Predică la Duminica Slăbănogului
Doamne, nu am pe cine să mă bage în scăldătoare (Ioan 5, 17).
Fraţi creştini, unul din cei mai nenorociţi oameni, de care ni s-a vorbit vreodată, a fost, fără îndoială, acest paralitic sau slăbănog, de care ne-a vorbit astăzi Sfânta Evanghelie a apostolului Ioan. Ascultaţi şi vă veţi încredinţa de cele ce vă spun.
Treizeci şi opt de ani erau de când acest slăbănog zăcea plin de durere lângă marginea unei scăldători, numită Scăldătoarea oilor. Dacă zăcea el de atâţia ani, fără îndoială, era ştiut de toţi câţi veneau pe acolo ca să se lecuiască sau numai să vadă bolnavii. Într-o aşa lungime de vreme, toţi îl vor fi văzut cu faţa ca de mort, cu ochii în fundul capului; în loc de carne, numai pielea pe oase.
Zăcerea nesfârşită nu-l putea aduce în stare mai bună. Îmbrăcămintea îi va fi fost numai zdrenţe. Nu ne mai îndoim că, cu glas slab de tot şi cu căutătura rugătoare, va fi mişcat de milă şi compătimire până şi pietrele. Pe de altă parte, nu era nevoie decât de scurta osteneală a unui om ca să-l scape din durerile lui.
În scăldătoarea aceia, odată pe an, se scobora îngerul Domnului şi turbura apele. Cel întâi bolnav, vârât într-însa, se lecuia. Deci ce era de nevoie. Pentru vindecarea slăbănogului, decât ca un om să-l cufunde în scăldătoare, când îngerul o turbura!
Dar în cei 38 de ani de zăcere nu s-a găsit nicio fiinţă milostivă care să se ostenească pentru el, numai cât ai adăpa o vită. Apoi, fraţilor, vă întreb eu acum: n-am dreptate să spun că era o mare nenorocire pentru chinuitul bolnav? Şi băgaţi de seamă că pentru uşurarea sa, nu era nevoie să cheltuieşti averi cu leacurile şi medicii. Dacă i-ar fi trebuit cine ştie ce ierburi scumpe, căutate prin ascunzişurile munţilor, dacă i-ar fi trebuit vreo pasăre sau lighioană rară şi grea de găsit, cum ne pomenesc poveştile strămoşilor, – nu ne-ar părea de mirat că vedem pe bolnav în aşa părăsire.
Dar când te gândeşti că nu se cerea alta, decât să alerge cineva la un timp potrivit şi, cu o singură împinsătură să-l arunce în apă, nu e de mirat că în 38 de ani nu s-a găsit niciun prieten binevoitor, nicio rudă iubitoare, niciun om milostiv care să-l ajute?
Ba încă mai este ceva. Sfânta Evanghelie spune că scoborârea îngerului în apă era la un timp ştiut. Deci omul milostiv, care ar fi vrut să ajute pe slăbănog, nu era nevoit să-şi piardă multă vreme. N-avea decât să vie la timpul ştiut, să bage pe bolnav în scăldătoare, şi gata. Şi totuşi an după an a trecut, an după an a aşteptat slăbănogul, şi nimeni nu s-a milostivit de el. Deci dreaptă a fost spusa noastră la început că nenorocirea acestui om era nemăsurată.
Dar nimic n-am folosi, fraţilor, dacă numai am întoarce această povestire pe o parte şi pe alta şi ne-am uita la dânsa. Trebuie să ne adâncim în cercetarea ei şi să vedem ce hrană putem scoate de aici pentru sufletul nostru. Dar aceasta este o muncă nu tocmai uşoară, fiindcă nu tot omul a căpătat de la Dumnezeu darul cuvântului. De aceia, mai înainte de a pătrunde mai adânc în lucrul nostru, ridic privirea rugătoare spre Cel ce a vindecat pe slăbănog, spre Domnul Hristos, ca să-mi deie cuvânt bun şi înţelegător spre a pătrunde inimile şi cugetele voastre.
Fraţi creştini, multe sunt faptele bune pentru care Mântuitorul nostru ne-a făgăduit viaţa veşnică. Dar vedeţi că, pentru a le îndeplini, ele ies înainte fără să le cauţi; nu costă pe om multă osteneală. Cel flămând vine şi cere, ba poate te şi necăjeşte, şi trebuie să-i dai, căci altfel n-ai lucrat creştineşte. Cel însetat îşi arată focul ce-l arde, gâtul uscat, şi, de-l vei izgoni, n-ai lucrat creştineşte. Călătorul, zdrobit de lungimea drumului, de arşiţa soarelui, de praful otrăvitor, aleargă la tine să-i dai adăpost pentru odihnă. Eşti surd la cererea lui? N-ai decât să nu-ţi mai zici creştin.
Toate astea plata lor vor lua, fiindcă zice Domnul Hristos că şi un pahar de apă dat în numele Său va fi socotit la judecată. Deci cu atât mai mult vor fi răsplătite binefacerile mai mari. Dar băgaţi de seamă, fraţilor, că toate aceste binefaceri pe care le-am numărat: către flămând, însetat, ostenit, vin şi te caută. Doar numai să te ascunzi ca să nu le faci.
Este însă altă faptă, de alt soi, pe care trebuie s-o cauţi ca s-o îndeplineşti. Pentru asta cu atâta este mai vrednică de răsplată şi mai preţuită. Aceasta este îngrijirea bolnavilor.
Nenorocirea bolnavului e mult mai mare decât a altora. Poţi să-ţi laşi porţile deschise mult şi bine, că el n-are cum să-ţi ceară ajutorul. De cerut ar cere el, dar cine să-l audă pe patul zăcerii lui? Şi cu cât e mai bolnav, cu atât mai puţin poate cere ajutor şi să dea de veste durerea sa. Iată pentru ce Mântuitorul lumii, Domnul Hristos, a vindecat atâţia bolnavi, iar la judecata de apoi va zice celor ce au îngrijit de dânşii: Bolnav am fost şi m-aţi cercetat, intraţi în locul pregătit vouă dela întemeierea lumii (Matei 25,36).
De aceia, fraţilor, cheltuiţi şi voi puţină grijă ca milostenie pentru bolnavi, fiindcă, dintre toate soiurile de binefaceri, aceasta are să vă necăjească şi să vă turbure mai puţin. Mergeţi şi-o căutaţi voi, fiindcă nu vă poate căuta ea.
Unii nu vor fi voind să facă binele zicând poate că cei lipsiţi sunt vinovaţi de lipsa lor. Alţii nu-l fac poate pentru că nu ştiu durerea celui în nevoie. De pildă, unul nu se milostiveşte de cei închişi: una, fiindcă nu ştie chinul de a fi închis, şi, al doilea, va zice că cel închis e vinovat, şi pentru asta n-are decât să-şi rabde soarta lui.
Nu tot aşa însă este cu boala. Nu poţi învinui pe om că de ce e bolnav. Nu poţi să zici că din vina lui s-a îmbolnăvit şi deci să-l lăsăm în neîngrijire. Tot aşa nu poate zice cineva că nu ajută pe bolnav, fiindcă nu ştie durerea boalei. Dacă ai mers aşa de bine pe calea vieţii, încât boala nu te-a ajuns, nu poţi fi încredinţat c-o să fie aşa până la sfârşit, că n-o să te ajungă la bătrâneţe, înainte de moarte. Pentru aceea apropie-te de patul bolnavului şi fie-ţi milă de dânsul; mângâie-l şi uşurează-l, pentru ca odată să-ţi trimită Dumnezeu şi ţie mângâierea şi uşurarea trebuincioasă.
Pilda dreptului Iov, care a suferit atâtea rele şi boli, ne face să pricepem cât de mare trebuie să fie suferinţa unui bolnav, faţă de celelalte nenorociri. În prada sărăciei şi lipsit de copiii săi, el nu-şi pierdea capul şi liniştea sufletului şi tot binecuvânta pe Dumnezeu. Dar când durerile bolii se înteţiră, Iov deschise gura şi blestemă ziua în care s-a născut (Iov 3, 1).
Tocmai din pricină că durerea bolii este mai mare decât altele, şi îngrijirea bolnavilor este arătată în Evanghelie ca ceva mare şi dumnezeiesc. Sf. Apostol Petru, aducând pe unii la creştinism, vorbeşte de binefacerile Domnului nostru Iisus Hristos şi spune: Dumnezeu a uns pe Iisus Nazarineanul cu Duhul Sfânt şi cu putere, care a umblat făcând bine şi vindecând. (Fapte 10, 38). Astfel a vindeca e o lucrare dumnezeiască, o faptă la care Dumnezeu ne îndeamnă. Pentru aceia a cerceta pe bolnavi, a-i mângâia, a-i uşura, a le întări sufletul, este o binefacere omenească care merge pe urmele binefacerii dumnezeieşti.
De-ar fi numai lacrimile de mulţămire ale bolnavului pe care-l ajuţi, şi, tot poţi spune că ţi-ai luat plata. Acea privire mulţumitoare, care se ridică la tine de pe patul durerilor îţi aduce atâta bucurie şi înduioşare că nu-ţi mai trebuie altă răsplătire. Dar gândiţi-vă că nu e numai atâta. Comoară în cer îţi aduni, după cum spune Mântuitorul: Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, pe care rugina le strică şi furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în ceruri (Matei 6, 19-20). Aceasta este comoara cerească, fraţilor, şi încă cea mai preţuită.
Să nu vă pară că e nevoie de multă frământare şi cheltuială pentru căutârea bolnavilor. Nu! Azi mila nemăsurată a creştinilor, împinşi de cerescul dor de a urma ziselor Mântuitorului şi a-şi aduna comori în ceruri, a clădit spitale măreţe unde cei mai greu bolnavi sunt îngrijiţi creştineşte. Dacă aceste aşezăminte creştineşti de binefacere, cum sunt spitalele, îngrijesc de bolnavi, nu înseamnă că suntem scutiţi noi. Câţi nu zac pe neştiute fără ajutor! Cum vor ajunge spitalele să-i îngrijească, de nu vom da de veste noi, de nu ne vom îngriji noi să fie duşi acolo?
Dar în colţurile depărtate, unde spitalele lipsesc, cu atât mai mult suntem datori a uşura durerile bolnavilor părăsiţi. O alergătură pentru a vesti că cutare se află bolnav, o noapte de veghere petrecută la căpătâiul unui trup chinuit, un drum pentru căutarea leacurilor trebuincioase, – totul se va ţine în seamă şi nu se va putea zice «că cel ce a făcut acestea a lipsit dela datoriile către cei bolnavi».
Cel bolnav sufere nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul.
Singurătatea şi părăsirea sunt încă o durere pe lângă cea a bolii sale. A-i vorbi cuvinte de alinare şi mângâiere, a-l face să nădăjduiască în bunătatea lui Dumnezeu, este iar creştinesc lucru.
Poate că un bolnav se află în pragul morţii, poate că are numai puţin de trăit. Cugetul te va mustra amarnic, când îl vei vedea mort fără să-l fi ajutat. Este nevoie să chemi preotul să-l îngrijească. Altfel, păcatul tău va fi, dacă din nepăsarea ta el va rămânea negrijit.
Uneori puterile trupeşti ale omului slăbind din ce în ce, bolnavul nu vede moartea apropiindu-se şi nu-şi mai aduce aminte de hotărârile luate mai înainte; nu vede tăria loviturii care-l grăbeşte şi nu caută sprijin. Aleargă în ajutorul acestui luptător care se clatină, tu care eşti luptător proaspăt! Adu-i aminte pregătirile de făcut pentru lupta hotărâtoare; sprijină-l şi dă-i armele duhovniceşti: scutul credinţei şi nădejdea mântuirii. Întăreşte-l cu puterea scoasă din comoara dumnezeiească, ajută-i sufletul să se înalţe printre ruinile trupului, spre Părintele cel Ceresc. Întăreşte aripile sufletului care-şi ia zborul, prin cuvântul de viaţă dătător şi rugăciune. Cine ştie? poate odată şi odată s-o întoarce spre tine ca porumbelul lui Noe, când îţi va veni şi ţie timpul să părăseşti această lume.
Cum vedeţi, fraţilor, pe lângă datoriile către trupul bolnavului, avem datorii şi către sufletul său, ca să nu-l lăsăm să se ducă nepregătit înaintea Dreptului judecător.
Doamne, mare e mulţumirea de a şti că neîncetat ai făcut bine! Un cuget împăcat şi netulburat stăpâneşte totdeauna inima binefăcătorului. De ce oare? Este o taină ascunsă, fraţilor, dar pe care numai cu sufletul o poţi simţi. Binefăcătorul, măcar că cheltuieşte din bunurile pământeşti, ştie că mai mari decât acestea îşi agoniseşte la Părintele cel fără de început şi mai presus de Ceruri. Dar mai este ceva. Cu un suflet vesel te înveseleşti, iar cu cel trist te întristezi. Apoi, când te afli faţă cu bolnavul pentru care te osteneşti, atunci el uită durerile trupului; mulţumirea, umple inima sa, se revarsă chiar afară şi ţi se împărtăşeşte şi ţie. Iată pentru ce acel ce ajută simte bucurie mare ca şi cel ajutat.
Dar cercetarea bolnavilor trebuie făcută din simţirea că eşti dator să faci aşa, şi în acelaşi timp, dintr-o pornire a ta: să nu fii tot îndemnat, îmboldit de alţii. Însă chiar dacă cineva ar lucra fără imbold, tot n-ar putea să-şi capete statornicia trebuincioasă în lucrarea frumoasă de a ajuta pe cei bolnavi. Numai cu simţirea că eşti dator să ajuţi pe bolnav, acest lucru rămâne rece şi mort. În cercetarea bolnavilor, tovarăşul vostru nedespărţit trebuie să fie dragostea creştinească. Ajutarea bolnavilor, ca şi orice faptă bună, prin dragoste este uşoară celui care o face şi plăcută celui pentru care se face. Dragostea creştinească, după cuvântul apostolului este deplinătatea legii. (Romani 13, 20). Ea singură poate să înlocuiască toate rânduielile omeneşti şi, la nevoie, să le şi deie şi să le îndeplinească. De aceia, când cineva are dragostea creştinească, nu trebuie să mai alerge şi la alte rânduieli omeneşti pentru facerea binelui. Dragostea creştinească le întrece pe toate; ea dă puterea cea mai mare pentru îndeplinirea faptei bune. Tocmai această dragoste ne îndeamnă să arătăm lângă patul bolnavului toată dulceaţa şi răbdarea trebuincioasă. După cum Sf. Apostol Pavel spune despre faptele omului vechi: Nu eu am făcut aceasta, ci păcatul care trăieşte în mine (Romani 7, 20), tot aşa trebuie să spunem uneori şi despre pornirile supărăcioase ale bolnavului: nu este el care se arată aşa de rău, ci boala. Bolnavul este peste măsură supărăcios, nerăbdător, îndărătnic. Dacă, din partea noastră nu vom păstra dulceaţă şi răbdarea de care am vorbit, nu vom face alta decât a vărsa gaz peste foc, fără a folosi ceva.
Mulţumirile şi rugăciunile bolnavilor întăresc sănătatea binefăcătorilor lor. Ele se înalţă până la Dumnezeu şi ca o mană îmbelşugată se coboară apoi peste cei milostivi. De aceia voi, părinţi, care vă îngrijiţi de sănătatea şi casele copiilor voştri, întăriţi-le prin cercetarea şi miluirea bolnavilor.
Mame iubitoare de fiii şi fiicele voastre, gândiţi-vă la chinurile celor ce zac în dureri şi Dumnezeu va revărsa binecuvântarea peste odraslele voastre. Fiii şi fiice, cărora vă e scumpă sănătatea părinţilor voştri, întăriţi-o şi lungiţi-le zilele prin creştineasca faptă a ajutării bolnavilor.
Mare şi scump lucru este un suflet! De aceea, ori de câte ori îl vezi în nenorocire, nu-l lăsa. Trebuie să fie, nu om, ci fiară, ba chiar piatră fără suflet acel ce rămâne rece şi nemişcat la durerea bolnavului ars şi chinuit de suferinţe. Cum zice proorocul Ieremia: Se sting de lacrimi ochii mei (Plângeri, 2), aşa este chinul bolnavilor.
Drept aceia, fraţilor, băgaţi în sufletul vostru învăţăturile mântuitoare ale Evangheliei, întoarceţi-vă cu mintea la slăbănogul pe care în chip minunat l-a vindecat Mântuitorul Iisus, şi vedeţi datoriile care ies de aici pentru noi. Vedeţi, Mântuitorului i se face milă de lunga sa suferinţă şi-l vindecă zicându-i: Ia-ţi patul tău şi umblă. De aici urmează că şi noi trebuie să ne milostivim şi să întărim puterile cele scăzute ale bolnavilor.
Acum, fraţilor, încălziţi-vă inima la credinţa şi dragostea creştinească pe care această pildă a Mântuitorului v-o pune înainte şi nu lăsaţi în părăsire pe cei ce au nevoie de ajutorul vostru. Fiţi încredinţaţi că ceia ce spune Domnul Iisus Hristos: întru cât aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici, mie aţi făcut, este drept şi adevărat, fiindcă ,,dreptatea Sa este dreptate în veac, iar cuvântul Său este adevăr. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor