Predica la Duminica Vameşului şi Fariseului
Fraţilor,
Pilda pe care Mântuitorul Hristos ne-o pune înainte în Sf. Evanghelie de azi, este pentru toţi uşoară de înţeles. Ea este îndreptată spre oamenii aceia, care se făleau prea mult cu ei înşişi şi dispreţuiau pe alţii. Deci spre sufletele îngâmfate Domnul nostru Iisus Hristos se îndreptează azi în Evanghelia Sa, spre oamenii care, la părerea prea mare de ei înşişi, alătură dispreţul către alţii. Într-adevăr, cine este mândru, n-ar fi decât pe jumătate, dacă n-ar călca în picioare pe semenul său. Lui i se pare că preţul său e aşa de mare, încât alţii nu preţuiesc nimic pe lângă dânsul. Omul mândru niciodată nu este şi nici nu poate fi plăcut, fiindcă, în toate vorbele şi faptele lui, vrea să-ţi dea a înţelege că el e mai presus de tine. Pe cât de frumos este să fii mai mult decât te arăţi, tot atât de urât e să te arăţi mai mult decât eşti. Ceea ce e bine privit în lume şi plăcut înaintea lui Dumnezeu e ca faptele să te arate cine eşti şi ce treaptă meriţi, nu tu să trâmbiţezi că eşti într-un fel sau altul. Ceea ce e vrednic de osândă e că omul mândru pune pe seama sa merite pe care nu le are, cum face fariseul de care aţi auzit în Evanghelia de azi.
Alături însă cu mândria acestuia, găsim rugându-se pe un biet vameş. Acesta cu umilinţă şi căinţă cerea iertare lui Dumnezeu pentru tot ce făcuse. Lui nu-i trecea prin cap, ca fariseului, că, ocărând pe altul, are să-şi scoată la iveală meritele lui. Apoi tocmai pe acest vameş Mântuitorul ni-l dă ca pildă de umilinţă şi lipsă de mândrie, şi numai despre dânsul spune că s-a întors îndreptat la casa sa, adică împăcat cu Dumnezeu.
Să stăruim mai mult asupra păcatului acesta al mândriei, ca să vedem cât e de osândit de Dumnezeu şi urât de oameni, iar, pe de altă parte, să ne încălzim sufletul la frumuseţea umilinţei, care ne îndepărtează de înfumurare şi face ca alţii mai degrabă să ne mărturisească meritele, dacă avem vreunul.
I
Fraţilor,
Ce găsise fariseul să spuie lui Dumnezeu în rugăciunea sa? Să-i mulţumească pentru că el nu e ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, desfrânat, şi chiar ca vameşul de lângă dânsul. S-ar părea că el laudă pe Dumnezeu, în fapt însă se laudă pe el însuşi. Lauda lui Dumnezeu îi slujeşte numai ca mijloc pentru a arăta cât este el de mulţumit şi îngâmfat de el însuşi, fiindcă e mai bun decât ceilalţi. Deci nu este greu de înţeles dacă rugăciunea sa e plăcută lui Dumnezeu, dacă este o cădelniţă, din care se ridică mirosul plăcut al bunei cinstiri a lui Dumnezeu şi căinţei adevărate, ori mirosul înăbuşitor al mândriei şi deşertăciunii.
Urâciunea acestui păcat e aşa de mare, că, în faţa pildei Mântuitorului, fără să vrei, mândria acestui fariseu te scârbeşte, şi, dimpotrivă, iubeşti pe vameşul umilit.
Ascultaţi hotărârea rostită de Fiul lui Dumnezeu împotriva celor mândri: „Tot cel ce se înalţă, se va smeri (Luca 14, 11), adică tot omul care se mândreşte, are să vie un timp când are să fie umilit. Băgaţi de seamă că această hotărâre e pentru toţi: nimenea nu e lăsat la o parte. Cine va voi să se înalţe, fie oricine ar fi, umilit va ajunge; şi mai degrabă vor trece cerul şi pământul decât ca acest cuvânt dumnezeiesc să nu se împlinească. Uitaţi-vă şi minunaţi-vă de nemăsurata împotrivire pe care Dumnezeu o face celor mândri: până acolo că se arată duşman al lor. Dumnezeu se împotriveşte celor mândri şi dă dar celor umiliţi (1 Petru 5, 5), zice Sfântul Apostol Petru. Vezi, frate, cât de rău este, zice fericitul Ieronim, când ai pe Dumnezeu protivnic.
Vedeţi, fraţilor, că împotrivirea lui Dumnezeu faţă de cei mândri este foarte dreaptă, căci drept este să fie înjosit şi umilit cel ce, în lipsă de alte merite, se mândreşte şi-şi ia îngâmfarea drept merit.
Mândria este dragostea nesocotită de noi înşine, este înălţarea peste ceea ce cu adevărat suntem. Această dragoste şi înălţare oarbă ne împing să căutăm în faptele noastre o mărire care lipseşte. Ceea ce trebuie să ne îndemne a stârpi sămânţa mândriei este cuprins în cuvintele Sfintei Scripturi, care ne spune că mândria nu este numai un păcat, ci şi izvorul tuturor păcatelor: începutul oricărui păcat este mândria (Isus Sirah 10, 15).
Cumpăniţi bine cum este acest lucru. Orice păcat este un dispreţ al lui Dumnezeu şi o călcare a poruncilor Lui. Dar care este adevărata pricină a dispreţului şi a acestei nesupuneri decât mândria, care ne împiedecă de a ne scoborî acolo unde suntem şi a ne supune poruncilor dumnezeieşti?
Dragostea nesocotită de noi înşine ne împinge să căutăm, cu o grabă şi aprindere fără rânduială, fel de fel de bunuri. Tocmai pornirea aceasta turbată se face început a poftei întreite pe care Sf. Apostol Ioan ne-o arată ca izvor al tuturor păcatelor de care lumea este plină: Tot ce este în lume, pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii este (1 Ioan 2, 16).
Să încheiem de aici, fraţilor, că mândria, prin ea însăşi, este tot atât de urâcioasă, ca şi un mănunchi întreg de alte păcate. Ea, când stăpâneşte pe cineva, mânjeşte şi întunecă toate celelalte porniri bune ale omului. Iată pe Fariseul din pilda Mântuitorului: el are unele părţi bune, totuşi, din pricina mândriei, ni se arată dezgustător.
Priviţi însă pe vameş. El, tocmai fiindcă se ştia încărcat de greşeli, stătea de o parte întristat. Abia dacă se credea vrednic să pătrundă înăuntrul casei lui Dumnezeu. El stă la uşă, departe de altar, temându-se să nu-l mânjească, dacă s-ar apropia prea mult. Umilinţa îl ţinea departe de altar, ea însă este aceia care îl apropie de Dumnezeu, zice fericitul Augustin (Omilie la Duminica a 10-a după Rusalii).
El nici nu voia să-şi ridice ochii la cer. Cerul este tronul dreptăţii dumnezeieşti. Vameşul ştie aceasta, îşi ştie şi păcatele sale şi se teme ca nu cumva, ridicând ochii spre cer, să vadă braţul lui Dumnezeu întins pentru a-l pedepsi.
Pentru a scăpa de pedeapsa ce ştie că a meritat-o, el se pedepseşte singur: îşi loveşte pieptul. La faptă uneşte şi cuvintele; dar ce cuvinte! Cât de adevărate sunt şi cât de mult spun ele în curăţia şi scurtimea lor! Aceasta este adevărata rugăciune, cu umilinţă şi inimă curată. Ea are mărturisirea nenorocirii acelui care se roagă şi încrederea nemărginită în Acel către care se îndreaptă. Dumnezeule, zicea el, fii milostiv către mine păcătosul. Numai în faţa acestor cuvinte, rupte din inimă şi însufleţite de cea mai sfântă pornire de umilinţă, durere, căinţă adevărată şi încredere în Dumnezeu, poţi pricepe urâciunea nemăsurată şi pata neagră, pe care mândria o pune pe veşmântul curat al sufletului creştinesc.
Umilinţa are aceea plăcut, că ea nu supără pe nimenea, nu caută să se ridice peste alţii, în timp ce mândria nu poate trăi altfel decât să se ridice peste alţii şi acolo unde nu merită.
Omului, dacă are unele însuşiri bune, îi sunt mărturisite; dar, îndată ce începe să se laude cu dânsele şi să se îngâmfe, ajunge urât de toţi. Fariseul, de pildă, are însuşiri bune: noi însă găsim într-însul o privelişte nesuferită, fiindcă ceea ce iese la iveală e faţa blestemată a mândriei. Lauda e bun lucru şi am fi fericiţi ca toţi s-o merite; ea este însă urâtă, când omul singur şi-o face; şi fariseul nostru aşa face, se laudă singur şi se îngâmfă.
Bietul vameş însă nu vorbeşte decât de nelegiuirile sale, el nu găseşte într-însul nimic bun. A se lăuda şi îngâmfa, nu s-a gândit niciodată. Fariseul vrea ca toţi să se minuneze de dânsul, vameşul nu cere decât milă şi iertare.
II
Frumoasă pildă de rugăciune pentru noi toţi, fraţilor, când intrăm în casa Domnului! Această simţire ar trebui să ne însufleţească întotdeauna, şi multă ură şi patimă ar peri dintre noi. Cutare n-ar mai avea să se plângă că tovarăşul său se ţine prea sus, celălalt n-ar mai despreţui pe toţi, că nu sunt ca dânsul.
Măcar în casa aceasta a adevărului şi dreptăţii veşnice, să ne aducem aminte că suntem cu toţii deopotrivă; măcar aici frunţile, în loc să se ridice îngâmfate, să se plece cu temere înaintea măreţiei dumnezeieşti. Aci să ne aducem aminte că toţi păcătuim, şi amintirea păcatelor să ne pătrundă şi să ne zmulgă strigăte rugătoare spre tronul milostivirii. Din mintea nimănui să nu piară, ci să se ştie, în acest loc al sfinţeniei dumnezeieşti, că ceea ce cu adevărat dă cununa nemuririi nu sunt nici boieriile, nici învăţătura, nici cinstirea pământească, nici osanalele de tot soiul, ci curăţia inimii şi faptele întru dreptate şi adevăr. Acestea şi numai acestea apropie pe om de Dumnezeu şi-l suie acolo unde nimic din plăcerile şi laudele pământeşti nu l-au putut sui. Şi tocmai mândria, fraţilor, aruncă pe om departe de acest tron al dumnezeirii. Ea îl împiedecă să zică: am păcătuit, dar tu, Doamne, pentru mine ai suferit moarte, şi cu sângele Tău ai spălat petele păcatelor mele; am păcătuit, dar tu te-ai făcut chezăşie pentru păcătosul vinovat; am păcătuit, dar întru Tine nadăjduiesc foarte. Fii îndurător spre mine, Dumnezeule! Iată, eu pieptul mi-l lovesc şi-mi pedepsesc inima aceasta, de unde au ieşit toate nedreptăţile mele, ca dintr-un izvor otrăvit. Fii îndurător spre mine păcătosul!
Numai o inimă umilită poate vorbi astfel. Numai o inimă neînvârtoşată de cheagul mândriei poate înălţa adevărata rugăciune spre cerescul Stăpânitor.
Ce se alege însă, fraţilor, de rugăciunea umilită a vameşului şi îngâmfată a fariseului? Însuşi Mântuitorul nostru Hristos ne spune: acesta, adică vameşul, s-a întors îndreptat spre casa sa, adică împăcat cu Dumnezeu, mai mult decât fariseul; căci tot cel ce se înalţă se va smeri, iar cel ce se umileşte se va înălţa.
Băgaţi de seamă, fraţilor, urmările deosebite ale mândriei şi ale umilinţei. Doi oameni intră împreună în casa Domnului, unul, păcătos cunoscut cum era vameşul, căci vameşii erau socotiţi de evrei ca cel mai ticălos soi de oameni; el, aşa păcătos cum este, îşi face mărturisirea păcatelor sale, se mântuie şi se uşurează de păcate. Celălalt, fariseul, omul încărcat de cinste şi de merite; dar el se mândreşte cu ce a făcut şi scoate la iveală cu îngâmfare faptele sale. Acesta, în loc să se uşureze, se încarcă de păcate şi este urât de Dumnezeu.
Cum? păcătosului i se iartă ce a făcut, iar cel bun se încarcă de păcate? Vreţi să ştiţi pricina? Iat-o: vameşul păcătos s-a rugat cu umilinţă; celălalt însă s-a rugat cu mândrie şi de asta nu i s-a socotit lui spre îndreptare. Pe cel ce s-a umilit, Dumnezeu l-a înălţat, şi pe cel ce s-a înălţat, Dumnezeu l-a umilit.
Aceasta, fraţilor, este povestea tuturor oamenilor. Numai Dumnezeu este mare, numai El are dreptul de a se înălţa mai presus de tot ce este, fiindcă tot ceea ce este a ieşit din mâna sa. Omul, făptură a lui Dumnezeu, n-are dreptul să ne înalţe înaintea lui, căci aceasta, departe de a-i da vreun merit, îl scoboară. El are altceva mai bun de făcut: fapte cu inimă curată, întru dreptate şi adevăr. Acestea singure şi numai acestea îl vor înălţa la Dumnezeu. Mândria este cu totul neputincioasă de a-i aduce ceea ce îi aduc faptele de milostivire. Îndată ce se înalţă, Dumnezeu îl scoboară. De jos trebuie s-o iei, ca să te sui sus.
Să ne uităm împrejurul nostru, fraţilor, şi vom găsi şi noi mulţi farisei, care socotesc că nu se pot înălţa decât doborând pe alţii. Departe de noi tot omul care ne-ar putea trage cu dânsul la pierzare! Dacă fapta ta e creştinească, merită răsplată, fără să mai dărâmi pe altul.
Asta n-o putea pricepe fariseul. S-o pricepem însă noi, fraţilor, să ne încredinţăm că ceea ce face în ochii lui Dumnezeu o faptă de preţ, este îmboldirea inimii din care porneşte. A te ruga, a posti, a uşura pe săraci, a îngriji pe bolnavi, a învăţa pe cei neştiutori – sunt fapte bune şi frumoase. Dar, dacă sunt pornite din deşertăciune, de ochii lumii, din mândrie, ca să pari mai presus de alţii, nu sunt decât fapte urâte, fără preţ înaintea lui Dumnezeu şi sterpe pentru cer.
Să fugim de toate acestea, fraţilor! Şarpele mândriei să nu-l încălzim la sânul nostru, căci este spre nenorocirea noastră. Mândria duşmăneşte om cu om şi rupe legăturile pornite din inimă curată. Mai bine este să ne umilim pe pământ, ca vameşul, în cărarea scurtă a lumii pământeşti, şi, într-o zi, ne vom găsi cu dânsul, în mărirea şi strălucirea nesfârşită a cerurilor. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor