„…şi fiţi recunoscători”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984

Ştefan cel Mare a tăcut. Neagoe Basarab a tăcut. Mircea cel Bătrân a tăcut. Dar Tismana, dar Cozia, dar Putna au rămas mărturii nemuritoare despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru salvarea poporului nostru, a părinţilor noştri, fiindcă au crezut în El şi şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeul nostru şi El i-a izbăvit şi nu i-a înşelat niciodată.

… Noi suntem urmaşii unor părinţi credincioşi. S-a mai spus aceasta şi-i scris în toată istoria Bisericii noastre şi a poporului nostru. Marii noştri înaintaşi, părinţii istoriei noastre, acei care-au fost începătorii şi continuatorii minunaţi ai vieţii noastre şi făuritorii minunaţi ai patriei noastre şi a istoriei noastre, toţi au fost credincioşi. Am mai spus şi cu alte ocazii: noi, dacă vrem să fim cu adevărat nişte urmaşi statornici şi nişte copii vrednici ai înaintaşilor noştri, n-avem nevoie numaidecât să citim şi să învăţăm credinţa din istoria poporului evreu sau din scrierile proorocilor sau ale apostolilor, pentru că cronicarii noştri, înaintaşii noştri, domnitorii poporului nostru toţi au fost credincioşi. Şi, din cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său, noi învăţăm atâta credinţă cât din Evangheliile Sfinţilor Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Scrierile cronicarilor noştri care au povestit istoria minunată a poporului nostru şi care au scris pe paginile acestea nemuritoare minunile prin care ne-a salvat Dumnezeu de-a lungul secolelor, prin toate încercările prin care a trebuit să treacă acest popor, sunt tot aşa de minunate ca şi scrierile Sfinţilor Apostoli din Epistolele lor. Mărturiile mănăstirilor, ale tuturor locurilor minunate ridicate de credinţa înaintaşilor noştri acolo unde Dumnezeu le-a arătat minunatele Lui izbăviri ne predică astăzi nouă ca şi zidurile Ierusalimului despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a adus poporului Său. | Continuare »

Vorbirea fratelui Viorel Bar de la Săucani în prima seară de priveghere a fratelui Traian Dorz (20 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
Dragii mei fraţi şi surori, iată că a sosit momentul acesta foarte mult aşteptat şi dorit de omul lui Dumnezeu, căci de la vârsta de 15 ani mereu în glasul şi în condeiul său s-a auzit această dorinţă de a se întâlni cu dulcele său Mântuitor. A aşteptat mereu venirea acelui timp strălucit în care, cununat pentru vecii vecilor cu cel drag şi scump inimii lui, va avea o veşnicie întreagă, ca să-L binecuvânteze şi să-i cânte lui Dumnezeu sus, în cerurile minunate, unde el privea cu ochi strălucitori slava lui Dumnezeu pe care a pregătit-o pentru toţi cei care îl iubesc cu adevărat pe pământ. Acest om al lui Dumnezeu a dorit de mult să vină momentul întâlnirii cu Iisus Domnul. S-a îndrăgostit aşa de mult de Fiul lui Dumnezeu, încât toată viaţa i-a cântat cu lacrimi şi cu cel mai dulce grai, toată viaţa şi-a folosit mâna şi condeiul să scrie cele mai strălucite versuri despre dragostea numelui sfânt al lui  Iisus, Mântuitorul drag pe care L-a iubit.

Aşa l-am cunoscut noi vorbind despre dulcele Iisus, cel care a venit să mântuiască tot neamul omenesc, să ne aducă pe toţi oamenii la mântuire şi nimeni să nu moară. S-a dedicat în slujba lui Dumnezeu pe pământul acesta. Sunt mulţi oameni pe pământul acesta care sunt ai lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Tatăl şi Creatorul tuturor, dar dintre toţi tatăl are totuşi un copil sau câţiva dintre copiii săi care-i sunt cei mai dragi. Aşa a avut şi Dumnezeu oameni pe pământul acesta care i-au fost aşa de dragi. De fapt, se înţelege că el L-a iubit mai mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu, de asemenea, i-a arătat dragostea şi iubirea cea mai înaltă, cea mai sfântă. Dacă de copil, de la 15 ani l-a iubit aşa de mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu l-a iubit pe el aşa de mult. | Continuare »

Vorbirea fratelui Vasile Câmpeanu (Ogruţan) din a doua seară de priveghere a fratelui Traian Dorz (21 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
Cu mare frică şi cu mult cutremur sufletesc şi duhovnicesc m-am apropiat de acest microfon, ca să vorbesc în locul acesta şi în felul în care trebuie vorbit. E uşor să vorbim şi să spunem fraţilor fr. Traian s-a stins, dar n-a fost numai fr. Traian. Îmi aduc aminte fraţilor din stările de vorbă cu dânsul şi din trecutul de viaţă petrecut împreună, fiindcă el n-a fost numai un om pe care acum îl vedem că pleacă de la noi. El a fost o unealtă sfântă în mâna lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a pregătit-o, cum a pregătit înainte alte unelte sfinte, prin care să poată lucra. A fost ceva supranatural, ceva supraomenesc, dincolo de mintea noastră ca să putem vorbi despre el. El a fost pregătit de Dumnezeu în diferite feluri de încercări şi focuri minunate şi sfinte, în aşa fel încât a putut să ajungă dezbrăcat de el şi să nu mai pună nici un preţ nici pe el, nici pe familie, nici pe nimic de pe pământ.
De aceea, astăzi, noi petrecem la Dumnezeu sufletul lui şi trupul lui îl petrecem în pământ. Căci prin naştere se intră pe pământ şi prin moarte se iese de pe pământ. Ne-am născut şi nu ştim de dinainte, suntem aici, vom muri şi nu ştim când. Depinde aici, între mormânt şi leagăn, ce am făcut, cum am făcut şi dacă ne-am putut lăsa în mâna lui Dumnezeu ca nişte unelte sfinte şi binecuvântate ca să ne pregătească pentru lucrarea Lui.
Îmi aduc aminte de un cuptor de foc prin care l-a trecut Dumnezeu pe fratele Traian. Îmi aduc aminte de o stare de vorbă în care ne-a vorbit aşa: Era o iarnă geroasă şi ningea atunci ne-au scos afară, pe două persoane, şi ne-au pus să săpăm o groapă adâncă. Am săpat groapa până a trecut de 3 metri. Apoi ne-au luat scara şi ne-au lăsat acolo 3 zile şi 3 nopţi. Gândiţi-vă la cuptorul de foc prin care a trecut. Se încălzeau unul pe altul cu rândul şi ziceau că acolo rămân. | Continuare »

„SĂ AUZIŢI DIN MORMÂNTUL NOSTRU ÎNDEMNURILE ACESTEA”

din vorbirea fratelui Traian Dorz de o la întâlnire cu tinerii creatori, la Sâmbăteni – 5 octombrie 1985

…vom sta de vorbă, cerând de la fiecare o părere, un îndemn, un gând cum putem noi lucra mai bine pentru Domnul. Care metode şi care îndrumări, şi care căi, şi ce anume ar trebui să facem noi ca să putem realiza pentru Domnul o trăire mai frumoasă şi o activitate mai rodnică în Lucrarea Lui? Ce părere aveţi despre adunările cu tineretul? Ce părere aveţi despre problemele care trebuiesc discutate între noi? Ce părere aveţi despre felul în care s-ar putea lucra mai frumos? Nu numai cu tineretul, dar îndeosebi cu tineretul. Sunt atâtea probleme care stau în faţa noastră. Şi s au ivit din partea multor fraţi tineri gânduri mature cu privire la felul de lucru în viitor. Dumnezeu v-a pus pe inimă aceste lucruri. Vedeţi cât de necesară este mântuirea neamului nostru, ridicarea nivelului duhovnicesc al credinţei noastre. Câtă nevoie este de mărturisirea Evangheliei! Câtă nevoie este de apropierea tineretului! Câtă nevoie este ca să-i chemăm pe colegii noştri, pe prietenii noştri. Sunt printre ei unii binevoitori, dornici după Dumnezeu. Ce putem face pentru aceştia? Care sunt metodele cele mai bune de a lucra pentru Domnul, de-a întări adunarea noastră, de-a aduce la Domnul mai degrabă pe semenii noştri, de-a face ceva mai practic, mai frumos pentru Domnul? Cum trebuie să facem adunările tineretului? Cât de necesar este un studiu biblic, şcoala biblică, formarea sufletelor noastre în învăţătura în care ne-a mântuit pe noi Domnul? Cum trebuie să procedăm noi cu cei din jurul nostru? Cum putem face ca lucrul Domnului să sporească şi să ajutăm şi noi înşine la creşterea Lucrării lui Dumnezeu? Care sunt deficienţele noastre? Care sunt slăbiciunile pe care le avem? Ce trebuie să face ca adunările noastre să fie mai frumoase? Cuvântările fraţilor să fie mai substanţiale? Pe cei care vin [noi] în adunările noastre cum îi putem aduce mai repede la Domnul? Cum putem face ca adunările noastre să se încheie totdeauna cu chemări la mântuire şi cu suflete care să se hotărască, nou, pentru Domnul? | Continuare »

La mormântul lui Mihai Eminescu

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE vol 4, pg. 511

Şi fiindcă tot eram aici, foarte aproape de cimitirul Belu, unde ştiam că este mormântul marelui poet Eminescu, pe la care nu fusesem de mulţi ani, am mers să-l mai vedem.
Am trecut pe lângă toate celelalte morminte cu nume cunoscute, ale unora dintre cei mai aleşi scriitori ai neamului nostru şi am ajuns la mormântul frumosului luceafăr al poeziei noastre vii. Era acoperit cu flori verzi şi proaspete, ca şi mormântul părintelui Oastei noastre vii.
– Ce-i aducem noi acestui suflet mare, am zis eu, dacă am venit acum pe neaşteptate aici lângă odihna lui zbuciumată? Flori văd că are destule şi văd că mulţi îi aduc flori. Noi să-i aducem ceea ce cred că îi aduc puţini sau poate nimeni. Să-i aducem rugăciunile şi lacrimile noastre.
Şi cu cea mai profundă iubire înlăcrimată, participantă la suferinţa, la dragostea şi la jertfa lui aduse pe altarul frumuseţii şi poeziei adevărate, am aşezat în faţa mormântului lui Mihai Eminescu lacrimile noastre. Şi în faţa Tronului lui Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai fierbinţi pentru odihna şi mângâierea în lumea cealaltă a sufletului său atât de zbuciumat în lumea asta.

Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la adunarea de la Reşiţa – 1974

Citesc câteva versete din Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, începând cu versetul 22: „Au venit la Betsaida; au adus la Iisus un orb şi L-au rugat să Se atingă de El. Iisus a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?”. El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umbVindecarea-orbului-14lând, dar mi se par ca nişte copaci”. Iisus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Iisus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat”.

Fraţilor şi surorilor, pentru câteva clipe să ne găsim lângă orbul acela din Betsaida, într-o cetate în care Domnul a făcut lucruri minunate, dar despre care a trebuit să spună mai târziu: „Vai de tine, Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon lucrările care s-au făcut în tine, de mult s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă”.

Nu prea mult se vorbeşte în Biblie de Betsaida, dar Domnul a trecut prin ea şi se vede că a făcut multe minuni acolo. Dar satul acesta, cu toate minunile făcute, a rămas rece şi nepăsător, respingând Cuvântul şi pe Domnul.
În satul acesta cineva aduce un orb la Domnul Iisus şi Îl roagă să îl tămăduiască. Spune în Sfânta Scriptură că altădată nişte părinţi au adus nişte copii ca să Se roage pentru ei şi să Se atingă de ei, şi apostolii i-au certat pe oamenii aceştia care au adus copiii la El. Aici vedem iarăşi un lucru asemănător. Cineva – în tot cazul, vedem că au fost oameni care au avut totuşi un strop de credinţă în ei, că nu întâmplător au adus pe orbul acesta ca să Se atingă de el Domnul Iisus. De aici reiese că nu numai cei doisprezece ucenici, apostolii Domnului, sunt oameni care au avut credinţă. Domnul a avut şi oameni care nu erau apostoli, dar care credeau în El şi în minunile Lui. Când au adus pe orbul acesta, nu ştim dacă Domnul S-a rugat pentru el sau S-a atins de el, dar citim în versetul 23 că Domnul „a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat.” | Continuare »

„…Cine va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va înseta în veac”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

… Noi ne rugăm Domnului ca, din toate cuvintele care s-au spus şi se spun în Evanghelia de astăzi şi în toate aceste Evanghelii, să înţelegem dorinţa mântuirii. Dorinţa mântuirii şi calea mântuirii pentru fiecare este naşterea din nou.
Prin naşterea din nou are loc o moarte şi o înviere. Moare omul cel vechi şi învie omul cel nou. Căci, după cum ne-am născut trupeşte pentru lumea aceasta, tot aşa trebuie să ne naştem şi duhovniceşte pentru lumea viitoare, pentru viaţa veşnică.
Nu poţi niciodată să faci un pom să aducă roade bune, decât altoit. În zadar îţi spui cele mai frumoase predici şi sfaturi la un pom sălbatic şi-i arăţi ce frumos ar fi dacă el ar face roade bune; până când nu se taie firea cea sălbatică şi nu se altoieşte firea cea nouă, el nu poate să aducă rod nou.
Asta este ceea ce trebuie să fie şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Putem să ne spunem frumoase cuvinte. Dar ce frumos ar fi dacă noi am face fapte bune, dacă am lăsa păcatul, dacă am păcătui mai puţin, dacă am face rău mai puţin şi dacă ne-am strădui să facem bine mai mult! Degeaba sunt toate acestea până când în viaţa noastră nu vine naşterea din nou.
E rău că oamenii sunt beţivi, că sunt suduitori, că sunt bătăuşi, că sunt răi – dar răul cel mai mare este că nu se nasc din nou. Că, dacă s-ar naşte din nou n ar mai fi aşa…
E rău că în mijlocul adunărilor noastre sunt tulburări şi dezbinări, şi oameni fireşti, şi lumeşti, dar răul cel mai mare nu este acesta, ci este că nu s-au născut din nou. Că, dacă se nasc din nou, atunci nu mai sunt aşa. De aceea, oricine vrea să-şi mântuiască sufletul şi să aibă viaţa veşnică, trebuie să se nască din nou.
La Ioan capitolul 3 se vorbeşte despre această naştere din nou. Cei mai mulţi cred că e Botezul. Nu-i Botezul, pentru că Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: trebuie să te naşti din apă şi din duh… | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la ultima adunare la care a participat – Cluj, 14 mai 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Prea iubiţii mei fraţi şi surori, nu numai pentru dumneavoastră, ci şi pentru mine, o zi ca asta este extraordinară. Toate cântările pe care le-aţi cântat, eu le am trăit cu toată puterea sufletului meu. Pe multe dintre ele le-am trăit singur, în depărtare. Şi dragostea de fraţi, şi bucuriile unei astfel de adunări le-am avut numai prin credinţă. Am cântat numai prin credinţă când eram singur: „Ce bine-i printre voi, iubiţii şi dragii sufletului meu”, pentru că prin credinţă am avut de la început convingerea că Dumnezeu va aduce o zi ca aceasta în care aceste cântări izvorâte din lacrimi, scrise în genunchi şi-n singurătate, mai mult cu sânge decât cu cerneală, le vom cânta odată în toată bucuria şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu, Care, ce a spus şi ne-a făgăduit, ne-a garantat că se va realiza. O zi ca asta este una dintre minunatele realizări ale făgăduinţelor lui Dumnezeu în care am crezut când eram singuri şi departe. Dar, prin credinţă, Dumnezeu ne-a înştiinţat că va veni aşa o zi. Că voi putea privi feţele acestea ale dumneavoastră, ca feţele îngerilor din cer, pentru că aşa este o faţă de frate şi de soră care slujesc pe Dumnezeu: o faţă de înger ceresc pe acest pământ murdar (…).

Punerea-in-mormant_17_02
Astăzi avem o sărbătoare deosebită. Dar, înainte de a ajunge la adâncirea înţelesului ei în mijlocul nostru, vreau să mă refer la vorbirile fraţilor de mai înainte, care au fost inspirate din taina dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru mântuirea noastră Jertfa cea mai scumpă. Dar n-a făcut numai atât. Că, dacă nu ne-ar fi făcut-o cunoscut, ar fi putut rămâne fără nici un folos de mântuire pentru noi. Dar Dumnezeu, o dată cu Jertfa aceasta, cu vestea aceasta minunată şi sfântă, ne-a trimis nişte vestitori ai Lui, nişte oameni minunaţi, plini de Duhul Său cel Sfânt, prin care noi am aflat această veste minunată şi am putut să ne împărtăşim din binefacerile ei. | Continuare »

MIRONOSIŢELE

MIRONOSIŢELE

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna. | Continuare »

HRISTOS CEL CU RĂNI ŞI MIRONOSIŢELE

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna.
Cât ar trebui să-I mulţumim noi lui Dumnezeu pentru această credinţă: cea adevărată, cea pipăită, cea sfinţită! Dumnezeul nostru cel adevărat a fost atât de bun cu noi şi ne a arătat, prin Fiul Lui, ce-a avut mai scump şi ce-a avut mai drag. Şi preţul cel mai scump al răscumpărării tale şi a mele s-a plătit cu sânge. | Continuare »

Traian_Dorz_01O scrisoare a fratelui Traian Dorz adresată fraţilor din zona Comăneşti – în Săptămâna Patimilor (aprilie), 1978

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubit frate Voaideş! Preaiubiţii şi mult doriţii mei fraţi!
Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Care, prin Sângele Crucii Sale, ne-a răscumpărat o dată pentru totdeauna din robia şi din slujba diavolului şi de sub puterea minciunii lui, ca să slujim adevărului sfânt şi să umblăm în lumina şi-n adevărul lui Hristos, şi nu în întuneric. Să umblăm în sinceritate, iar nu în prefăcătorie. Să umblăm în limpezime, iar nu în ascunzişuri, ca să fim fii ai unităţii, iar nu ai dezbinării.
Astfel duhul înfierii, duhul luminii, duhul curăţiei lui Hristos, Viul şi credinciosul nostru Mântuitor, ne-a învăţat încă de la naşterea noastră din părinţii noştri duhovniceşti să iubim lumina şi să umblăm în adevăr. Să iubim smerenia şi să umblăm în evlavie. Să ne temem de Dumnezeu şi să ne ferim de păcat. Să avem un sfânt respect faţă de cuvântul deschis şi faţă de vorba cinstită. Astfel, „da” al nostru să fie o dată şi pentru totdeauna „da”, iar „nu” al nostru să fie pe totdeauna „nu”, în faţa oricui şi oricând. Aceasta, potrivit cu voia lui Dumnezeu şi cu legământul cutremurător pe care L-am pus cu El prin Iisus Hristos, Domnul nostru, şi prin Sângele Crucii Sale, în învăţătura şi-n credinţa pe care ne-a dat-o El de la început şi până la sfârşit, ca să ne mântuim prin ea noi şi toţi urmaşii noştri, până la venirea Lui spre judecată şi răsplătire pentru toţi care au făcut răul sau binele cât trăiau în trup.

Ecce-Homo-Iisus-la-Pilat

Iubiţii noştri fraţi, a fost pentru noi pricina unei mari dureri când ne-aţi spus că mai sunt încă unii dintre cei de pe-acolo care nu doresc să se mai desprindă din cursa diavolului în care s-au lăsat prinşi de-atâţia ani ca să facă tot slujba dezbinărilor şi a tulburărilor şi acum. | Continuare »

TAINA CRUCII

Rastig-15Vorbirea fratelui Traian Dorz de la nunta de la Cricău – 14 septembrie 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul.
Am ascultat cu ochii-nlăcrimaţi mesajul minunat pe care Domnul Dumnezeul nostru S-a îndurat să ni-l trimită în astă seară tuturor celor care, prin Duhul Său cel Sfânt, am fost adunaţi aici, potrivind pentru starea fiecăruia dintre noi câte un adevăr din cele ce s-au spus fie în poezie, fie în cântare, fie în rugăciune, fie în cuvânt.
Trăim într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, astăzi un moment cu totul deosebit. Nimic nu este întâmplător. Totul este rânduit de puterea şi de harul lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu a rânduit ca, în această seară, acest eveniment să se petreacă tocmai aici şi tocmai cu aceste suflete, şi tocmai cu noi, într-o zi cu totul deosebită, cum a fost ziua de astăzi. Toate cuvintele care s-au rostit şi se vor mai rosti aici sunt cuvintele lui Dumnezeu, rânduite anume pentru starea fiecăruia dintre cei pe care Dumnezeu [îi] ştie; şi în planul Lui a fost să ne cheme şi să ne aducă să ascultăm astfel de cuvinte.
Astăzi am sărbătorit, cum s-a spus, Ziua Crucii. O zi deosebită în creştinism. Părinţii noştri, Sfinţii Părinţi, şi învăţătura sfintei noastre credinţe şi Biserici a ales această sărbătoare sfântă cu un înţeles deosebit şi a însemnat-o cu o importanţă deosebită în viaţa noastră de creştini.
S-au spus aici nişte cuvinte minunate din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, cum marii oameni ai lui Dumnezeu, printre care Sfântul Apostol Pavel, au înţeles aşa de tainic şi aşa de înalt sensul minunat al tainei Crucii şi au căutat s-o înalţe. Şi-n atâtea locuri din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu scris prin [acest apostol] e amintită taina aceasta printre cele mai însemnate taine. El vorbeşte despre o taină a Crucii, cum vorbeşte despre o taină a Evangheliei, cum vorbeşte despre o taină a dragostei, despre o taină a jertfei.
Încă din Vechiul Testament, însemnătatea acestei taine este scrisă adânc pe paginile Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu. După ce a primit Legea, marele om al lui Dumnezeu din Vechiul Testament, care a fost Moise, a primit o poruncă de la Dumnezeu, una dintre cele mai alese şi mai înalte porunci, care avea o adâncă însemnătate şi care simboliza atât de adânc taina Crucii şi Jertfei Mântuitorului. | Continuare »

EVANGHELIA DE DUMINICĂ SE PETRECE ŞI AZI

– O întâmplare din zilele noastre –

Acum duminică avem evanghelia slăbănogului din Capernaum, pe care l-a tămăduit Iisus, zicându-i: „Ia-ţi patul tău şi umblă”. Minunea aceasta se întâmplă şi azi în jurul nostru, de câte ori ne apropiem de Mântuitorul cu bolile cele sufleteşti şi luăm tămăduire. Dar această minune se întâmplă şi în viaţa cea trupească, când trăim o viaţă aprinsă şi cuprinsă de credinţă tare şi încredere în Mântuitorul. Iată, spre pildă, ce istoriseşte un medic de la Bucureşti într-o revistă:
„De două luni zăcea în spitalul nostru o femeie bolnavă, venită pentru operaţie. Sărmana! Era o jale… Să ne apropiem cu cuţitele noastre de ea, nici vorbă nu era… Era atât de slabă, că ar fi adormit pe veci în decursul operaţiei… Pe urmă, boala i se înrăutăţi… nu putea stânca şi, pe urmă, ca pupăză pe colac, se ivi şi oftica (tuberculoza). Era în pragul unei morţi sigure şi grabnice. Dar avea ceva această femeie ce ne atrăgea şi ne umplea de uimire. Era veşnic voioasă şi vorbea atâta căldură de Dumnezeu şi de Iisus Hristos, încât n-am mai auzit astfel vorbindu-se. Niciodată n-am auzita văicărindu-se, cu toate că avea pentru ce. Am întrebat-o odată de ce-i atât de crud cu ea Dumnezeu în care crede aşa de mult. Şi mi-a răspuns cu atâta bunătate, încât am rămas uimit. Şi, când m-a lămurit, după Scripturi, că «Domnul a ales vasele cele slabe, să le facă de ocară pe cele tari», am rămas ruşinat. «Şcoala vieţii adevărate – zicea femeia – în necazuri de acestea se învaţă… Asta-i crucea pe care Iisus Hristos mi-a dat-o să o port, ca să fiu tu El în ne¬încetată legătură sufletească»… | Continuare »

[De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârşitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care şi l-a pregătit în viaţa lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul şi a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.
Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde îşi merită locul, după felul de viaţă pe care l-a trăit. Totuşi în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune – şi noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „…şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi în Evanghelie spune aşa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, şi toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, şi morţii vor învia: şi cei care au fost arşi vor ieşi din foc. Şi cei care s-au înecat vor ieşi din ape. Şi cei care au fost înghiţiţi de fiare sălbatice vor veni de acolo. Şi cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăşi omul cu trupul şi cu sufletul său şi va sta în faţa scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce osândeşti tu pe aproapele tău? Căci toţi va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.
Şi toţi ne vom înfăţişa, şi viii, şi morţii. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Ioan Opriş (Batiz) la nunta din Hunedoara – 26 iulie 1981

Judecata-de-apoi-Voronet…Mă gândesc la un cuvânt al înţeleptului Solomon din capitolul 11, versetul 9 din Ecclesiast, ce vorbeşte tinerilor, dar e şi pentru bătrâni: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta şi plăcute ochilor tăi. Dar pentru toate acestea, nu uita că Dumnezeu te va chema la judecată”.
Şi ultimul verset din capitolul 12 spune aşa: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău!”.
Mie îmi place să repet mereu acest verset, mai ales la priveghiuri, atunci când ne ducem la catafalcul unui mort: soră, prieten, vecin, cunoscut, coleg… Îmi place să spun mereu versetul acesta: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.”
Iubitule, iubito care eşti aici de faţă şi mă priveşti, să nu uităm ceea ce ne spune aici: că „judecata se va face cu privirea la tot ce este ascuns”.
Astea ies la judecată, astea ies la suprafaţă – şi cele bune şi cele rele –, ca să dăm socoteală.
Pentru cele bune să ni se spună: „Vino, slugă bună şi credincioasă, căci peste puţine lucruri ai fost credincios şi peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău”.
Dar pentru cele rele vom da socoteală şi vom auzi înfricoşatele cuvinte: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic”. | Continuare »

O PARTE DIN CUVÂNTUL FRATELUI TRAIAN DORZ DIN CADRUL PROGRAMULUI COMEMORATIV DIN 5 MARTIE 1988, DE LA CERTEGE

(…) [Cântările acestea] sunt frumoase pentru că sunt cântările lui Dumnezeu. Aşa am învăţat noi să-L lăudăm pe Dumnezeu, aşa cum spune: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Şi, dacă ne-am predat lui Dumnezeu, trebuie să-L slujim pe El cu toată inima noastră şi cu toată fiinţa noastră. Pentru că ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui şi ne-am unit cu Hristos şi cu Biserica, şi cu credinţa Lui. De aceea trebuie să ne dăm toate silinţele să fim vrednici, pentru că vine judecata, vine moartea pentru fiecare dintre noi. Şi vine judecata pentru toţi, cum spune: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi atunci vor fi numai două feluri de oameni: cei buni şi cei răi. Cei care au crezut şi cei care n-au crezut. Cei care sunt de-a dreapta şi cei care vor fi de-a stânga. Dacă noi ne întoarcem la Dumnezeu acuma şi ne hotărâm pentru El şi-L lăudăm pe Dumnezeu, vom fi, desigur, între cei de-a dreapta Lui. Dar, dacă nu ne întoarcem, noi rămânem de-a stânga. Şi despărţirea aceea va fi pentru vecii vecilor.

* * *
(…) Suntem de câteva ceasuri aici sosiţi. Am mai stat de vorbă mai cu unii, mai cu alţii care aşa pe rând au venit, când unii, când alţii. Şi de mai multe ori a trebuit să reluăm firul cuvântărilor noastre şi al explicaţiilor pe care simţim că suntem datori să le aducem celor cu care ne vedem acuma pentru prima dată într-o astfel de împrejurare. Însă celor mai mulţi dintre cei care au venit aici le este acum clar şi cunoscut scopul nostru şi evenimentul pentru care Dumnezeu ne-a ajutat şi am dorit şi noi din toată inima să ajungem până aici.
Am spus că în zilele acestea… alaltăieri, în ziua de 3, am sărbătorit 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif. Şi mâine, în ziua de 6, vom sărbători 100 de ani de la ziua în care a fost botezat în bisericuţa din acest sat Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa. | Continuare »

Profetul şi Părintele Iosif

Părintele Iosif Trifa s-a născut în 3 martie 1888, din părinţii Dimitrie şi Ana, în satul Certege, judeţul Turda, ca al patrulea din cei şase fii ai lor. Mama sa Ana moare când el are şapte ani.

La şapte ani, în 1895, începe şcoala primară în satul său, iar în 1900 începe gimnaziul la Beiuş. După aceea, Teologia la Sibiu.
În anul 1910 este numit învăţător confesional în localitatea Vidra de Sus – mai târziu Avram Iancu (satul eroului).
În 1911 se căsătoreşte cu Iuliana Iancu, nepoată de frate a eroului Avram Iancu. Tot în acest an este hirotonit preot în Vidra.
În 1912 are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor.
În 1914 are al doilea copil, un băiat, Titus-Gheorghe, care, la fel, moare în următorul an. Tot în acest an începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară.
În 1916 are al treilea copil, un băiat, căruia îi pune numele la fel ca primului, Titus-Gheorghe. A fost singurul fiu rămas în viaţă.
În 1918 are al patrulea copil, o fetiţă, Augustina.
Se sfârşeşte Marele război, dar izbucneşte epidemia de gripă, care seceră multe vieţi.
I se îmbolnăvesc grav soţia Iuliana împreună cu fiica Augustina. După o scurtă zăcere, mor amândouă şi le înmormântează lângă cei doi copii, în faţa bisericuţei din Vidra de Sus. Rămâne numai cu fiul său Tit orfan de mamă la numai trei ani.
Încă din gimnaziul de la Beiuş, unde este mereu primul între colegii săi, întreţine legături culturale şi colegiale cu mulţi alţi elevi fruntaşi din alte şcoli din Ardeal ca şi din Ţara Românească. Corespondenţa lui de atunci este plină de căldură evanghelică şi de sentiment patriotic, vădind pe marele om al Bisericii şi al neamului de mai târziu. | Continuare »

Pr-Iosif-TRIFA[Părintele Iosif TRIFA], lângă sicriul părintelui Vasile Ouatu de la Bucureşti, a repetat în faţa multor martori (doar cu un an înainte de propria sa moarte), într-un ceas dintre cele mai grele pentru el, aceste testamentare cuvinte, ca un legământ al lui şi al nostru, al tuturor fraţilor, împreună cu el:
„…Dragă Vasile, am venit aici, fraţi de-ai tăi din toată ţara, să te petrecem la locul de odihnă. Tu pleci acum la Domnul şi Stăpânul Oastei noastre. Spune-I Domnului Iisus, dragă Vasile, că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte…
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că ne-ai lăsat aici în Biserica Lui – şi aici vrem să rămânem. Ca odinioară tânărul Samuel, noi ne-am trezit în Biserică şi în Biserică vrem să rămânem, în Biserică vrem să luptăm, pentru Biserică vrem să ne jertfim, ca să avem Biserica Lui cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată (Efes. 5, 27).
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm după Cuvântul Lui şi după dreptate. Până în ceasul de acum suntem ocărâţi, dar binecuvântăm, suntem prigoniţi, dar răbdăm, suntem vorbiţi de rău, dar ne rugăm. Până în ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (cf. I Cor. 4, 11-13). Dar pe toate le biruim, uitându-ne ţintă la El (Evrei 12, 1).
Dragă Vasile, spune-I Domnului că suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă suntem, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi (I Cor. 4, 8). Pentru că simţim mereu Mâna Lui şi dragostea Lui.
Dragă Vasile, spune-I Domnului Iisus că nimenea şi nimic nu ne vor mai putea despărţi de El şi dragostea Lui: nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici sabia (Rom. 8, 35). Vrăjiţi de dragostea aceasta vom lupta până la sfârşit pentru ca, pe urmă, să ne luăm şi noi cununa. | Continuare »