Chemarea femeii în creştinism, cu restrângere la chemarea ei şi în viaţa obştească

Predică la Duminica Mironosiţelor

Fraţilor, suntem în a treia Duminică de la Paşti. Ca şi un copăcel care, până dă căldura, stă înnegrit, fără pic de verdeaţă, cu mugurii închişi, aşa am fost şi noi. Am trecut prin tristeţea Postului Mare şi am stat cu inima strânsă, ca şi copăcelul în timpul frigului. Cum s-ar putea creştinul bucura, când se gândeşte că se apropie patimile Mântuitorului? De aceia postul e cel mai potrivit lucru pentru tristeţea inimii lui. Ajuns la Sfânta Zi a Învierii Domnului, creştinul trece de la întristare la bucurie. Inima lui se deschide, după cum şi mugurii copăcelului încep a se deschide la venirea căldurii. Dar căldura se tot înteţeşte şi mugurii se tot deschid, se fac frunze, cât colo iaca şi florile.
Dar nici cu creştinul nu e altfel, fraţilor. Inima lui, înveselită la Paşti, merge înainte tot veselindu-se, ca mugurele.
Din duminică în duminică, sfânta mamă Biserica îi tot pune înainte învăţături frumoase din viaţa Mântuitorului, desfătându-i urechea în acelaşi timp în îngerescul cântec „Hristos a Înviat”. Am trecut Înălţarea, îndată ajungem şi la Duminica Mare. În această zi, putem spune că sufletul creştinului e ca şi un pom înflorit. De la Paşti şi până în această zi, el a tot crescut ca mugurele, s-a desfăcut, iată-l şi la floare.
Ei, fraţilor, dar pomului i se dă căldură fără s-o caute el. Creştinul însă trebuie el să vină la sfânta casă a Domnului, şi aci trebuie să fie şi cu sufletul, nu numai cu trupul. Cum să încălzească şi înflorească biserica sufletele noastre, când noi îi închidem urechile! Iată, suntem între Paşti şi Rusalii. Trebuie la toate să luăm aminte ca, până la ziua Pogorârii Sfântului Duh sau Duminica Mare, să ajungem într-adevăr înfloriţi. Timpul care se scurge între Paşti şi această zi este cel mai frumos din întregul an creştinesc. Parcă şi firea toată se bucură cu noi. Abia încălzită pe la Paşti, ea ajunge la căldură deplină la Rusalii. Însă, ca să te bucuri şi tu, suflet creştin, trebuie să creşti neîncetat în bucurie. N-ai să ajungi în vârful scării până nu te-ai suit pe trepte. Iată, azi suntem într-o astfel de treaptă. Ne aflăm în Duminica a treia de la Paşti, pe care Biserica o numeşte Duminica Mironosiţelor. Să ascultăm învăţăturile ei, ca să creştem neîncetat ca şi mugurii la razele soarelui, şi aşa, din treaptă în treaptă, să tot trecem mai sus, ca să putem culege roadele vieţii noastre creştineşti. | Continuare »

Credinţa în împotrivire cu necredinţa

Predică la Duminica Tomii

Pentru că m-ai văzut Tomo, ai crezut; fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29).

Fraţilor, după strălucita şi înălţătoarea sărbătoare a Paştelui, iată-ne adunaţi în sfânta casă a Domnului; iată-ne din nou dinaintea altarului sfinţit, unde neîncetat se săvârşeşte jertfa trupului şi sângelui Domnului, sub chipul pâinii şi a vinului. Acelaşi şir de duminici şi sărbători încep a curge de la Paștele trecut şi până la cel viitor. Dar fiecare duminică şi sărbătoare are însemnătatea ei. Una nu seamănă cu alta. La fiecare învăţăm ceva deosebit. Toate însă se aseamănă într-aceea că ne dau învăţături mântuitoare pentru suflet, măcar că într-un chip deosebit.
Iată o învăţătură de cea mai mare însemnătate în duminica de azi, pe care Biserica o numeşte a Tomei, în amintirea apostolului Toma, care n-a crezut că Mântuitorul a înviat, până nu l-a văzut şi pipăit. Evanghelia ce-aţi auzit-o ne spune că Mântuitorul i-a spus: Numai fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Pentru aceia fericiţi toţi cei ce n-au văzut şi au crezut.
Cu adevărat, fericiţi sunt aceştia. Dar nu e de ajuns, fraţilor, numai să vă spun acestea. Trebuie să vi le şi dovedesc, trebuie să vă aduc la încredinţarea că într-adevăr aşa este şi nu altfel. Pentru aceasta cer să-mi daţi ascultare, să luaţi aminte la cele ce vă voi spune, cer chiar să aveţi dorinţa de a vă lumina.
I
Fraţilor, fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, ne spune Mântuitorul. El laudă, credinţa şi mustră necredinţa lui Toma. Aceasta s-o facem şi noi. Să arătăm greutăţile pe care le aduce necredinţa şi fericirea care este împreunată cu credinţa.
E tristă viaţa omului care trăieşte pe lume fără credinţă. Viaţa noastră, dacă are unele plăceri, are însă şi greutăţile ei. Omului îi trebuie un adăpost, unde să alerge în zilele când nevoia îl copleşeşte. Acest adăpost este credinţa. Ea întăreşte pe om şi-l ajută să lupte cu putere în valurile vieţii. Care din voi, în zilele de mare cumpănă, nu şi-a ridicat ochii spre cer zicând: ,,Doamne, ajută!“ Câţi în timpuri de suferinţă nu şi-au găsit alinarea şi uşurarea în credinţa care le înălţa gândurile la Dumnezeu? Fericiţi cei ce au crezut!
Ce fac însă cei ce nu cred, cei a căror credinţă este slăbită? | Continuare »

Hristos – acela cu rănile, acela cu crucea, acela cu sângele! (II)

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna.
Cât ar trebui să-I mulţumim noi lui Dumnezeu pentru această credinţă: cea adevărată, cea pipăită, cea sfinţită! Dumnezeul nostru cel adevărat a fost atât de bun cu noi şi ne a arătat, prin Fiul Lui, ce-a avut mai scump şi ce-a avut mai drag. Şi preţul cel mai scump al răscumpărării tale şi a mele s-a plătit cu sânge. | Continuare »

Despre curăţia sufletului

Predica la Duminica Floriilor

„Osana Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului“ (Matei 21, 9).

Fraţilor, omul, ca fiinţă simţitoare, e mişcat spre veselie sau tristeţe, după lucrurile care-l înconjoară. Când afară e frig, viscol, eşti oarecum posac. Când vin vremile reci de toamnă, cu ploaie şi umezeală, toată firea parcă e tristă. Omul simte în sufletul lui o tristeţe neînţeleasă. Urâciunea vremii de afară i se varsă în sufletul lui simţitor.
Sunt însă vremi frumoase, când în văzduh totul pare zâmbitor. O revărsare de veselie pare a pluti în larguri. Ea cuprinde toate făpturile şi pe om.
Iată-ne astăzi, fraţilor, într-o astfel de revărsare veselă, în sărbătoarea măreaţă care cuprinde, mişcă şi înveseleşte firea întreagă, toată lumea aceasta a lui Dumnezeu, toate făpturile, toată creştinătatea. Duminica Floriilor e sărbătoarea Dumnezeirii, sărbătoarea creştinilor, sărbătoarea celor mai mici făpturi, sărbătoarea întregii firi care înverzeşte şi înfloreşte.
Acum totul se primeneşte, se găteşte, se îmbracă, se înveseleşte, spre a mări strălucirea sărbătorii noastre creştineşti. Împrejurul nostru toate se bucură, totul ne sileşte să ne veselim.
O sărbătoare e cu atât mai mare, cu cât mai mulţi iau parte la dânsa. Pentru aceasta Duminica Floriilor e sărbătoare mare: întâi pentru însemnătatea ei în legea creştinească, şi al doilea fiindcă e sărbătoarea întregii lumi, întregii firi care zâmbeşte de mulţumire împreună cu noi.
Iată soarele, care prinde tot mai multă putere, îşi trimete razele sale şi alungă vremea tristă şi aspră a iernii! Iată pomii, iată florile care se îmbracă în veşmântul nădejdii şi nevinovăţiei! | Continuare »

Cunoaşte-te pe tine însuti!

Predică la Duminica V din Postul Mare

Se cuvine ca acela să crească, iar eu să scad. (Ioan 13, 30)

Fraţilor, în Sf. Evanghelie din Duminica de azi, a cincea a Postului Mare, Biserica ne pune înainte vremurile când Domnul Hristos se apropia de Patima Sa. După ce învăţase poporul ani de-a rândul, despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre vieţuirea cinstită, se gătea acum să sufere Patima pe cruce, la care avea să-l supuie oamenii răi şi păcătoşi, pe care-i mustrase pentru păcatele lor.
Domnul ştia toate cele ce aveau să se întâmple. De aceia, pe drumul spre Ierusalim, a vestit ucenicilor lui că va fi dat în mâna mai marilor Iudeilor, care-l vor ucide.
În acest timp, au venit la Dânsul doi dintre ucenicii lui, care l-au rugat să le dea două slujbe mai de seamă, când va fi să întemeieze împărăţia sa pe pământ.
Mulţi ucenici ai Domnului Hristos. n-au înţeles bine învăţătura sa şi au greşit. Aşa şi aceşti doi. Ei socoteau împărăţia lui Dumnezeu, de care vorbea Mântuitorul, drept o împărăţie ca cele de pe pământ, cu domnitori şi stăpâni şi pază şi slujbaşi şi toate câte sunt într-o împărăţie.
După această rânduială din lume, fiecare vrea să aibă un loc mai de frunte. Totdeauna omul doreşte lucruri mai mari decât puterile iui şi vrea să i se încredinţeze sarcini mari, fără a se întreba, dacă are el atâta putere pentru a îndeplini ceia ce i se va cere.
Avem pofte mari şi dorim multe, dar nu ne gândim dacă suntem în stare a îndeplini măcar datoriile mai mici ale noastre.
Faţă de această stare a omului, care se vede şi la cei doi ucenici ai Domnului, despre care ni s-a cetit azi, găsim învăţătură în altă parte din Evanghelie. Pe aceasta s-o ascultăm astăzi, pentru ca să nu greşim prin pofte după lucruri mari, când noi nu suntem în stare să îndeplinim nici cele mici ale vieţii. | Continuare »

Pregătirea pentru ziua învierii Domnului prin spovedanie

Predica la Duminica IV din Postul Mare

Acest fel (de duhuri) cu nimic nu se poate scoate decât numai prin rugăciune şi po ştire. (Marcu 9, 29)

Fraţilor, la liturghia acestei Duminici, a patra a Postului Mare, sunt rânduite sa se citească două Evanghelii: a Duminicii şi a Sfântului Ioan Scărarul, de care facem pomenire azi.
Cea dintâi Evanghelie, deşi citită în Postul Mare, ne povesteşte lucruri din altă vreme, tocmai din apropierea Schimbării la faţă a Domnului. Atunci, pogorându-se din Muntele Taborului, unde se petrecuse minunea Schimbării la faţă, a venit în mijlocul ucenicilor săi. Şi a găsit „gloată multă împrejurul lor şi cărturari schimbând cuvinte împreună cu dânşii“ (Marcu 9, 24). Şi iată, a ieşit din mulţime un om, aducându-i pe fiul său, care era surd şi mut şi făcea spume la gură şi se topea de scuturarea boalei.
Tatăl copilului ceruse vindecare pentru fiul său. Îl adusese mai întâi la ucenicii Domnului, ei nu-l putuseră tămădui, şi acum îl aducea la însuşi Domnul Hristos.
Mântuitorul a adus mângâiere inimii chinuite a tatălui şi i-a vindecat copilul. Atunci ucenicii l-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l vindecăm? Iar Domnul Hristos le-a răspuns, cu cuvintele auzite azi în Sf. Evanghelie: Acest fel (de duhuri sau de răutate lăuntrică) nu se poate scoate afară decât numai prin rugăciune şi post.
Acestea sunt cuvintele dela care trebuie să plecăm astăzi, pentru a mai învăţa ceva din Sf. Evanghelie.
I.
Fraţilor, se scoborâse cerul pe pământ, când Mântuitorul s-a schimbat la faţă. A fost o sărbătoare la care au luat parte şi vechii prooroci Moise şi Ilie, în mijlocul unei străluciri care a uimit şi a ameţit pe trei din apostolii luaţi de Domnul acolo, spre a fi martori la acea minune. | Continuare »

Ce înseamnă a-ți lua crucea şi a urma Domnului

Predica la Duminica III din Postul Mare

Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Marcu 8, 34)

Fraţilor, suntem cam la jumătatea Postului. Domnul vine acum să ne vorbească prin Evanghelia sa, despre trebuinţa de a lua asupra noastră crucea sa şi a-L urma, de voim să ne mântuim sufletul. Şi e bine că se întâmplă aşa, căci postul e vreme de gândire adâncă la trebuinţele noastre sufleteşti şi împlinirea lor. Se înşală cu amar cei ce cred că de asta avem post, ca să nu mâncăm carne. Nu, fraţilor, oprirea dela unele mâncări e numai faţa de deasupra; ei trebuie să-i răspundă, înăuntrul nostru, îndeletnicirea cu gânduri înalte despre împărăţia lui Dumnezeu, mântuirea sufletului şi purtările cele plăcute Domnului în viaţa de toate zilele. La cine lipseşte asta şi rămâne numai faţa de deasupra, cu nemâncarea de came, nu e post, ci mai mult o înşelare a noastră înşine, căci doară împărăţia lui Dumnezeu nu e mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Împărăţia lui Dumnezeu este vieţuire după poruncile Domnului şi, dacă cineva nu le îndeplineşte, poate să roadă el toate rădăcinile şi scaieţii pământului, căci post tot nu este.
Sfinţii Părinţi au postit, fraţilor, dar, postind trupeşte, au postit şi duhovniceşte. Cine face altfel, face, nu post, ci mai mult e viclenie nemintoasă şi vrednică de râs. Căci Dumnezeu nu te va judeca după ce ai mestecat în gură, ci după ce ţi s-a sălăşluit în inimă şi ce ai lucrat cu mânile tale. Postul nu trebuie să fie temelia, ci urmarea gândurilor temătoare de Dumnezeu ale unui om care, în aceste zile, când ne apropiem de Patimile Domnului, îşi zdrobeşte inima şi-şi curăţă cugetul pentru a se apropia cu vrednicie de Sfintele Sărbători. Şi se înţelege, fraţilor, cine îşi frământă cugetul său cu asemenea gânduri sfinte nu poate benchetui, ci trebuie să păzească cumpătare în viaţa sa, cumpătare şi în mâncare şi în băutură.
De aceia am spus fraţilor, că bine este că tocmai în această vreme de post Biserica ne pune înainte Evanghelia Mântuitorului în care ni se vorbeşte de chipul cum trebuie să-i urmăm Lui şi de mântuirea sufletului nostru, căci tocmai în această vreme noi trebuie să ştim cum să postim duhovniceşte şi să urmăm Domnului. | Continuare »

Despre datoriile celor mari de a îngriji de cei mici

Predica la Duminica II din Postul Mare

Eu sunt păstorul cel bun.
Păstorul cel bun sufletul îşi pune pentru oi (Ioan 10, 11).

I
Fraţilor, în această Duminică, a doua a Postului Mare, se citesc două Evanghelii; una a Duminicii, zi în care noi totdeauna sărbătorim învierea Domnului, şi alta a Sfântului Grigorie Palama, pe care il sărbătorim şi-l cinstim astăzi, adică la două săptămâni după ce s-a început Postul Mare.
Fiecare din aceste Evanghelii are frumuseţea sa şi e plină de cugetări adânci. În cea a Duminicii, ni se vorbeşte despre vindecarea săvârşită de Domnul Hristos asupra unui om cu mâinile şi picioarele slăbănogite, de nu se mai putea mişca; în cea de a doua, ni se cetesc cuvinte spuse de Mântuitorul şi cuprinse în Evanghelia după loan. Ele cuprind învăţături adânci, bune de luat în seamă şi de îndeplinit de toţi cei ce au în mâna lor călăuzirea altora.
A vorbi despre înţelesul bogat care se află în amândouă bucăţile pomenite, nu ne va fi cu putinţă. După cum piatra scumpă numită diamant aruncă fără încetare raze luminoase, aşa şi un singur rând din Sf. Evanghelie ajunge pentru a scoate dintr-însul învăţătură ca dintr-o fântână nesecată. De aceea noi ne oprim la una singură din bucăţile citite şi vom căuta să sorbim dintr-însa rouă plăcută pe care Domnul Hristos a turnat-o în ea.
Să îndreptăm mintea noastră la bucata pomenită din Sfânta Evanghelie dela Ioan şi să scoatem învăţătura cea de bună călăuzire pentru noi.
II.
Fraţilor, Domnul Hristos a avut multă dragoste de unele cuvinte pe care le-a întrebuinţat des în învăţătura Sa. Când a vorbit de cei care trebuiau să urmeze glasului Său, i-a numit oi. Precum ştiţi, oaia este un dobitoc blând, fără răutate şi care primeşte lovitura fără a lovi. Aşa-i voia Domnului Hristos: de a avea pe ai săi blânzi şi buni. De aceia îi numeşte oi. | Continuare »

Despre cinstirea Sfintelor Icoane

Predica la Duminica I a Postului Mare (Duminica Ortodoxiei).

Fraţilor, în această Duminică, cea dintâi a Postului Mare, Biserica ne pune înainte una din luptele aprige purtate de dânsa cu duşmanii săi. Astăzi serbăm biruinţa împotriva acelora ce aruncau icoanele din sânul ei.
Cum să nu sărbătorească ea această biruinţă, când cu atât amar a câştigat-o! Cum să nu puie sub ochii fiilor săi trecutul care dovedeşte cât de mult ea s-a îngrijit să-i îndrumeze cu mijloace sănătoase pe calea dreptăţii!
Ceia ce s-a câştigat cu luptă, cu sudoare, cu sânge, nu trebuie să piară din amintirea noastră. Un lucru cu atât îţi este mai scump, cu cât l-ai căpătat cu mai multe osteneli. Aşa şi aci, să preţuim mai mult ceea ce învăţătoarea noastră, Biserica, cu mult zbucium a adus până la noi. Să nu ne arătăm nepăsători pentru ceea ce ea a ţinut de sfântă datorie să nu lipsească pe fiii săi. Toţi care nu ţin în seamă cât s-au ostenit părinţii cu dânşii, nu sunt fii buni. Tot aşa creştinii care nu se uită la lucrurile pentru care mama lor, Biserica, s-a ostenit, nu simt buni creştini.
Icoanele au fost odorul pentru care mult timp s-a luptat Biserica noastră. Aspră a fost şi mult timp a ţinut lupta, pentru că se găsiseră firi rele şi oameni fără Dumnezeu care nu primeau icoanele, le aruncau, le ardeau, ascultând mai mult de obiceiurile păgâneşti decât de cele ale Bisericii. A voit Dumnezeu însă ca, la urma urmei, biruinţa să fie a ei. Ea ridică sus steagul biruinţei şi aşează această zi, cea întâi Duminică din Postul Mare, ca amintire în nesfârşirea timpurilor. Ea a vrut să fie o zi care să amintească creştinului lupta purtată de dânsa pentru cinstirea icoanelor. Apoi tocmai despre această cinstire pe care-o datorăm sfintelor icoane, să vorbim şi noi azi.
I
Fraţilor, când un om iubeşte pe cineva, nu se naşte oare într-însul o dorinţă vie de a-i avea chipul zugrăvit pe ceva? Cu câtă plăcere primeşti şi ţii chipul prietenului cu care ţi-ai petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei! Cu câtă duioşie păstrezi chipurile fratelui iubit şi depărtat, ale surorii scumpe, ale rudelor de inimă! Nu numai atâta, păstrăm cu cinste şi chiar cu mulţămire chipul fruntaşilor neamului nostru, al celor ce şi-au vărsat sângele pentru ţară, al capului ţării, ale domnilor care au fost părinţi pentru neamul nostru. | Continuare »

Despre beție

Despre beție

Predică la lăsatul secului de brânză
Fraţilor,

Luaţi aminte de voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. (Luca, 21, 34)

Ne aflăm în ziua de lăsatul secului de brânză. Timpul Postului Mare, care se apropie, ne îndeamnă la cumpătare. Sfânta noastră Biserică a aşezat aceste zile ca nişte trepte, pentru ca, puţin câte puţin, să ne pregătim pentru înfrânarea postului. Dar în acest ajun al marelui Post, câte piedici aduce înfrânării un rău şi nesocotit obicei! Dacă postul e timp de înfrânare, câţi rătăciţi nu sunt care intră în el prin neînfrânare!
Oh! fraţilor, cât este de ruşinoasă si nevrednică reaua pornire de a mânca şi a bea peste măsură! Şi este nevrednică, nu numai de un creştin, ci chiar de un om. Când Postul Mare, care bate la uşă, te cheamă la cumpătare şi viaţă măsurată, cum ai să treci aşa iute, de la necumpătarea lăsatului de sec, la cumpătarea postului? De cele mai multe ori, băutura te doboară, te îmbolnăveşte, te opreşte de la lucru, şi astfel, cel dintâi pas al tău în post este mânjit de păcatul neînfrânării. Trebuie să ştiţi fraţilor că Postul Mare este pregătirea întristată a creştinului, ca să treacă cu răbdare amintirea, care se face în fiecare an, a Patimilor Mântuitorului.
Apoi aşa ne pregătim noi pentru Patimile Domnului, prin mâncare până la pierderea minţii? Dumnezeu toate lucrurile le-a dat bune, omul însă, întrebuinţându-le rău, le-a făcut rele. Mâncarea şi băutura sunt amândouă trebuincioase, pentru că ţin viaţa, şi omul trebuie să mănânce numaidecât ceea ce-i trebuie pentru păstrarea puterilor trupului. Îndată însă ce el trece măsura, îndată ce nu mai bea pentru nevoia trupului, ci pentru pofta josnică şi neruşinată de a se ameţi, din această clipă băutura ajunge un lucru rău. În loc ca tu, om, să stăpâneşti băutura, să ajungă ea să te stăpânească pe tine? Atunci înseamnă că te-ai scoborât în rândul vitelor, fiindcă numai vita, unde vede iarbă se şi duce întins acolo. Îndată ce simţi pofta turbată şi gâdilitura băuturii, o putere nevăzută parcă te împinge spre locul desfrânării şi al diavolului.
Nenorocit, de o mie de ori nenorocit, cine a ajuns în această stare! În loc de minte şi voinţă, la dânsul găseşti pofte nesfârşite. Ele îl mână, când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi. | Continuare »

Despre Judecata viitoare

Predică la Duminica Lăsatului de carne
Fraţi creştini,

Iată ziua Domnului care vine, este crudă… Voi pedepsi lumea pentru răutatea sa, şi pe cei răi pentru nedreptatea lor; voi doborî îngâmfarea celor mândri şi voi umili trufia celor ce se fac temuţi. (Isaia, 13, 9-11)

Voi ştiţi că posturile sunt pentru noi vremuri de cugetări adânci, în care omul, mai mult decât de obicei, trebuie să-şi plece mintea sa la învăţăturile legii dumnezeieşti. Dar fiindcă cel mai însemnat dintre posturi este Postul Mare, încă înainte de a intra într-însul, Biserica începe a ne pregăti sufletele cu vrednicie, a ne hrăni cu cugetări înalte, care ne îndeamnă să ne curăţim şi să luăm aminte la mântuirea în viaţa de veci.
Astfel, cu trei săptămâni înainte de a intra în post, avem duminica numită a Vameşului şi Fariseului, în care mintea ni se îndreaptă spre adevărata rugăciune, după pilda vameşului, despre care ni s-a citit în Evanghelie acum două săptămâni. În ea, ni s-a arătat că inima înfrântă şi smerită e bine primită la Dumnezeu. După aceia a venit duminica numită a Fiului risipitor, în care luarea-aminte ne-a fost îndreptată spre pocăinţă şi spre dragostea cu care Dumnezeu primeşte pe cel ce se întoarce la El cu inima curată. Iar cu o săptămână înainte de post, adică în duminica lăsatului de carne, în care ne aflăm acum, ni se pune înainte icoana înfricoşată a Judecăţii viitoare, la care orice creştin trebuie să se gândească cu toată puterea minţii şi zvâcnirea inimii.
Apoi, dacă este aşa, de folos ne va fi să ne îndeletnicim acum cu această învăţătură, pe care ne-a înfăţişat-o şi Sfânta Evanghelie de astăzi.
Fraţilor,
Omul este o fiinţă care însetează după dreptate şi, dacă de multe ori n-o găseşte pe pământ, se mângâie că odată şi-odată i-o va da Dreptul Judecător. Apoi atunci, însăşi firea omului cere o judecată de apoi, în care nimic nu va fi ascuns, în care Domnul, Cel ce vede adâncul inimilor, nu va mai avea nevoie de martori, care de atâtea ori încurcă cu minţirea lor judecăţile omeneşti. În judecata viitoare, se vor vedea lămurit toate lipsurile judecăţilor de altădată. | Continuare »

Despre Risipă

Predică la Duminica fiului pierdut
Fraţilor,
Intrăm azi în cercetarea uneia din acele patimi care bântuie multă lume în ziua de azi. Citirea Sfintei Evanghelii pe care aţi auzit-o ne pune înainte pilda unui fiu pe care pofta de a risipi îl rodea ca un vierme neadormit. Nemulţumit de rânduiala cu care toate mergeau în casa tatălui său, căuta să scape de aci ca să trăiască în neorânduială şi desfrâu. Pildele cele rele din viaţa de toate zilele îi semănaseră în inimă dorinţa de a nu iubi munca sănătoasă şi măsurată, ci de a alerga să cheltuiască pentru săturarea unor pofte nemernice.
Sucită învăţătoare e lumea aceasta, fraţilor! Tot ce e rău într-însa iese la iveală şi momeşte pe om. Ce e bun, rămâne mai ascuns; de aceea şi făptuirea binelui e mai grea. Dar şi omul este fiinţă sucită. Unde vede răul, unde zăreşte patimi mai multe şi mai uricioase, întins se duce acolo. Aceasta ne dovedeşte cu tărie că omul a căzut prin Adam, şi aşa, a rămas mai plecat spre rău.
Aceasta ne dumereşte pe noi asupra povestirii din evanghelia de azi. Ce împingea pe fiul pierdut să iasă din viaţa liniştită şi sănătoasă din casa tatălui său şi să pornească în largul lumii? Pilda rea pe care viaţa lumii i-o punea înainte, iar el, ca o fiinţă plecată la rău, nu judeca sănătos ceea ce vedea, ci se ducea întins în vârtejul periculos şi ameţitor al vieţii stricate.
Mulţi sunt pe lume de aceştia, care nu doresc altceva decât viaţa plină de desfătare şi risipă! Păţania fiului acestuia din evanghelie să le fie tuturor pildă ca să nu mai încerce nenorocirile pe care el le-a încercat. Oh! dar cât de greu se învaţă omul!! Cât de puternice simt ispitele acestei lumi! Pentru aceia să cercetăm puţin viaţa aceasta de risipă şi relele pe care le aduce, că doar va îndemna pe unii să cugete la ea şi să fugă de dânsa. | Continuare »

Despre Mândrie

Predica la Duminica Vameşului şi Fariseului

Fraţilor,
Pilda pe care Mântuitorul Hristos ne-o pune înainte în Sf. Evanghelie de azi, este pentru toţi uşoară de înţeles. Ea este îndreptată spre oamenii aceia, care se făleau prea mult cu ei înşişi şi dispreţuiau pe alţii. Deci spre sufletele îngâmfate Domnul nostru Iisus Hristos se îndreptează azi în Evanghelia Sa, spre oamenii care, la părerea prea mare de ei înşişi, alătură dispreţul către alţii. Într-adevăr, cine este mândru, n-ar fi decât pe jumătate, dacă n-ar călca în picioare pe semenul său. Lui i se pare că preţul său e aşa de mare, încât alţii nu preţuiesc nimic pe lângă dânsul. Omul mândru niciodată nu este şi nici nu poate fi plăcut, fiindcă, în toate vorbele şi faptele lui, vrea să-ţi dea a înţelege că el e mai presus de tine. Pe cât de frumos este să fii mai mult decât te arăţi, tot atât de urât e să te arăţi mai mult decât eşti. Ceea ce e bine privit în lume şi plăcut înaintea lui Dumnezeu e ca faptele să te arate cine eşti şi ce treaptă meriţi, nu tu să trâmbiţezi că eşti într-un fel sau altul. Ceea ce e vrednic de osândă e că omul mândru pune pe seama sa merite pe care nu le are, cum face fariseul de care aţi auzit în Evanghelia de azi.
Alături însă cu mândria acestuia, găsim rugându-se pe un biet vameş. Acesta cu umilinţă şi căinţă cerea iertare lui Dumnezeu pentru tot ce făcuse. Lui nu-i trecea prin cap, ca fariseului, că, ocărând pe altul, are să-şi scoată la iveală meritele lui. Apoi tocmai pe acest vameş Mântuitorul ni-l dă ca pildă de umilinţă şi lipsă de mândrie, şi numai despre dânsul spune că s-a întors îndreptat la casa sa, adică împăcat cu Dumnezeu.
Să stăruim mai mult asupra păcatului acesta al mândriei, ca să vedem cât e de osândit de Dumnezeu şi urât de oameni, iar, pe de altă parte, să ne încălzim sufletul la frumuseţea umilinţei, care ne îndepărtează de înfumurare şi face ca alţii mai degrabă să ne mărturisească meritele, dacă avem vreunul. | Continuare »

Predică de rostit la orice vreme

Nu e destul a zice: De asta vin nenorociri, fiindcă lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu; ci trebuie a ne şi îndrepta.

Când se face seară, ziceţi: semn va fi, că se roşeşte cerul. Şi dimineaţa ziceţi: astăzi va fi furtună, că se roşeşte cerul posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, iar semnele timpului nu puteţi! (Matei 16, 2-3)

Fraţilor,
Cuvintele acestea sunt spuse de Mântuitorul Hristos, ca mustrare către povăţuitorii neamului jidovesc. Ei, ca şi mulţi din vremea noastră, se pricepeau să judece lucrurile mărunţele, dar nu se pricepeau la cele mari şi mai de preţ. Şi, tot ca şi mulţi din zilele noastre, se pricepeau să întoarcă şi să învârtească treburile altora ori să judece fel de fel de întâmplări, dar nu se pricepeau să-şi vadă cu ochii limpezi trebuinţele sufletului lor. Şi vedeţi ce lămurit şi uşor de priceput le spune Mântuitorul: voi semnele cerului ştiţi să le judecaţi; ştiţi când o să fie vreme bună şi ştiţi când o să fie furtună; dar semnele timpurilor de ce nu le ştiţi?
Care erau acuma acele semne? Iată care: Domnul Hristos se scoborâse ca Dumnezeu între oameni spre a-i învăţa cele ale împărăţiei lui Dumnezeu, iar acei povăţuitori rătăciţi ai neamului jidovesc nu-l mărturiseau, ci îl bârfeau în faţa mulţimii zicând: d’apoi acesta e feciorul cutărui lemnar, ori: are pe diavolul într-însul, dacă face minuni. Şi de aceasta acuma le spune Mântuitorul: voi ştiţi să judecaţi faţa cerului, adică lucrurile care nu vă ţin nici cald nici rece, iar lucrurile dumnezeieşti pe care eu le-am făcut între voi, nu ştiţi să le judecaţi.
Dacă Mântuitorul ar fi astăzi printre noi, mi se pare c-ar putea să ne mustre ca şi pe povăţuitorii de odinioară ai neamului evreiesc. Căci dacă de mult perit-au acei povăţuitori, n-a pierit însă sămânţa lor. Şi astăzi ar putea fi găsiţi cu duiumul printre noi, creştinii. Şi noi suntem foarte pricepuţi să judecăm faţa cerului şi alte întâmplări, dar nu ne putem vedea de păcatele noastre. Şi pentru a dovedi, Fraţilor, că aşa este, ia să stăm puţin de vorbă. | Continuare »

MULŢUMIREA CĂTRE DUMNEZEU

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

(…) Ne aducem aminte de cei zece leproşi pe care, la fel, Domnul i-a vindecat din una dintre cele mai cumplite şi mai cutremurătoare boli care pot exista pe lumea aceasta… (când carnea omului putrezeşte stând [el] în picioare şi umblând pe picioare). Şi când Dumnezeu i-a vindecat pe toţi zece şi numai unul s a întors să I mulţumească.
Ce mult dorea Domnul să-i vadă pe toţi!
N-avea El nevoie de mulţumire, că El n-a făcut binele pentru mulţumire, cum nu face nici azi binele pentru mulţumirea celor credincioşi, a celor puţini care sunt credincioşi, ci îl face pentru toţi oamenii, chiar dacă sunt atât de mulţi care nu-I mulţumesc niciodată lui Dumnezeu pentru că pot să strângă din grădină sau din holdele lor sau pentru că la sfârşitul muncii pot să încaseze un salar bun.
Sau pentru atâtea binecuvântări!…
Sau pentru că li se naşte un copil sănătos…
Sau pentru că li se vindecă o vită bolnavă!
Sau pentru că sunt ajutaţi într-un ceas greu…
Sau pentru că sunt salvaţi de accidente şi nenorociri!
Sau pentru că, lucrând în locuri primejdioase, Dumnezeu face să nu li se întâmple niciodată o nenorocire!…
Sunt aşa de puţini care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru astfel de stări şi, cu toate acestea, Dumnezeu e bun şi le dă tuturor – şi celor nemulţumitori, şi celor răi – binecuvântările şi binefacerile Sale, aşa cum spune în Evanghelie: „…ca să fiţi fiii Tatălui vostru Care este în ceruri, căci El face să cadă ploaia Sa şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. Şi face să răsară soarele Lui şi peste cei buni, şi peste cei răi”. El face să se reverse binecuvântarea Sa şi peste cei mulţumitori, şi peste cei nemulţumitori. | Continuare »