său le curăţă orice păcat. Altfel nu.
Desigur că, după cum iarăşi este scris, nimeni nu poate spune că este fără nici un păcat, pentru că însăşi firea pământească, în care trăim, şi lumea, prin care încă mai umblăm, sunt pline de stricăciune şi îmbibate de păcate. Şi, prin chiar acest fapt, noi suntem totdeauna în primejdie să ne atingem de câte ceva necurat. Sau să ne atingă el. | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – viţa vieţii noastre»

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu.“ (Ioan 15, 12)

O istorioară spune că în timp ce Mântuitorul era pe cruce şi era gata să-Şi dea duhul în mâinile Tatălui, prin mijlocul mulţimii care stătea acolo şi-a făcut loc un om care venea grăbit de departe.
Se vedea că alergase cale lungă. Şi, prăbuşindu-se la picioarele crucii, şi-a ridicat ochii plini de lacrimi spre Domnul, Care abia mai sufla. Şi, cu glas tare, L-a rugat plângând şi gemând:
– Doamne, spune-mi, înainte de a muri, toată învăţătura Ta şi mie.
Domnul Iisus Şi-a mai deschis o dată ochii, l-a privit cu nesfârşită milă şi, iubindu-l, i-a zis:
– Prietene, iată aceasta este toată învăţătura Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu. Du-te în pace…
Apoi Iisus, plecându-şi capul, a strigat: „Săvârşitu-s-a!“ Şi Şi-a dat duhul… Omul a ridicat ochii, a privit fruntea însângerată a lui Iisus, mâinile şi picioarele Lui străpunse în cuie. Apoi lumina iubirii şi iertării de pe faţa Lui…
Şi a înţeles tot ce a predicat Hristos.
N-ar trebui să poată vorbi despre învăţătura lui Hristos nimeni care n-a înţeles ce înseamnă a-l iubi pe altul după cum l-a iubit şi pe el Hristos. Căci dacă toate poruncile Domnului sunt adevărate şi dacă pentru mântuire eşti dator să le ţii pe toate acestea întocmai cum le-a spus El… şi dacă toate poruncile Lui cele mari se cuprind într-una singură: să iubeşti – apoi cât de mare trebuie să fie această poruncă mare!… Şi cât de dator trebuie să ştii că eşti s-o ţii întocmai (Mt 22, 36-40)! | Continuare »

TDorz1Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… De măsura în care noi suntem gata să ne îngropăm în munca lui Hristos fiinţele noastre, de măsura în care suntem gata să ne dăruim pe noi înşine, ostenelile noastre, lacrimile noastre, avutul nostru, vremea noastră, sufletul, iubirea şi jertfa cea mai scumpă pe care o avem, depind creşterea, trăinicia şi rodirea Lucrării sfinte. […] Singure jertfa, osteneala, lacrimile, sângele şi sudoarea sunt îngrăşământul ceresc prin care cresc rodnice şi frumoase virtuţile şi roadele duhovniceşti ale Bisericii şi ale Lucrării lui Hristos. Fericite şi binecuvântate sunt acelea care le au.
[…] Dintre câte trebuinţe au o adunare duhovnicească şi un slujitor duhovnicesc, suferinţele şi omorârea în Hristos sunt trebuinţele lor cele mai mari şi mai însemnate.
Nu de libertate pământească are nevoie în primul rând o lucrare a lui Dumnezeu. Nici de o clădire mare, nici de fonduri, nici de autorizaţie, ci de lacrimi, de suferinţă, de pătimiri, de rugăciune, de post şi de jertfe. Nu de casă mare, nici de hrană îmbelşugată sau de îmbrăcăminte aleasă are nevoie un slujitor al lui Hristos. Ci de răbdare, de înfrânare, de renunţări şi de omorârea firii sale pământeşti, asemenea Domnului său Iisus. Numai astfel roadele Duhului Sfânt se vor arăta în viaţa Bisericii Sale. Şi viaţa lui Hristos se va arăta în trupul slujitorului Său.
…Nu vă miraţi deci voi, fraţii şi surorile mele, slujitori aleşi ai lui Iisus, că vă urăşte lumea (I Ioan 3, 13).
Nu vă miraţi că sunteţi vorbiţi de rău, priviţi cu duşmănie, batjocoriţi, lepădaţi, prigoniţi şi chiar ucişi – toate acestea vi se fac şi vi se for face mereu numai din pricina Numelui Scump al lui Hristos, Domnul nostru (Filip. 1, 13; Apoc. 2, 3; Mat. 5, 11). | Continuare »

„A doua zi Ioan a văzut pe Iisus venind la el şi a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!»“ (Ioan 1, 29)

sf-ioan-botezatorul_17_02Când, în Exod 12, 3, Domnul poruncea, ca început al iz-băvirii poporului Său care gemea în robie, jertfa mielului, El Însuşi alesese chipul acesta şi mijlocul acesta atât de mult-spunător pentru lucrarea izbăvitoare a mântuirii lumii pe care avea să o facă la timpul Său chiar El.
Mielul — simbolul nevinovăţiei, răbdării şi tăcerii — a fost ales de Domnul, ca să-L preînchipuie pe El şi Jertfa Sa.
Domnul poruncea atunci ceea ce El Însuşi avea să facă…

Simbolul Jertfei Sale, sacrificarea mielului ispăşitor, a căpătat valoarea şi puterea izbăvitoare prin tainica acoperire a Jertfei de pe Cruce. Care, prin faptul că fusese acceptată, era ca şi făcută. Având deja puterea de mântuire prin ea, chiar dacă nici Moise, nici poporul de atunci nu aveau de unde să ştie şi să înţeleagă acest lucru!
Dar lui Ioan Botezătorul i-a fost dat să cunoască mai mult decât cunoscuse Moise atunci. Şi de aceea el a arătat pe Iisus Hristos, cu toată puterea încredinţării, când L-a văzut umblând şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!
Făgăduinţele făcute de veacuri, privitoare la venirea aştep-tatului Mântuitor, îşi căpătau, în sfârşit, strălucita împlinire.
Mesia venise! Ioan, cu ochii luminaţi, L-a văzut primul. Şi, în clipa supremei revelaţii, a strigat, el însuşi transfigurat: Iată-L! | Continuare »

„Ei i-au mai pus următoarea întrebare: «Atunci de ce botezi dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?»“

Botezul-Domnului-9A fi un trimis adevărat al Domnului, este un lucru mare şi de mare răspundere.
Nu oricine spune el însuşi că este trimis al Domnului este şi cu adevărat trimis! Ba tocmai acela care prea tot spune despre sine acest lucru mai degrabă nu este.
Trimis al Domnului este acela care, prin fapta şi prin toată trăirea sa, dovedeşte acest lucru. Care are nu numai trăirea vieţii, ci şi harul alegerii acestei isprăvnicii (1 Cor. 4, 1-2).
El nu este numai slujitor al lui Hristos, ci este şi ispravnic al Tainelor lui Dumnezeu.
Dacă şi le însuşeşte cu credincioşie pe amândouă aceste chemări, el este vrednic de toată preţuirea şi supunerea. Şi poţi să-i fii ascultător şi urmaş, căci te va duce pe urma lui Hristos (Filip. 3, 17; 1 Petru 5, 1-5).
Dacă cineva nu trăieşte şi nu lucrează după porunca Domnului şi totuşi pretinde sau ocupă un astfel de loc, vai de el (1 Cor. 9, 16-17).
Mai bine, dacă nu se poate stăpâni şi nu poate trăi aşa cum pretinde locul pe care îl ocupă, să plece la altă meserie. Şi să lase acest loc de cutremurătoare răspundere altuia care poate trăi în sfinţenie acolo.

Un Sfânt Părinte, când a fost ales episcop, îngrozit de răs-punderea cea mare a unei astfel de slujbe, a fugit şi s-a ascuns plângând. Şi, cu toate stăruinţele Bisericii, n-a voit — el, cel mai vrednic de această slujbă — să primească, din pricina nevredniciei pe care spunea el că şi-o simte…
Ce mari oameni a avut odinioară Biserica Domnului! Dar astăzi cine mai face aşa? — deşi răspunderea de astăzi e şi mai mare! | Continuare »

AM VĂZUT DUHUL…

„Ioan a făcut următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porum-bel şi oprindu-Se peste El.»“ (Ioan 1, 32)

Fiecare trimis al Domnului are un duh al său şi fiecare lucrare are un duh al său.
Datoria noastră este să cercetăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu sau nu. Căci sunt atâtea duhuri care vin în numele Său, dar nu sunt ale Lui (1 Ioan 4, 1-3).
Iar noi trebuie să primim şi să urmăm numai pe Duhul Sfânt
şi să ne ferim cu groază şi grijă de primirea şi urmarea duhurilor înşelătoare şi drăceşti.

Sfântul Pavel mustră pe galateni, numindu-i nechibzuiţi, tocmai pentru că primiseră cu uşurinţă duhuri străine şi, necer-cetându-le, ascultaseră de îndrumarea acestora, care erau gata să-i piardă şi să-i nenorocească pe totdeauna. Cum, desigur, au şi nenorocit pe unii din ei (Gal. 3, 1).
Pe corinteni, de asemenea, îi ceartă cu asprime şi cu amă-rărăciune, pentru că primeau cu îngăduinţă şi cu uşurătate vinovată duhuri străine şi învăţături deosebite (2 Cor. 11, 4).
Vai, din cauza acestora rătăcesc şi astăzi de la adevăr atât de mulţi,
căci aceleaşi duhuri, sub înfăţişare totdeauna înşelătoare, umblă amăgind şi azi pe toţi cei care n-au toată grija să nu le primească şi să nu le urmeze (Ier. 14, 14; Mat. 24, 24-26). | Continuare »

[Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul Iisus]

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  

Dragostea faţă de Domnul Iisus este singura dovadă puternică a unei credinţe vii şi adevărate faţă de Dumnezeu.
Prin câtă dragoste avem faţă de Domnul Iisus şi prin câtă râvnă fierbinte avem faţă de numele Lui, de Cuvântul Lui, de Lucrarea Lui, de Jertfa Lui, de mărturisirea Lui, adică de tot ce este al Lui, prin asta se vede cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu. Cât credem în El. Cât preţuim voia Lui. Şi cât ascultăm cu adevărat de El.

Tatăl Însuşi a mărturisit aceasta despre Fiul Său Iisus, în mai multe rânduri, prin chiar glasul Său auzit din cer.
O dată, la Botezul Mântuitorului, întreagă Sfânta Treime S-a arătat – glasul Părintelui a mărturisit despre El, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3, 17).
Apoi, când, în rugăciunea Sa, Mântuitorul a strigat: Tată, proslăveşte Numele Tău! – din cer, Tatăl I-a răspuns: L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi (Ioan 12, 28).
Apoi când, la Schimbarea la Faţă, pe Tabor, şi norul luminos i-a acoperit cu lumina lui, ucenicii Domnului au auzit din nor glasul Tatălui, spunându-le: Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care Îmi găsesc plăcerea. De El să ascultaţi (Matei 17, 5)!
Toate aceste dovezi şi multe altele sunt semnele marii iubiri pe care Tatăl a arătat-o Fiului Său, Mântuitorul nostru, învăţân¬du ne astfel şi pe noi că aceasta este toată voia Lui şi tot semnul fiecărui credincios care Îl ascultă pe Dumnezeu: să-L iubească şi să-L asculte pe Dulcele nostru Mântuitor Iisus, în Care este cuprinsă şi arătată toată dragostea Tatălui (Coloseni 1, 19). | Continuare »

CERCETAREA DE SINE

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sântului Duh. Amin.
Sfârşitul de an şi începutul de an sunt prilejuri în care nu numai fiecare om înţelept sau fiecare familie, ci chiar şi fiecare popor şi fiecare întreprindere omenească îşi face cu o adâncă seriozitate bilanţul, socoteala muncii şi a roadelor sale, a câştigului sau a pagubei, a înaintării sale sau a dării înapoi din anul şi din timpul vieţii petrecute, pentru a vedea nu numai că încă un an din viaţă s a dus, ci şi cum a trecut acest an şi cum îl întâmpină pe celălalt an, spre a putea ajunge la capătul fericit al timpului, al anului, al vieţii cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu.
Un om care merge mereu, dar nu stă niciodată să socotească cum merge, pe unde merge şi unde va ajunge la capătul drumului său, acela este un om nebun. Acela nici nu va merge bine şi nici nu va merge pe unde trebuie, dar nici nu o să ajungă bine. Un om care lucrează, dar nu stă niciodată să se controleze pe sine însuşi cu toată înţelepciunea judecăţii sănătoase, cu toată teama de a nu greşi, cu toată conştiinţa răspunderii sale faţă de stăpânul lucrării unde este, de stăpânul care l-a angajat, acela este un om şi mai nebun. Ce răsplată să poată primi de la Stăpânul cel Sfânt un astfel de lucrător care nu ţine seama nici de planul Stăpânului cu lucrarea în care l-a angajat pe el, nici de felul cum au lucrat cei dinaintea lui, nici de preţul pe care Stăpânul l-a investit în lucrarea aceasta şi nici de îndrumările sau de părerea celorlalţi lucrători cu care lucrează împreună? | Continuare »

O, fraţii şi surorile mele, veniţi să ne apropiem toţi, veniţi să ne aprindem toţi, veniţi să ne apropiem mai treji şi să ne uităm mai bine la ieslea minunată, la Chipul minunat şi la felul minunat în care vine la noi Marele nostru Împărat şi Răscumpărător Iisus Hristos. Veniţi să ne apropiem cutremuraţi, să îngenunchem ca păstorii şi ca magii minunaţi, căci toată măreţia acestei minuni nu poate fi văzută altfel decât din genunchi; toată frumuseţea ei nu poate fi privită altfel decât printre lacrimi şi toată slava şi răscumpărarea adusă de ea nu poate fi primită altfel decât printr-o naştere din nou, printr-o transformare cerească, ca a lui Hristos, dar în sens invers: El S-a născut din Dumnezeu pentru lume, noi să ne naştem din lume pentru Dumnezeu; | Continuare »

Traian DORZ, Cântarea, ca meditaţie

Abia în zilele deosebite şi-n locurile curate ne dăm seama cât de curaţi ne cere Dumnezeu să fim noi, spre a fi vrednici de a sta împreună cu El şi cu ai Lui în atmosfera curată şi înaltă a prezenţei lui Dumnezeu, în ceasurile înalte ale transfigurării lui Hristos.
În ceasul ceresc al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în noaptea tainică a marii schimbări la Faţă a lui Dumnezeu în Betleem, dintr-un Dumnezeu nemărginit, Se transformă într-un copilaş neputincios, când, dintr-un Împărat veşnic, Se preface un rob smerit şi când, din Stăpânul nemărginitelor bogăţii, primeşte sărăcia unui grajd – care trebuie să fi fost cu un miros nespus de greu, ca orice grajd, şi, mai ales, grajdul de om sărac.
Mai târziu, după ce ucenicii Domnului începuseră să-L cunoască pe El şi să-L recunoască a fi Fiul lui Dumnezeu, poate că nu au rămas prea uimiţi când, pe Muntele Taborului, El S-a schimbat la Faţă înaintea lor, îmbrăcând, pentru un ceas, chipul luminii şi al slavei, care Îi era în firea Lui dumnezeiască slava din veşnicii.
După aceea, când, la Învierea Lui slăvită din morţi şi după această Înviere, El li S-a arătat iarăşi ucenicilor Săi şi multor altora, în acel dumnezeiesc fel pe care ei începuseră să I-l recunoască, Hristos Mântuitorul desigur că a fost minunat şi că de fiecare dată ei, toţi care-L priveau, au rămas uimiţi, au rămas muţi de mirare şi de adoraţie pentru El. | Continuare »

„Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis:“ (Ioan 6, 8)

Fiecare dintre ucenicii Domnului Iisus îşi are frumuseţea lui aparte. Nici unul nu-i lipsit de frumuseţe, dar nu sunt toţi la fel. Pentru că tocmai în aceasta stă frumuseţea lor.
Unul s-a deosebit prin curaj, altul prin smerenie, altul prin iubire, altul prin agerime… Unul prin vorbire, altul prin tăcere, unul prin fapta arătată, altul prin fapta ascunsă.
Domnul Iisus nu schimbă temperamentul, felul de fire al cuiva, dacă vine la El, ci îl înnobilează numai. Mărul rămâne tot măr; îl altoieşte numai. Soiul timpuriu sau târziu rămâne tot aşa, îl altoieşte numai pentru a rodi, în loc de poame acre şi mici, roade gustoase şi mari.
Vasul rămâne tot vas, îi schimbă numai conţinutul.

Domnul face că cei iuţi rămân iuţi şi după ce vin la Hristos. Numai că acum nu sunt iuţi pentru a face răul, ci sunt iuţi pentru a face binele. Cei curajoşi rămân şi mai departe tot curajoşi. Dar nu spre a sări la bătaie acum, ci pentru a ajuta la nevoie.
Cei zgârciţi înainte faţă de Dumnezeu vor fi zgârciţi şi după aceea, dar faţă de diavolul. Nu vor mai întrebuinţa pentru molii sau pentru rugină ceea ce au, ci pentru propă-şirea Evangheliei şi pentru ajutorarea lipsiţilor, pentru a-şi muta avuţia în ceruri.
«Iată, Eu fac toate aceste lucruri noi», a zis Domnul Iisus (Apoc. 21, 5). Căci schimbându-se conţinutul chiar şi vasul se înnobilează.
Din locul unde a fost altoit se cunoaşte nu numai rodul pomului, ci chiar şi trunchiul şi coaja lui.
Chiar şi chipul omului, chiar şi înfăţişarea lui din afară se schimbă, după ce se întoarce el la Dumnezeu. Lumina dinăuntru se răsfrânge şi în afară pe faţa lui. Şi prin ochii lui. Şi prin mişcările lui.

Andrei, unul din primii ucenici ai Mântuitorului, fratele lui Petru, a rămas mereu sufletul liniştit şi tăcut. Dar totdeauna prezent acolo unde era nevoie. În trei locuri deosebite se vorbeşte despre Andrei, în Evanghelie… Şi totdeauna este înfăţişat ca un ucenic plin de o înaltă frumuseţe sufletească. | Continuare »

Un împărat al Macedoniei, care a trăit cu mult înainte de Hristos, se spune că îşi tocmise un servitor care n-avea altă slujbă decât, în fiecare dimineaţă, să intre la stăpânul său şi să-i spună: «Adu-ţi aminte că vei muri!».
Şi, în fiecare seară, înainte de culcare, să-i spună la fel: «Ţi-ai adus aminte că vei muri?».
Desigur că un om care în fiecare dimineaţă se scoală şi îşi începe munca zilei sale cu gândul cel serios al morţii apropiate şi cu simţământul puternic al răspunderii pentru trăirea fiecărei clipe din ziua sa şi din timpul scurt al vieţii sale, acel om va avea grijă neîncetat spre a nu pierde nimic din viaţă, fără vreun folos.

Cine îşi aduce neîncetat aminte cât de scurtă este viaţa pe pământ,
cine învaţă să-şi numere bine nu numai anii, ci şi zilele,
acela va căpăta o inimă înţeleaptă (Ps. 90, 12).
Moartea este totdeauna cel mai serios lucru.
Nimeni nu râde în faţa morţii
sau în preajma ei! | Continuare »

Un nume bun

Traian DORZ, meditație Proverbe 22, 1

«Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare
şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.»

– De ce oare este mai de dorit un nume bun decât o bogăţie mare?
– Pentru că o bogăţie, oricât de mare ar fi, nu-i poate da omului nici cinstea, nici bucuria, nici slava pe care i le dă un nume bun.
Bogăţia nu poate merge cu omul oriunde, nici chiar pe pământ. Dar numele bun nu se desparte de el niciodată.
Bogăţia nu-l poate face preţuit şi iubit pe un om, cu sinceritate, de către ceilalţi, dar numele cel bun îl face totdeauna.
Bogăţia nu-l poate face pe un om vrednic de încredere, vrednic de urmat, vrednic de iubit. Dar numele cel bun îl poate oriunde, oricât şi oricând.
– Şi de ce a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi decât aurul?
– Pentru că argintul şi aurul sunt bunuri trecătoare. Pe când iubirea este un bun veşnic.
Pentru că argintul şi aurul sunt comori ce pot fi risipite şi răpite, dar iubirea nu poate fi răpită; nu se poate deva-loriza niciodată. Argintul şi aurul le putem părăsi, ori noi pe ele, ori ele pe noi… Dar iubirea nu ne-o poate răpi nimeni. Nu ne-o poate devaloriza nimic şi nu ne-o poate lua nimeni, niciodată.
Pentru că strălucirea acestor metale este mărginită, vremelnică şi lumească. Dar strălucirea iubirii este nemărginită, veşnică şi cerească. | Continuare »

CINE TRĂIEŞTE ŞI CREDE, NU VA MURI! CREZI TU?

«Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?» (Ioan 11, 26)

De atâtea ori este repetat în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu adevărul că, cine trăieşte după voia lui Dumnezeu şi crede în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, acela are viaţa veşnică şi nu va vedea niciodată moartea, nici nu va mai merge la Judecată – ci va trece din viaţa aceasta la viaţa veşnică numai prin lumină, fără întuneric (Ioan 8, 12 şi 12, 46), cum treci ziua dintr-o cameră a casei în cealaltă.
Acesta este un adevăr aşa de puternic şi o făgăduinţă aşa de scumpă şi de fericită, încât nu numai că nimeni n-ar trebui să se mai poată în-tru nimic îndoi de ea, ci toţi cei care citesc Cuvântul Evangheliei ar trebui să n-aibă niciodată alt gând mai aprins şi nici o altă grijă mai mare, decât să trăiască, în orice stare ar fi, toată voia lui Dumnezeu, să creadă puternic, în orice clipă, tot Cuvântul lui Hristos şi să aibă toate roadele Duhului Sfânt.
Pentru că adevărat şi cu totul vrednic de crezare este Cuvântul care promite nemurirea, tuturor celor care trăiesc crezând puternic acest strălucit adevăr!
Cine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată! – a spus Dumnezeu-Hristos.
Ştii, frate, cât de adevărat este lucrul acesta? Ştim noi oare ce înseamnă el? | Continuare »

TRĂGÂND MREAJA CU PEŞTII…

Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgând mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm decât ca la două sute de coţi.“ ( Ioan 21, 8 )

Nimeni n-are voie să facă o lucrare a lui din Lucrarea lui Dumnezeu. Domnul nu i-a spus nici unuia dintre ucenici: „aruncă tu singur mreaja“, ci le-a spus tuturora: „arun­caţi toţi mreaja“. Nu fiecare o mreajă a lui, ci toţi împreună aceeaşi mreajă. Mai presus de orice altceva, Domnul Iisus a dorit să‑i facă pe ucenicii Săi să înţeleagă şi să trăiască marele adevăr al părtăşiei şi al unităţii, în dragoste şi smerenie.
Socotindu-L cu toţii pe Domnul Singurul Mai-Mare peste toţi, ei, fiecare, să se socotească pe sine însuşi ca cel mai mic dintre fraţi, ca robul tuturor. Colaborând fiecare cu toată puterea şi cu toată priceperea sa la Lucrarea lui Dumnezeu, nici unul să nu caute a‑şi face o lucrare a sa personală din ea, fără a ţine seama de ceilalţi.

Nici un mijloc în care să-şi urmărească scopuri fireşti ori ambiţii egoiste. Ci fiecare să-şi facă în aşa fel partea sa, încât această parte să se îmbine fericit cu a celorlalţi fraţi lucrători, iar întregul ei să arate că Duhul Domnului a făcut-o. Că toată plata pentru ea nu este în totul a nici unuia dintre ei, ci toată, în întregime, este a tuturor, adică a Duhului Sfânt, Care i-a ajutat s-o facă împreună.
Când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ucenicii Domnului, trimis de la Tatăl de către Domnul Iisus, după cum făgăduise El, limbile de foc care s-au aşezat peste ei erau din acelaşi Foc şi de aceeaşi mărime. Fiecare din ei a primit în aceeaşi măsură revărsarea aceluiaşi Duh Sfânt. Nu s-a aşezat deasupra unuia o limbă de foc mai mare, iar deasupra altuia o limbă de foc mai mică.

– Voi toţi sunteţi egali, le-a spus Iisus Domnul şi Învăţătorul lor Sfânt. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Să ştiţi că cine seamănă puţin, puţin va secera, iar cine seamănă mult, mult va secera“ (II Cor, 9, 6).

TDorz1În tot acest loc din Sfânta Scriptură, Duhul Domnului, prin Sfântul Apostol, caută să ne arate şi să ne înveţe că una dintre cele mai frumoase părţi ale omului duhovnicesc este virtutea dărniciei.
Şi că un adevărat credincios trebuie să devină un om care, şi în privinţa asta, să se asemene, în tot felul lui de a fi şi de a simţi, cu Domnul său Iisus, cu Tatăl Ceresc, Care este plin de milă şi bogat în bunătate.
Despre virtutea dărniciei s-a tot vorbit şi se tot vorbeşte atât de mult. Poate că se vorbeşte chiar şi prea mult, pentru că prea mulţi sunt cei stăpâniţi de pofta lăcomiei şi de a tot lua mereu. Şi atunci au tot interesul să vorbească despre dărnicie altora, căci aceasta este mereu în folosul lor…
Alţii vorbesc de ea, căci prea mulţi sunt stăpâniţi de păcatul zgârceniei – şi atunci trebuinţele lucrării lui Dumnezeu sau nevoile săracilor rămân datorii mereu neplătite şi goluri mereu neumplute, în aşa fel încât este mereu nevoie să li se aducă oamenilor aminte neîncetat de acestea.
Dar, de obicei, în privinţa asta, celui care dă nu-i nevoie să-i aduci aminte de această parte atât de însemnată a unei vieţi duhovniceşti – el dă fără să i se ceară…
Iar cel căruia este mereu nevoie să-i tot aduci aminte de acestea, acela de obicei nu dă, nici dacă i se tot cere…

Nevoia de a da pentru Dumnezeu o parte din avutul sau din câştigul nostru nu este în primul rând o trebuinţă a lui Dumnezeu. Sau o trebuinţă a semenilor noştri. Ci este o datorie a noastră.
Este o trebuinţă a noastră, un interes al nostru, un folos al nostru. Cum este o trebuinţă de a semăna, acum, pentru ca să avem ce culege mai târziu.
Şi cum fiecare semănător care este înţelept şi sănătos se gândeşte din vremea semănatului ca să semene cât mai mult şi cât mai la timp, tocmai ca la vremea secerişului să aibă ce strânge şi mult şi bun – tot aşa ar trebui să privim noi binefacerea, datoria de a face şi a da cât mai mult, cât mai cu bucurie şi cât mai bine în lucrarea dărniciei despre care scrie atât de limpede aici Cuvântul Domnului nostru. | Continuare »

Traian DorzPiatra scumpă, seria Cugetări nemuritoare
(Fragment)

nicodimÎmpărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru, a spus Mântuitorul nostru (Lc 17, 21).
Ea se află în inimile sau în locurile unde este Stăpân ascultat, urmat şi iubit deplin Domnul Dumnezeu.
Este în sufletele cu adevărat credincioase
şi în adunările celor cu adevărat ascultători de Hristos.
Este în Bisericile vii, care sunt sfinţite şi curăţite de Duhul Sfânt, unde El stăpâneşte cu lumină
şi este ascultat cu smerenie
de către toţi copiii Săi din ele.
Este între cei doi sau trei adunaţi în numele lui Iisus (Mt 18, 20).
Este acolo unde El coboară cu dragoste şi rămâne cu bucurie în cei născuţi din nou, care s-au alipit de Hristos, ajungând un singur duh cu El.
Aşa se înţeleg lucrurile duhovniceşti.

Cine nu-i născut din nou vede răul bine şi binele rău,
iar despre Lucrarea Evangheliei,
şi despre Împărăţia lui Dumnezeu,
şi despre cei care fac parte din ele zice că totul este rătăcire, îngustime şi nebunie.
Fiindcă oricine nu este născut din nou nu poate cunoaşte, nu poate primi şi nu poate înţelege lucrurile Duhului Sfânt.
Numai naşterea din nou poate da omului adevărata lor cunoaştere. | Continuare »

Traian Dorz, «HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU» cap.1

sf ioan botez
„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“
Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate. Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa. De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.
Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oamenilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.

Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!

Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!
Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif   şi toţi cei ca ei  au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!

Toţi marii binefăcători ai omenirii,
tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel
şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor! | Continuare »

Sf-Ioan-Botezatorul_2Traian Dorz, HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Ioan era lumina care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui.“ (Ioan 5, 35)

Umblarea la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, mergerea la biserică sau la adunările duhovniceşti nu trebuie să ajungă niciodată pentru noi numai prilejuri de veselie, chiar duhovnicească, ci de trăire vie pentru Hristos.
Nu trebuie să ne obişnuim cu acest fel primejdios de a le considera acestea numai ca o distracţie duhovnicească, ci în astfel de locuri şi în astfel de ocazii noi trebuie să ne smerim înaintea Domnului, să ne cercetăm cu teamă viaţa în lumina Cuvântului Său, să ne îmbogăţim, prin ascultare, mintea cu adevăr şi inima cu har, pentru ca să creştem în roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22-23) în toate privinţele, să ajungem, la Cel Care este Capul, adică la Hristos (Efes. 4, 15).
Cine umblă în felul acesta câştigă comoara care nu i se va lua niciodată (Luca 10, 42), nici când se ia libertatea, nici când se ia adunarea, nici când se închide biserica, nici când se răpeşte averea şi viaţa chiar.

Dar cine umblă numai să se veselească, să se bucure şi să se distreze la adunările Domnului, acela în curând fără dis-tracţie nu mai poate trăi.
De aceea când va fi închisă biserica sa ori va fi oprită adunarea sa, el, fără nici o teamă de călcarea Cuvântului, va fi gata să-şi uite legământul, să-şi părăsească adunarea şi fraţii, să-şi lepede credinţa şi învăţătura pe care le-a avut şi prin care a venit la Hristos – şi va merge grăbit oriunde, numai să se bucure… să se veselească, să se distreze mai departe.
Căci el nu poate fără acestea, dar poate fără Hristos.
El nu poate să trăiască numai cu Domnul, să sufere ocara Lui (Evrei 13, 13), să poarte jugul Său (Mat.11, 29), să sufere cu Evanghelia Sa şi să pătimească împreună cu Iisus (2 Tim. 2, 12). | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Când suntem în stări de înalte binecuvântări duhovniceşti ca ale ucenicilor Domnului la Schimbarea Lui la Faţă de pe Muntele Taborului, desigur că am dori mereu şi mereu să rămânem acolo, să ne facem acolo colibe şi să nu mai coborâm niciodată în văile îndurerate şi pline de frământări ale acestor preocupări de pe pământul acesta – multe dintre acestea fiind atât de deşarte – şi între care ne zbatem adeseori ca peştele pe uscat. Desigur că starea noastră pe Muntele Fericirilor sau în înălţimile rugăciunii, sau în ale marilor haruri, noi am vrea să nu se mai sfârşească niciodată. Dar, cât suntem încă în lumea aceasta, trebuie să coborâm iarăşi şi iarăşi în mijlocul semenilor noştri şi-n mijlocul datoriilor noastre, pentru ca, cu puterea pe care am primit-o când eram sus, să lucrăm pentru ajutorarea şi mântuirea celor care încă n-au ajuns să cunoască niciodată astfel de stări cum am gustat noi lângă Domnul nostru, între fraţii noştri şi-n mijlocul revărsărilor Sale de har. Şi numai după ce vom face totul pentru ca semenii noştri de-aici să afle şi ei ceva din bucuriile cereşti, numai după aceea vom putea ajunge pe totdeauna la fericirea veşnică lângă Domnul nostru Iisus, acolo de unde duhul nostru – legănat între cerurile iubirii, între ale cântării, între ale desfătărilor luminii şi bucuriilor veşnice – nu va mai trebui să se întoarcă iarăşi niciodată aici unde am gustat atât de adesea şi-atât de amar din suferinţa, din deznădejdea, din singurătatea şi din durerile acestei lumi.
Să ne facem, deci, scumpii mei fraţi şi surori, să ne facem cu toţii deplin şi fiecare datoria cât încă suntem pribegind prin lumea aceasta spre locul fericit din ceruri, unde suntem aşteptaţi şi unde vom primi o slobodă intrare numai după ce vom fi împlinit întocmai şi deplin faptele bune pentru care ne-a trimis Tatăl nostru cel Ceresc aici, în viaţa şi-n lumea aceasta. Cu puterea pe care-o primim în stările fericite, să ne rugăm Domnului să ne ajute ca să le răbdăm şi pe cele grele; şi cu lumina pe care-o primim pe munţii fericirilor să umblăm prin valea umbrei morţii, până ce vom ajunge pe totdeauna şi cu toţii în Ierusalimul cel dorit şi ceresc, în Patria noastră scumpă şi dulce care va fi cetatea bucuriilor noastre veşnice, lângă Domnul nostru şi lângă toţi cei iubiţi ai noştri. Amin.

Schimbarea-la-fataCând duhul meu se leagănă-ntre ceruri
şi gândul meu se-nchină-ntre iubiri,
şi graiul meu Te laudă-ntre lacrimi
– de ce-mi sfârşesc aceste străluciri?

De ce-ntorc iar spre câte-mi sunt străine
din noru-Ţi luminos şi-nsingurat,
de ce mă-ntorc de unde-s doar cu Tine
şi unde n-am nimic de întrebat?

De ce-mi sfârşeşte clipa strălucită,
de ce se frânge-al inimii sfânt zbor,
de ce cobor spre teama de ispită,
de ce nu merg în sus de pe Tabor?

…O, până când îmi vor sfârşi lucrarea
ce tot mai sfântă vreau să Ţi-o închin,
fă-mi tot mai sus şi tot mai lungă starea
din care n-aş mai vrea să mai revin!

Iar saltul când, Iisus, îmi vei desparte
cântarea mea de trupu-n care-o sui
mi-l fă uşor – ea-mi zboare fără moarte,
iar el, nu ştiu…, ci doar să-l simt că nu-i…

ESTE AICI UN BĂIEŢAŞ…

Traian Dorz, HRISTOS — PÂINEA NOASTRĂ

„Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?“ (Ioan 6, 9)

Este o mare binecuvântare de la Dumnezeu pentru părinţi ca să aibă copii credincioşi.
Dar este un dar şi mai mare pentru copii să aibă părinţi credincioşi.
Cu toate acestea, în astfel de familii, lucrurile se petrec invers, de cele mai multe ori.
Rareori copiii îi ascultă pe părinţii lor credincioşi spre a se întoarce şi ei ca să-i urmeze pe calea lui Dumnezeu, dar adeseori părinţii îi ascultă pe copiii lor. – Mai degrabă vin părinţii după copiii lor la Dumnezeu decât copiii după părinţi.
Oricum ar fi însă şi oricare ar urma pe cei veniţi mai întâi, sunt fericiţi cu toţii, dacă cei care nu-L cunosc pe Domnul îi urmează în credinţă pe cei care Îl cunosc.

E rău veşnic acolo unde cei necredincioşi sunt mai tari, ori copiii, ori părinţii, şi-i întorc de la Dumnezeu iarăşi îna-poi la păcat şi pe cei care apucaseră spre cer.
De aceea au o mare răspundere copiii celor credincioşi. Ei din leagăn au prilejul să cunoască Cuvântul Sfânt şi viaţa frumoasă şi curată în Hristos.
Au harul să crească sub îndrumarea blândă şi iubitoare a lui Hristos prin părinţii lor credincioşi şi au prilejul să afle fără oboseală şi să primească fără sforţări grele şi dureroase Cuvântul credinţei şi comoara darurilor lui Hristos chiar de la inimile cele mai iubitoare ale părinţilor lor. | Continuare »

„Deci i-au zis: «Cum ţi s-au deschis ochii?»“ (Ioan 9 ,10)

Cel întors la Dumnezeu va fi totdeauna un semn de întrebare pentru ceilalţi oameni.
Toţi îl ştiau înainte beţiv, hoţ, mincinos, desfrânat, lacom, rău… şi dintr-o dată îl văd schimbat. Dintr-o dată ceilalţi oameni îl văd că nu mai bea, nu mai fură, nu mai minte, că nu mai umblă după desfrânări, că nu mai înşală, nu se mai ceartă, că nu mai vorbeşte de rău, ci se sileşte a fi blând, bun, făcător de bine şi cuviincios cu toţi, împlinitor cu fapta a învăţăturii şi a credinţei lui Hristos. Cu un cuvânt, îl văd că este alt om.
Cei din jurul lui murmură atunci miraţi şi întreabă: Cum se poate? Văd şi ei că s-a petrecut cu vecinul, cu prietenul lor, o minune, dar nu înţeleg cum s-a petrecut asta cu el. De aceea, îndată este şi întrebat: Cum ţi s-au deschis ochii? Cum te-ai vindecat? Cum se poate întâmpla aşa ceva?
O, ce prilej minunat pentru sufletul vindecat de Hristos este atunci să-L mărturisească el tuturora pe Iisus Hristos, Binefăcătorul şi Vindecătorul său!
Dacă i-a fost vindecată cuiva boala, dacă i-au fost împlinite cuiva dorinţele, dacă i s-au iertat cuiva păcatele sale, dacă a fost cineva mântuit – totul se datorează numai Acelui Căruia I se zice Iisus, căci numai din El, prin El şi pentru El sunt toate aceste minuni! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Izvorul nostru

„Slujbaşul acesta a aflat că Iisus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.“ (Ioan 4, 47)

Durerea înfrânge întotdeauna mândria din om.
Bunătatea Tatălui Ceresc nu trimite şi nu îngăduie cu bucurie în viaţa oamenilor necazurile şi durerea. Însă pentru mântuirea sufletului său, omul trebuie uneori să fie cercetat de durere şi de întristare.
Iată un slujbaş împărătesc…
Ce dispreţuitor trebuie să se fi purtat un om ca el mai înainte, faţă de toţi ceilalţi oameni.
Dar îndată ce fiul lui iubit cade la pat, amărăciunea îi înfrânge trufia. Şi el aleargă la rugăciune către Domnul Iisus să i-l vindece. Poate niciodată omul acesta nu se rugase lui Dumnezeu şi poate că nici nu s-ar mai fi rugat niciodată dacă n-ar fi venit boala aceasta în familia lui…
O, câte căi are înţelepciunea lui Dumnezeu pentru a aduce pe acela de care are El milă, pe drumul cel bun, pe calea cunoaşterii Sale!

Când este sănătos şi îi merge bine, omul totdeauna este „îmbrăcat“. Este „cineva“. E totdeauna o „autoritate“. Când ajunge însă în durere şi în primejdie, atunci e gol, e dezbrăcat de trufie, atunci rămâne numai om! Când omul e „autoritate“, atunci n-are nici inimă, nici iubire, nici bunătate, atunci nu e om.

Acestea – gândeşte el – nu se potrivesc la „titlu“!
Şi adesea n-are nici creier, nici minte, ca să judece ce face, căci se închipuie supraom!
Când însă ajunge om, atunci le are pe toate acestea. Când durerea îl face să se simtă om şi el, atunci nu mai consideră o înjosire rugăciunea şi lacrimile. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1

„Răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejde. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ne-a fost dat“ (Romani 5 4-5).

Un frate mai nou, care începuse frumos şi hotărât viaţa lui cea nouă cu Domnul, întâlni odată pe un alt frate, mai bătrân, şi se opri să-l roage ceva.
– Ce ai, frate, de eşti atât de trist? – îl întrebă cel bătrân.
– Sunt tare amărât, frate! – răspunse cel tânăr. Îndată ce am început viaţa mea cea nouă cu Domnul, au început să vină asupra mea tot felul de ispite, tot felul de ocări, tot felul de învinuiri nedrepte, iar eu nu pot să le rabd, nu pot să le port, mă răzbun, mă împotrivesc, mă apăr cu tot felul de vorbe, uneori aspre şi grele. Nu ştiu cum să fac, frate, să pot avea răbdare, mai multă răbdare, mai îndelungă răbdare… Tare aş dori să vii să ne rugăm împreună, ca Domnul să-mi dea răbdare…
– Bine, frate, vino să ne rugăm Domnului, ca El să-ţi ajute să ajungi să ai răbdare!
Ajunşi acasă, în odăiţa fratelui, îngenuncheară amândoi, iar fratele mai bătrân începu să se roage: „Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm dă-i fratelui nostru necazuri, îndură-Te şi trimite-i fratelui necazuri, ai milă şi îngăduie să vină peste el necazuri…”
– Stai, frate, opreşte-te – strigă tânărul – nu necazuri cere Domnului pentru mine, ci răbdare te-am rugat eu să ceri!
– Dar n-ai citit, frate, ce spune Cuvântul Domnului când zice: necazul aduce răbdarea, cum albina aduce mierea şi cum lupta aduce biruinţa? Nu poţi câştiga răbdarea decât trecând prin necazuri, după cum şi Mântuitorul a învăţat să asculte, adică să rabde, prin suferinţele pe care le-a îndurat (Evrei 5, 8). | Continuare »