NEAGOE-BASARAB-SI-FAMILIAFragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni –
duminică, 9 septembrie 1984

Să nu uităm niciodată un adevăr: mănăstirile noastre nu sunt pentru noi numai obiective turistice ca pentru străini. Străinul poate să vină şi să se uite cu ochi de cercetător la „albastrul de Voroneţ”, poate să se uite la frumuseţea mănăstirii Putna sau la arhitectura deosebită a mănăstirii de la Curtea de Argeş; dar noi privim la aceste lucruri, la aceste zidiri sfinte, cu inima tremurând de iubire, cu ochii plini de lacrimi, pentru că ele ne vorbesc despre credinţa părinţilor noştri şi, mai departe, despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor pentru că a avut părinţi credincioşi, îndrumători credincioşi, copii credincioşi, urmaşi credincioşi.

Noi suntem urmaşii unor părinţi credincioşi. S-a mai spus aceasta şi-i scris în toată istoria Bisericii noastre şi a poporului nostru. Marii noştri înaintaşi, părinţii istoriei noastre, acei care-au fost începătorii şi continuatorii minunaţi ai vieţii noastre şi făuritorii minunaţi ai patriei noastre şi a istoriei noastre, toţi au fost credincioşi. Am mai spus şi cu alte ocazii: noi, dacă vrem să fim cu adevărat nişte urmaşi statornici şi nişte copii vrednici ai înaintaşilor noştri, n-avem nevoie numaidecât să citim şi să învăţăm credinţa din istoria poporului evreu sau din scrierile proorocilor sau ale apostolilor, pentru că cronicarii noştri, înaintaşii noştri, domnitorii poporului nostru toţi au fost credincioşi. Şi, din cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său, noi învăţăm atâta credinţă cât din Evangheliile Sfinţilor Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Scrierile cronicarilor noştri care au povestit istoria minunată a poporului nostru şi care au scris pe paginile acestea nemuritoare minunile prin care ne-a salvat Dumnezeu de-a lungul secolelor, prin toate încercările prin care a trebuit să treacă acest popor, sunt tot aşa de minunate ca şi scrierile Sfinţilor Apostoli din Epistolele lor. Mărturiile mănăstirilor, ale tuturor locurilor minunate ridicate de credinţa înaintaşilor noştri acolo unde Dumnezeu le-a arătat minunatele Lui izbăviri ne predică astăzi nouă ca şi zidurile Ierusalimului despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a adus poporului Său.
Ştefan cel Mare a tăcut. Neagoe Basarab a tăcut. Mircea cel Bătrân a tăcut. Dar Tismana, dar Cozia, dar Putna au rămas mărturii nemuritoare despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru salvarea poporului nostru, a părinţilor noştri, fiindcă au crezut în El şi şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeul nostru şi El i-a izbăvit şi nu i-a înşelat niciodată. Iar ei, o dată ce au primit minunile izbăvirii Lui şi au fost salvaţi prin lucrarea acestor minuni, n-au uitat datoria de recunoştinţă pe care trebuia să o arate lui Dumnezeu de fiecare dată. | Continuare »

Vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş) de la biserica din Poienile Izei, cu ocazia nunţii din 28 septembrie 1980

Pescuirea-minunata-2

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic. Dar la cuvântul Tău vom arunca mrejele.” (Din Sfânta Evanghelie de astăzi)

Iubiţii mei!
Când vă văd însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu şi când văd că Hristos coboară peste noi, aş dori să nu vă îndreptaţi privirile spre noi. Suntem doar nişte vase de lut şi noi, de care Se foloseşte Hristos. Ridicaţi-vă privirile spre Hristos, Care este în mijlocul nostru, ca să puteţi înţelege ce vrea să ne spună şi ce are de gând să facă cu noi.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a dăruit în ziua aceasta harul acesta. Vor fi martori şi morţii din morminte [împotriva] tuturor celor ce nu vor şti preţui prezenţa lui Dumnezeu astăzi aci [peste] mulţimea adunată să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a ales şi pe noi şi ne-a făcut pescari de oameni. De atunci, de mult, de când, căzuţi şi prăbuşiţi la picioarele Crucii, când Hristos a venit şi în casa noastră, am zis: „Doamne, ieşi de la noi, că suntem oameni păcătoşi”. Atunci când cu sinceritate am mărturisit: „Doamne, sunt un păcătos! Sunt cel mai păcătos om de pe pământ! Primeşte-mă…”, atunci Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a dat cel mai mare drept, prin credinţă şi prin puterea harului Său, de a ne numi şi de-a ne face copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din carne, nici din firea vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi de-atunci ne-a spus: „Duceţi-vă şi voi, de-acum sunteţi pescari de oameni”. | Continuare »

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985

horeacloscacrisan1784…Pe noi ne interesează cum ne comportăm noi faţă de alţii. Pe Domnul Iisus nu L-a interesat atât de mult cum s-a comportat lumea faţă de El. L-a interesat însă, în cel mai mare grad, cum S-a comportat El faţă de lume. El i-a iubit pe ai Săi şi i-a iubit până la capăt. A iubit poporul său până la capăt, indiferent unde a fost şi cum a fost capătul acesta pus de acest popor. A iubit oamenii, a iubit sufletele, a iubit tot ce era încredinţat Lui de Dumnezeu Tatăl, pentru că a avut o conştiinţă a răspunderii faţă de misiunea Sa şi faţă de Dumnezeu, Care L-a trimis.
Aşa trebuie să fim şi noi. Lumea nu ne înţelege. Lumea n-a înţeles niciodată pe binefăcătorii ei. E ciudat totdeauna cât de mici sunt contemporanii oamenilor mari. Noi îi condamnăm acum pe cei care i-au ucis pe profeţi, pe cei care L-au osândit pe Mântuitorul, pe cei care i-au alungat pe cei mai mari şi mai scumpi binefăcători ai omenirii; îi condamnăm acum şi, de multe ori, gândim că, dacă am fi fost noi în locul lor, n-am fi făcut aşa. Poate că n-am fi făcut chiar aşa… Însă adevărul ăsta este: cei care trăiesc în acelaşi timp cu marii oameni ai lui Dumnezeu, cu profeţii lui Dumnezeu, cu trimişii lui Dumnezeu, cu mesagerii lui Dumnezeu sunt totdeauna nespus mai mici şi mai înapoi decât ei. Oamenii lui Dumnezeu vestesc adevăruri pe care gloata, cei care sunt împreună cu ei le vor afla numai după zeci sau poate că sute de ani.
Cei de pe vremea celor care luptau odată pentru trezirea conştiinţei noastre naţionale i-au înţeles [pe aceştia] aşa de puţin… I-au urmat aşa de puţin… Şi, când a trebuit să-i apere cu pieptul lor şi cu viaţa lor, i-au părăsit. Bălcescu a trebuit să moară departe de patria lui… Avram Iancu a trebuit să moară nebun… Horia, Cloşca şi Crişan au trebuit să moară pe roată… Tudor Vladimirescu a trebuit să moară ucis mişeleşte… Oamenii mari sunt aşa de puţin înţeleşi de contemporanii lor… Îi însoţesc până undeva şi după aceea obosesc, se înfricoşează şi îi lasă singuri. Majoritatea celor care îi sprijinesc şi îi aplaudă câtă vreme le merge bine, îndată ce ajung la condiţia unui risc şi la răscrucea unei pagube, se ascund şi-l lasă pe omul lui Dumnezeu singur.

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985

purtarea-crucii-3…De aceea spune Mântuitorul: „Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine”. Sinele acesta este partea cea mai adâncă a omului, de care, dacă omul nu se leapădă, ca să-l înnoiască Hristos până acolo în străfundul inimii şi al fiinţei, de unde ies acele lucruri pe care omul nu şi le poate stăpâni decât când i le stăpâneşte Hristos, dacă cineva nu se întoarce la Dumnezeu atât de adânc, întoarcerea lui nu-i adevărată; întoarcerea lui este o minciună. La cea dintâi ispită se leapădă, la cea dintâi încercare cade, la cea dintâi greutate se pierde. Dar cel în care Dumnezeu a făcut lucrarea de înnoire în toate părţile, până în cea mai adâncă parte a fiinţei sale, curăţindu-i şi inconştientul lui, acela nu se mai poate lepăda niciodată, pentru că la temelia, adică în adâncul fiinţei lui S-a aşezat Hristos, [El] a pus puterea Lui şi l-a transformat total. Acest om este un om credincios nu numai când este văzut de cineva şi când conştientul lui îl avertizează că-i observat. Acel om e credincios nu numai când sunt în joc interesele lui mai puţin importante; acest om este credincios şi când este ameninţat de primejdia morţii şi a nenorocirii celei mai mari. Pentru el, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Pentru el nu există altă soluţie şi altă alternativă la Hristos decât moartea. Nu există altceva care să-l poată clinti şi să contrabalanseze în viaţa lui, şi să cântărească mai mult decât Hristos. Nici banii, nici gloria, nici slava lumii, nici avuţia, nici viaţa, nici moartea nu cântăresc pentru un astfel de om cât Hristos. Pentru că adâncul lui, inconştientul lui, adică cea mai adâncă parte şi temelia vieţii lui este curăţită şi stăpânită de Hristos. Astfel de oameni doreşte Dumnezeu.
Ei, astfel de oameni, curăţiţi şi sfinţiţi, în stare să suporte martiriul, mucenicia, jertfa, suferinţele, n-au fost mulţi niciodată în Biserica lui Dumnezeu. Dar când a fost vorba de preţul cel mare pentru mântuirea lumii, pe astfel de oameni, pe lângă Fiul Său cel preaiubit, i-a sacrificat Dumnezeu. Pentru mântuirea noastră a tuturor a murit nu numai Fiul lui Dumnezeu cel mai sfânt, ci şi fiii lui Dumnezeu cei mai sfinţi, de-a lungul istoriei omenirii, de-a lungul istoriei Bisericii, mai ales. Începând cu Sfântul Ştefan şi până la cel din urmă sfânt care va mai muri pentru slava lui Dumnezeu şi pentru împlinirea planului său de mântuire a omenirii, toţi aceştia alcătuiesc preţul cel mare al lui Dumnezeu adăugat la Jertfa Fiului Său pentru mântuirea omenirii acesteia. În acest preţ au fost implicaţi şi cuprinşi atât de mulţi martiri şi sfinţi! Ei s-au unit cu Hristos. Identificându-se total cu misiunea Lui, s-au identificat şi cu jertfa Lui. Aşa cum s-a identificat Ana cu jertfa lui Manole. Şi jertfa Anei cu jertfa lui Manole au reuşit să realizeze o operă nemuritoare, de care oricând te apropii să te cutremuri de puterea, de preţul, de jertfa care s-a cerut acolo pentru ca aceasta să dureze. | Continuare »

Traian DORZ

„Chemarea pe ţară a delegaţilor frăţietăţii Oastei Domnului pentru 12 septembrie 1937 a fost publicată în gazeta «Ecoul» care înlocuia atunci foaia «Iisus Biruitorul» pe care o suspendase Mitropolia. Dăm mai jos, pe scurt, relatarea pe care a scris-o atunci «Ecoul» despre felul cum a decurs această consfătuire şi despre felul cum s-a încheiat încercarea neizbutită de a-l convinge atunci pe mitropolitul Bălan să renunţe la măsurile sale de răzbunare. De a-l apleca spre restabilirea păcii în Biserică şi a armoniei în viaţa Oastei Domnului. În problema Părintelui Iosif, totuşi, chiar dacă nu s-a putut realiza nimic din acele dorinţe, s-a făcut foarte mult, pentru că atunci s-a fixat de către o consfătuire istorică a delegaţilor din întreagă Oastea Domnului – în frunte cu Părintele Iosif, conducătorul văzut al acesteia – atitudinea clară, categorică şi definitivă a Oastei faţă de Biserică. Şi, prin acest adevăr însemnat, ziua aceasta a rămas istorică în viaţa Oastei Domnului, iar precizarea făcută atunci rămâne o linie obligatorie de urmat pentru tot viitorul acestei Lucrări.

Eram în al şaptelea an de când făceam şi eu parte din Oastea Domnului şi în al treilea an de când făceam parte din redacţia centrului de editură al ei din Sibiu, fiind acolo împreună cu Părintele Iosif Trifa, un colaborator dintre cei mai apropiaţi ai săi. În vremea aceea eram pe terminarea stagiului militar la Oradea, dar acum eram prezent aici la Sibiu pentru consfătuirea aceasta, venit împreună cu alţi fraţi aleşi ca delegaţi ai Oastei Domnului din Oradea şi judeţul Bihor. | Continuare »

Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise

… Scrie Sfântul Evanghelist Ioan că, precum a fost înălţat şarpele în pustie de către Moise, după porunca lui Dumnezeu, în momentul cel mai greu din viaţa poporului, în momentul de criză, în momentul culminant de suferinţă şi de primejdie, aşa a fost înălţată Crucea lui Iisus Hristos, Jertfa Lui, întrunind în ea şi garantând prin ea şi prin credinţa în ea izbăvirea tuturor, aşa cum [era] crucea ridicată de Moise. (Pentru că o cruce a fost, nu o prăjină, lemnul pe care a înălţat Moise şarpele. Nu se poate atârna un şarpe pe o prăjină. A fost o cruce aceea pe care a înălţat-o Moise. Numai pe un lemn în formă de cruce poate sta spânzurat un şarpe.) Deci, cea dintâi cruce a făcut-o Moise, a cioplit-o Moise, omul lui Dumnezeu, care a scris porunca: „Să nu vă faceţi chip cioplit”. Pentru ca să arate că semnul Crucii nu este un chip cioplit, ci este un semn tainic, simbolizând Jertfa şi Răscumpărarea Sângelui lui Hristos.
Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise, după ce a adus Legea. Pentru că în acest semn a pus Dumnezeu răscumpărarea, preţul mântuirii noastre. Şi de aceea s-au îndreptat – şi din Vechiul, şi din Noul Testament – privirile noastre, prin Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, către acest semn tainic şi sfânt care este Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
După cum toate noţiunile abstracte au forma lor concretă, după cum sufletul nostru are forma lui în trupul nostru, are lăcaşul lui în trupul nostru, tot aşa înţelesul cel tainic al Crucii şi Jertfei Mântuitorului stă în semnul cel văzut, închipuit prin aceste două dimensiuni: verticala, care înseamnă legătura noastră cu Dumnezeu, şi orizontala, care înseamnă legătura noastră cu noi. | Continuare »

„CE SĂ FAC CA SĂ MOŞTENESC VIAŢA DE VECI?”

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 48 / 10 dec. 1922, p. 5

„În vremea aceea, un om oarecare s-a apropiat către Iisus ispitindu-L pe El şi grăind: «Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa veşnică?». Iar Iisus i-a zis lui: «Poruncile ştii: să nu curveşti. Să au ucizi. Să nu furi. Să nu fii mărturie mincinoasă. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe muma ta». Iar el a zis: «Acestea toate le-am păzit din tinereţile mele». Iar Iisus, auzind acestea, i-a zis lui: «Încă una îţi lipseşte: toate câte le ai vinde-le şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino după Mine». Iar el, auzind aceasta, s-a întristat, că era bogat foarte. Şi văzându-l Iisus că s-a întristat, a zis: «Cât de anevoie vor intra întru împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât bogatul a intra întru împărăţia lui Dumnezeu…»” (Lc 18, 18-25).

„Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”, L-a întrebat omul din Evanghelia de duminică pe Iisus. „Ţine poruncile”, i-a răspuns Iisus şi omul era gata-gata să fie declarat moştenitor al vieţii de veci, pentru că se lăuda că „păzeşte toate poruncile”. Dar Hristos ştia că o patimă îl ţine legat în lanţuri şi această patimă – lăcomia şi iubirea lui de avuţii – a ieşit îndată la iveală când i-a zis Iisus: „împarte săracilor averea ta şi vino după Mine”. Iubirea de avuţii „l-a întristat foarte” pe bogat şi nu l-a lăsat să plece după Hristos. La aceasta a zis Iisus învăţăceilor: „Anevoie vor intra bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu”, ca şi cum ar zice: „Iată, din pilda acestui om văzurăţi cum lăcomia, iubirea şi grija averilor îi împiedecă pe mulţi bogaţi să intre în împărăţia cerului». | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Verşeni – 28 august 1977

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el”.
„Iată mărturisirea făcută de Ioan când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: Tu cine eşti? El a mărturisit şi n-a tăgătuit; a mărturisit că nu este el Hristosul. Şi ei l-au întrebat: «Dar cine eşti? Eşti Ilie?». El a zis: «Nu sunt». «Eşti proorocul?» Şi el a răspuns: «Nu»”.
„Şi Ioan zicea lui Irod: «Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău!”. Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere” (In 1, 6-7 şi 19-21; Mc 6, 18-20).

Slăvit să fie Domnul!
S-au spus aici cuvinte mari. S-au spus la nunta aceasta cuvinte de aur.
Ne bucurăm din suflet că Domnul Iisus a fost chemat la această nuntă. Privim la mirii noştri dragi ca la cele mai scumpe comori pe care le-a dat Dumnezeu acestei sfinte Lucrări. Am venit cu drag la această nuntă şi ne-am bucurat de multă vreme, înainte de ajunge aci, în nădejdea aceasta sfântă. Şi ne întoarcem din locul acesta atât de fericiţi şi vom duce şi la ceilalţi dragi şi scumpi ai noştri, de pe meleagurile noastre, veştile scumpe ale unei duioase dragoste şi părtăşii frăţeşti în care ne-am obişnuit şi ne-am bucurat la această sărbătoare, la această nuntă, la acest ospăţ.

Dragii noştri! Poate nu ne-am gândit şi nu ne-am amintit că sărbătoarea noastră, că sărbătoarea nunţii celor dragi ai noştri s-a potrivit tocmai la sfârşitul lunii august, la sfârşitul lunii acesteia, când ne aminteşte Cuvântul lui Dumnezeu că s-a petrecut ceva în sfârşitul lunii august. Ne aducem aminte de o zi, de un ospăţ de la sfârşitul lunii august. Se sărbătoreşte mereu, pe 29 august, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Şi fiindcă sărbătoarea noastră este în preajma acestei sărbători, am vrea să amintim, cu acest prilej binecuvântat, ceva din viaţa acestui om mare, trimis de Dumnezeu; cel mai mare dintre toţi proorocii, cel mai mare dintre cei născuţi din femei. N-a fost nici unul ca el, ca Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

„… Iisus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi nici¬odată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din Cer să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din ceea ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 16-40).Inmultirea-painilor_17_09Fraţilor şi surorilor! În Evanghelia aceasta este vorba de înmulţirea pâinilor, când Domnul Iisus – Fiul lui Dumnezeu – apăruse pe pământul acesta şi făcea tămăduiri, semne şi minuni. Din toate părţile veneau gloatele cu bolnavi pe braţe, pe tărgi, pe spate – ca să-i aducă la Marele nostru Mântuitor, ca să le dea tămăduire trupească. Cu prilejul acesta, cum arată Cuvântul lui Dumnezeu în capitolul acesta, dincolo de Marea Tiberiadei, unde Mântuitor Şi-a găsit un loc de poposire duhovnicească, voia să stea liniştit cu ucenicii Lui, ca să le dea sfaturile trebuitoare mântuirii, în vederea zilei de mâine, când vor trebui să ducă Cuvântul lui Dumnezeu mai departe. Dar n-a avut nici acolo linişte, căci gloata care Îl căuta şi vestea despre minunile şi despre învăţăturile pe care le dădea El Îl căuta pretutindeni. Îl căutau gloatele de bolnavi, Îl căutau oamenii trudiţi şi apăsaţi de povara păcatului pretutindeni, ca să le dea tămăduire. | Continuare »

Vorbirea fratelui Ioane (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Vindecarea-orbului-18„Când a plecat de-acolo, s-au luat după Iisus doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!» După ce a intrat în casă, orbi au venit la El. Şi Iisus le-a zis: «Credeţi că pot face lucrul acesta?» «Da, Doamne!» Atunci S-a atins de ochii lor şi le-a zis: «Facă-se după credinţa voastră»” (Mt 9, 27-29).

S-a vorbit în seara aceasta despre aceste lucruri petrecute în Evanghelia care se va citi mâine în toate bisericile noastre.
Ce lucruri minunate sau petrecut atunci când Domnul Iisus era aici în lumea aceasta, când Domnul Iisus umbla din cetate în cetate, ca să cheme oamenii la mântuire, să le facă numai bine!
Pentru fiecare suflet zdrobit, pentru fiecare suflet amărât, pentru fiecare suflete căzut, El a venit în lumea aceasta să-i ridice, să-i aducă la starea fericită a ascultării de voia lui Dumnezeu. Să-i scoată din stările acelea nenorocite în care eram fiecare dintre noi.
Evanghelia vorbeşte de doi orbi… Iubiţilor, oare numai doi orbi or fi fost atunci în lumea aceasta, în vremea Domnului Iisus? Au fost mai mulţi… Şi astăzi sunt atâţia orbi, în vremurile noastre… Nu orbi cu ochii aceştia trupeşti, ci orbi cu ochii duhovniceşti.
Aceşti doi orbi, spune Evanghelia că s-au luat după Iisus şi strigau după El… Iar după ce au venit la El, Domnul Iisus i-a întrebat:
– Credeţi voi că pot să fac Eu asta?
– Da, Doamne!
Ei au crezut… O, ce puternică credinţă au avut aceşti doi orbi!
Orbii de astăzi nu mai au credinţă… | Continuare »

„SĂ AUZIŢI DIN MORMÂNTUL NOSTRU ÎNDEMNURILE ACESTEA”

din vorbirea fratelui Traian Dorz de o la întâlnire cu tinerii creatori, la Sâmbăteni – 5 octombrie 1985

…vom sta de vorbă, cerând de la fiecare o părere, un îndemn, un gând cum putem noi lucra mai bine pentru Domnul. Care metode şi care îndrumări, şi care căi, şi ce anume ar trebui să facem noi ca să putem realiza pentru Domnul o trăire mai frumoasă şi o activitate mai rodnică în Lucrarea Lui? Ce părere aveţi despre adunările cu tineretul? Ce părere aveţi despre problemele care trebuiesc discutate între noi? Ce părere aveţi despre felul în care s-ar putea lucra mai frumos? Nu numai cu tineretul, dar îndeosebi cu tineretul. Sunt atâtea probleme care stau în faţa noastră. Şi s au ivit din partea multor fraţi tineri gânduri mature cu privire la felul de lucru în viitor. Dumnezeu v-a pus pe inimă aceste lucruri. Vedeţi cât de necesară este mântuirea neamului nostru, ridicarea nivelului duhovnicesc al credinţei noastre. Câtă nevoie este de mărturisirea Evangheliei! Câtă nevoie este de apropierea tineretului! Câtă nevoie este ca să-i chemăm pe colegii noştri, pe prietenii noştri. Sunt printre ei unii binevoitori, dornici după Dumnezeu. Ce putem face pentru aceştia? Care sunt metodele cele mai bune de a lucra pentru Domnul, de-a întări adunarea noastră, de-a aduce la Domnul mai degrabă pe semenii noştri, de-a face ceva mai practic, mai frumos pentru Domnul? Cum trebuie să facem adunările tineretului? Cât de necesar este un studiu biblic, şcoala biblică, formarea sufletelor noastre în învăţătura în care ne-a mântuit pe noi Domnul? Cum trebuie să procedăm noi cu cei din jurul nostru? Cum putem face ca lucrul Domnului să sporească şi să ajutăm şi noi înşine la creşterea Lucrării lui Dumnezeu? Care sunt deficienţele noastre? Care sunt slăbiciunile pe care le avem? Ce trebuie să face ca adunările noastre să fie mai frumoase? Cuvântările fraţilor să fie mai substanţiale? Pe cei care vin [noi] în adunările noastre cum îi putem aduce mai repede la Domnul? Cum putem face ca adunările noastre să se încheie totdeauna cu chemări la mântuire şi cu suflete care să se hotărască, nou, pentru Domnul? | Continuare »


Pogor-rea-Sf-ntului-DuhVorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Beiuş – 12 iunie 1982

Slăvit să fie Domnul!
O, nunta este totdeauna un prilej de cea mai mare bucurie nu numai pentru mirii care se bucură în clipa aceasta pe care au aşteptat-o şi care va rămâne pentru ei, pentru totdeauna, cea mai frumoasă din amintirile lor, ci şi pentru toţi ceilalţi cărora, prin darul lui Dumnezeu şi prin legăturile pe care Dumnezeu le-a făcut să le avem atât trupeşte, cât şi sufleteşte unii cu alţii, ne-a mai dăruit un prilej binecuvântat şi o zi binecuvântată.
Suntem la o nuntă cu totul deosebită. Nunta este întotdeauna un prilej de bucurie, numai că oamenii au felurite gusturi şi nu toţi consideră la fel bucuria nunţii.
Noi ne găsim la o nuntă creştinească. Spunem cu toţii şi ne mângâiem cu toţii la gândul acesta că suntem nişte creştini, că ne-am născut într-o ţară creştină, că facem parte dintr-un popor creştin, dar în viaţa noastră de fiecare zi şi în trăirea noastră suntem aşa de departe de ceea ce înseamnă şi pretinde credinţa pe care o mărturisim.
Trăim încă în atmosfera sărbătorii Rusaliilor. Duminica trecută, noi am sărbătorit una dintre cele mai mari sărbători ale anului creştin: Pogorârea Duhului Sfânt. Ce înseamnă asta? Este a Treia Persoană din Sfânta Treime, este Duhul Sfânt. Noi repetăm mereu în Credeu: „Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Şi-ntr-Unul Domn Iisus Hristos (…) Şi-ntru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul…”.
Credinţa noastră creştină se întemeiază pe aceste trei mari temelii care formează Una Singură – Treimea Sfântă: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toată lucrarea mântuirii lumii, a omenirii şi a noastră în parte, este făcută de toată Sfânta Treime. La început cunoaştem din Sfânta Scriptură lucrarea Tatălui, pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul erau împreună atunci.
Tatăl a lucrat şi a pregătit venirea Fiului…
La venirea Domnului Iisus pentru a aduce El Jertfa răscumpărătoare fără de care nu se putea mântui omenirea, Tatăl şi Duhul lucrau împreună cu Fiul. În ziua Botezului Mântuitorului, şi Glasul Tatălui, şi arătarea Duhului Sfânt au mărturisit că împreună lucrează cu Mântuitorul, Care a venit să aducă mântuirea oamenilor.
Când Mântuitorul Se pregăteşte să meargă la Tatăl, El a spus, în Săptămâna Patimilor, ucenicilor Săi: „Eu Mă duc la Tatăl, dar nu vă voi lăsa orfani, ci vă voi trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Adevărului. Lumea nu Îl cunoaşte. Voi însă Îl veţi cunoaşte, pentru că El va fi cu voi, va fi în voi şi vă va călăuzi în toate lucrurile; şi El vă va aduce aminte de tot ceea ce v-am spus Eu”.
Mântuitorul S-a dus şi, după înălţarea Sa la Cer, Şi-a împlinit făgăduinţa faţă de ucenicii Săi şi faţă de urmaşii Săi în veci: L-a trimis pe Duhul Sfânt. Şi în Faptele Apostolilor, în cartea care urmează după Sfintele Evanghelii din Noul Testament, la începutul ei se arată ce frumos Şi-a împlinit Domnul Iisus făgăduinţa Lui faţă de urmaşii Săi, trimiţându-le un Mângâietor. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la adunarea de la Reşiţa – 1974

Citesc câteva versete din Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, începând cu versetul 22: „Au venit la Betsaida; au adus la Iisus un orb şi L-au rugat să Se atingă de El. Iisus a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?”. El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umbVindecarea-orbului-14lând, dar mi se par ca nişte copaci”. Iisus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Iisus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat”.

Fraţilor şi surorilor, pentru câteva clipe să ne găsim lângă orbul acela din Betsaida, într-o cetate în care Domnul a făcut lucruri minunate, dar despre care a trebuit să spună mai târziu: „Vai de tine, Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon lucrările care s-au făcut în tine, de mult s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă”.

Nu prea mult se vorbeşte în Biblie de Betsaida, dar Domnul a trecut prin ea şi se vede că a făcut multe minuni acolo. Dar satul acesta, cu toate minunile făcute, a rămas rece şi nepăsător, respingând Cuvântul şi pe Domnul.
În satul acesta cineva aduce un orb la Domnul Iisus şi Îl roagă să îl tămăduiască. Spune în Sfânta Scriptură că altădată nişte părinţi au adus nişte copii ca să Se roage pentru ei şi să Se atingă de ei, şi apostolii i-au certat pe oamenii aceştia care au adus copiii la El. Aici vedem iarăşi un lucru asemănător. Cineva – în tot cazul, vedem că au fost oameni care au avut totuşi un strop de credinţă în ei, că nu întâmplător au adus pe orbul acesta ca să Se atingă de el Domnul Iisus. De aici reiese că nu numai cei doisprezece ucenici, apostolii Domnului, sunt oameni care au avut credinţă. Domnul a avut şi oameni care nu erau apostoli, dar care credeau în El şi în minunile Lui. Când au adus pe orbul acesta, nu ştim dacă Domnul S-a rugat pentru el sau S-a atins de el, dar citim în versetul 23 că Domnul „a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat.” | Continuare »

„…Cine va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va înseta în veac”

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

… Noi ne rugăm Domnului ca, din toate cuvintele care s-au spus şi se spun în Evanghelia de astăzi şi în toate aceste Evanghelii, să înţelegem dorinţa mântuirii. Dorinţa mântuirii şi calea mântuirii pentru fiecare este naşterea din nou.
Prin naşterea din nou are loc o moarte şi o înviere. Moare omul cel vechi şi învie omul cel nou. Căci, după cum ne-am născut trupeşte pentru lumea aceasta, tot aşa trebuie să ne naştem şi duhovniceşte pentru lumea viitoare, pentru viaţa veşnică.
Nu poţi niciodată să faci un pom să aducă roade bune, decât altoit. În zadar îţi spui cele mai frumoase predici şi sfaturi la un pom sălbatic şi-i arăţi ce frumos ar fi dacă el ar face roade bune; până când nu se taie firea cea sălbatică şi nu se altoieşte firea cea nouă, el nu poate să aducă rod nou.
Asta este ceea ce trebuie să fie şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Putem să ne spunem frumoase cuvinte. Dar ce frumos ar fi dacă noi am face fapte bune, dacă am lăsa păcatul, dacă am păcătui mai puţin, dacă am face rău mai puţin şi dacă ne-am strădui să facem bine mai mult! Degeaba sunt toate acestea până când în viaţa noastră nu vine naşterea din nou.
E rău că oamenii sunt beţivi, că sunt suduitori, că sunt bătăuşi, că sunt răi – dar răul cel mai mare este că nu se nasc din nou. Că, dacă s-ar naşte din nou n ar mai fi aşa…
E rău că în mijlocul adunărilor noastre sunt tulburări şi dezbinări, şi oameni fireşti, şi lumeşti, dar răul cel mai mare nu este acesta, ci este că nu s-au născut din nou. Că, dacă se nasc din nou, atunci nu mai sunt aşa. De aceea, oricine vrea să-şi mântuiască sufletul şi să aibă viaţa veşnică, trebuie să se nască din nou.
La Ioan capitolul 3 se vorbeşte despre această naştere din nou. Cei mai mulţi cred că e Botezul. Nu-i Botezul, pentru că Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: trebuie să te naşti din apă şi din duh… | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la ultima adunare la care a participat – Cluj, 14 mai 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Prea iubiţii mei fraţi şi surori, nu numai pentru dumneavoastră, ci şi pentru mine, o zi ca asta este extraordinară. Toate cântările pe care le-aţi cântat, eu le am trăit cu toată puterea sufletului meu. Pe multe dintre ele le-am trăit singur, în depărtare. Şi dragostea de fraţi, şi bucuriile unei astfel de adunări le-am avut numai prin credinţă. Am cântat numai prin credinţă când eram singur: „Ce bine-i printre voi, iubiţii şi dragii sufletului meu”, pentru că prin credinţă am avut de la început convingerea că Dumnezeu va aduce o zi ca aceasta în care aceste cântări izvorâte din lacrimi, scrise în genunchi şi-n singurătate, mai mult cu sânge decât cu cerneală, le vom cânta odată în toată bucuria şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu, Care, ce a spus şi ne-a făgăduit, ne-a garantat că se va realiza. O zi ca asta este una dintre minunatele realizări ale făgăduinţelor lui Dumnezeu în care am crezut când eram singuri şi departe. Dar, prin credinţă, Dumnezeu ne-a înştiinţat că va veni aşa o zi. Că voi putea privi feţele acestea ale dumneavoastră, ca feţele îngerilor din cer, pentru că aşa este o faţă de frate şi de soră care slujesc pe Dumnezeu: o faţă de înger ceresc pe acest pământ murdar (…).

Punerea-in-mormant_17_02
Astăzi avem o sărbătoare deosebită. Dar, înainte de a ajunge la adâncirea înţelesului ei în mijlocul nostru, vreau să mă refer la vorbirile fraţilor de mai înainte, care au fost inspirate din taina dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru mântuirea noastră Jertfa cea mai scumpă. Dar n-a făcut numai atât. Că, dacă nu ne-ar fi făcut-o cunoscut, ar fi putut rămâne fără nici un folos de mântuire pentru noi. Dar Dumnezeu, o dată cu Jertfa aceasta, cu vestea aceasta minunată şi sfântă, ne-a trimis nişte vestitori ai Lui, nişte oameni minunaţi, plini de Duhul Său cel Sfânt, prin care noi am aflat această veste minunată şi am putut să ne împărtăşim din binefacerile ei. | Continuare »

Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele! (II)

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna.
Cât ar trebui să-I mulţumim noi lui Dumnezeu pentru această credinţă: cea adevărată, cea pipăită, cea sfinţită! Dumnezeul nostru cel adevărat a fost atât de bun cu noi şi ne a arătat, prin Fiul Lui, ce-a avut mai scump şi ce-a avut mai drag. Şi preţul cel mai scump al răscumpărării tale şi a mele s-a plătit cu sânge. | Continuare »

[Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele!]

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. | Continuare »