Predică la Duminica Samarinencii
Fraţilor, pe timpul când Mântuitorul răspândea sfintele Sale învăţături pe pământ, erau două popoare care nu se înţelegeau unde este mai bine să se închine lui Dumnezeu. Acestea erau Evreii şi Samarinenii. Sfânta Evanghelie de azi v-a spus că, fiind Mântuitorul Hristos pe marginea unui puţ, a venit o femeie samarineancă să scoată apă şi l-a întrebat: „Doamne unde trebuie să ne închinăm?“ Ea ştia că evreii ziceau într-un fel, iar samarinenii în altul. Evreii ziceau că numai în biserica din Ierusalim se cuvine a se închina lui Dumnezeu. Samarinenii aveau un munte pe care-l socoteau sfânt şi ziceau că numai acolo se dă închinarea cuvenită lui Dumnezeu. Vedeţi că nici unii, nici alţii, nu se gândeau la ceea ce face adevărata putere a închinăciunii. La dânşii, dacă te-ai fi închinat în locul ştiut, dacă gura tot spunea la vorbe, iar inima rămânea ca piatra, închinăciunea era bună. A trebuit să vină Domnul Nostru Iisus Hristos care să lumineze lumea.
În închinăciune, ca lucrul cel mai de preţ, a pus mişcarea inimii, cugetul curat. Asta înseamnă cuvintele să ne închinăm în duh şi în adevăr. Toate celelalte vin mai pe urmă. Şi tocmai asta n-o înţelegeau evreii. Ei puneau în frunte ceia ce era de mai puţin preţ, iar ce era mai însemnat nu băgau în seamă. În legea lor totdeauna s-au ţinut numai în lucrurile de deasupra. Inima nu era amestecată, chiar când era plină de toate fărădelegile. Pentru aceasta Mântuitorul i-a mustrat de nenumărate ori, numindu-i morminte văruite, care numai pe din afară sunt curate, iar pe dinăuntru pline de toată necurăţia. Când mustră pe Iudei, Domnul Hristos nu mustră supunerea lor la poruncile legii, ci fapta că nu pun buna pornire a sufletului ca temelie la ascultarea legii.
Să pătrundem şi noi mai adânc în această învăţătură ca să vedem ce înseamnă adevărata închinare de Dumnezeu.
Fraţilor, nu sunt oare şi azi creştini care ar trebui mustraţi tot aşa cum mustra Mântuitorul pe evrei? Nu sunt şi azi mulţi care cred că au făcut totul când au îndeplinit datoriile de din afară ale legii? Nu sunt creştini care, dacă postesc, vin la Sf. Liturghie – se supun tainei mărturisirii, se împărtăşesc cu Sf. Trup şi Sânge al Mântuitorului – se socotesc scutiţi de orice alte îndatoriri către Dumnezeu, către aproapele, către ei înşişi?
Da, fraţilor, sunt mulţi de aceştia. Ba sunt unii care, alăturea cu supunerea în legea dumnezeească, sunt plini de deşărtăciune, mândrie, de viaţă uşuratică şi care aleargă numai după poftele trupului. Îi vezi plini de dispreţ către aproapele, de asprime către săraci, răutate, grăire de rău, ură, pizmă. Vezi creştini care îndeplinesc cu sfinţenie poruncile legii, dar nu vor să pătrundă până în fundul ei. Pe de o parte, ei se supun legii dumnezeieşti, dar încolo nu vor să-şi stingă pornirile rele ale inimii şi sufletului. Se feresc numai ca aceste păcate să nu prea iasă la faţă, ca să nu-şi piardă numele de buni creştini.
Pricepeţi foarte bine, fraţilor, că, în chipul acesta, nu se îndeplineşte legea creştinească. Nu o îndeplinim în duh, cum spune Mântuitorul.
Ia închipuiţi-vă că un creştin iese dela biserică şi în drum dă peste un om cu carul sfărâmat. Creştinul nostru trece înainte nepăsător. Vă întreb eu, a îndeplinit acesta legea creştinească? Fără îndoială că nu. Dă însă ajutor celui păgubit. Numai atunci se poate zice că ai stat cu folos în biserică. Aici, în casa Domnului, capeţi îndemn spre fapte bune, iar dacă inima ta rămâne de piatră, nimic n-ai folosit.
Să ştie aceşti creştini orbi că legea stă mai mult în împlinirea datoriilor, decât în închinările făţarnice care lasă inima rece. În închinare udă-ţi sufletul în adevărata dragoste creştinească, care este imboldul spre tot lucrul bun. Pentru a fi creştin trebuie să te mai desparţi de tine însuţi, să-ţi laşi din păcatele tale, să iubeşti pe aproapele, să-i ierţi cusururile, să ajuţi pe cei nenorociţi, să le treci cu vederea greşelile. Sf. Apostol Iacov zice: Aceasta este legea curată şi fără pată înaintea lui Dumnezeu: a cerceta pe cei orfani şi pe văduve în strâmtorarea lor şi a se păzi pe sine nepătat de lume (Iacov 1, 27).
Mai este, fraţilor, ceva tot atât de însemnat. Nu trebuie să ţinem legea numai ca o închinare în afară, dar pe de altă parte, iar nu trebuie să socotim închinarea la un loc cu toţi în casa Domnului ca ceva nefolositor. Ştiţi că omul care se pricepe la vreun meşteşug, la vreo învăţătură, dacă o lasă mai mult timp în părăsire îşi pierde îndemânarea. Tot aşa şi aici. Omul care şi azi şi mâne şi o lună şi mai mult nu vine să se închine cu ceilalţi creştini în biserică, păgubeşte. Aci se săvârşeşte taina cea mare a prefacerii jertfei de pâine şi vin în Trup şi Sânge. Aci se aud învăţăturile cele cereşti. Aci creştinul primeşte imbold spre lucrarea dragostei creştineşti. În zadar vei zice: am să fac cutare lucru creştinesc. Dacă nu umbli în casa Domnului la închinare împreună cu toţi, cum ai să te îndemni la lucru bun?
O închinare aşa, numai cu mintea, nu se potriveşte totdeauna cu firea noastră. Noi suntem şi trup şi suflet. Trupul are trebuinţă să arăte în afară pornirile sufletului. Tocmai aceasta o face şi trupul, căci el arată în afară toate simţirile care mişcă sufletul, tovarăşul său.
Pentru ce deci n-ar fi tot aşa şi cu ceia ce simţim noi pentru Dumnezeu? Sufletul nostru simte o supunere nemărginită faţă de Dumnezeu. Trupul are datoria de a arăta aceasta în afară, în închinăciunea către Dumnezeu.
Închinarea dinafară este acea care o sprijină şi o hrăneşte pe cea dinăuntru a sufletului. Închinarea creştinilor la un loc aţâţă spre pornirile cele bune, înviorează cucernicia, luminează sufletele prin cântările şi slujirile pe care le pune dinaintea ochilor noştri. Cinstirea lui Dumnezeu în mijlocul fraţilor, cu ceilalţi creştini, apropie de Dânsul şi de lucrurile Sale pe atâţia oameni pe care treburile şi munca lor îi trag fără încetare spre lucrurile pământeşti.
De aceia se înşală cu totul cei ce cred că dau lui Dumnezeu o închinăciune mai vrednică de Dânsul, dacă fug de slujba pe care cu toţii i-o aducem împreună.
Aşa de adevărat este lucrul acesta fraţilor, încât creştinii, încă de la început, se adunau în case ca să-şi facă rugăciunile la un loc. Cel întâi lucru pe care Sfinţii Apostoli l-au făcut, după înălţarea Mântuitorului la ceruri, a fost să se adune spre a se ruga împreună. Şi toţi câţi au făcut aşa n-au putut zice că fără folos.
Nu v-aţi dus oare câte-odată spre casa Domnului cu inima grea şi v-aţi întors uşuraţi? Cine ar putea spune nu? N-am intrat noi uneori într-însa cu răceală şi tristeţe în simţirile noastre şi ne-am întors apoi acasă încălziţi şi uşuraţi? Rouă darului lui Dumnezeu a căzut peste sufletul nostru şi l-a răcorit. Soarele dreptăţii s-a ridicat asupra noastră şi a risipit orice nor.
Binecuvântarea este făgăduită acelor ce se adună spre a se ruga împreună. Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, zice Mântuitorul, acolo sunt şi eu în mijlocul lor. (Matei 18, 20). Fără îndoială, în slujirile la care luăm parte cu toţii, noi putem nădăjdui revărsarea unei mai mari mile a lui Dumnezeu peste noi.
Mai întâi de toate trebuie să ştim că noi ne adunăm în casa lui Dumnezeu spre a ne ruga, căci scris este: casa mea casă de rugăciune se va chema (Isaia 5, 6, 7; Marcu 11, 17; Luca 19, 46). Dar este de trebuinţă să mai auzim lucrul acesta? Din nefericire, da, fraţilor! Vreţi să ştiţi de ce? – Ascultaţi: unii vin la biserică aşa, ca să se mai ia, ca să se mai vadă pe unul şi pe altul. Alţii se roagă numai ca nişte maşini, fără să trezească din somn sufletul şi inima lor. Alţii ascultă cu urechea, dar nu bagă în ascunzişul inimii cele ce aud.
Ei, nu aşa, fraţilor! Partea cea mai însemnată în adunarea noastră creştinească este ca să nu fim numai ascultători, ci şi închinători, cu toată căldura inimii, căci aşa a zis Mântuitorul Samarinencii la puţ: să ne închinăm cu duhul şi cu adevărul.
N-am sfârşit, fraţilor, ba mai am încă multe a vă spune: La slujirea dumnezeească, când ne adunăm cu toţii, trebuie să avem şi o stare cuviincioasă. Măcar că închinarea de Dumnezeu este o închinare cu inima, totuşi, după cuviinţa cu care stă omul în Biserică, se poate cunoaşte şi pornirea inimii lui.
Intraţi în bisericile noastre şi ce veţi găsi? În timpul celei mai sfinte slujiri, cum este scoaterea Sfintelor Daruri, care se aduc la Sfânta Masă pentru prefacere în Trup şi Sânge, vezi pe unii că stau jos în străni sau pe scaune. Aceasta nu se poate chema închinare cuviincioasă şi cinstire de Dumnezeu.
Este un lucru de prisos să te numeşti păcătos şi în urmă să te apropii de Dumnezeu fără cuviinţă. Fără îndoială că nu poate să cinstească pe Dumnezeu înăuntru acel care îl nesocoteşte în afară.
Ai fost până acum unul din cei ce s-au arătat nevrednici de sfinţenia adevăratei închinări? Eu cu dragoste te îndemn: nu mai necinsti pe Dumnezeu. Măcar că alţii împrejurul tău se arată fără ruşine, tu nu te uita la dânşii şi fă-ţi datoria.
Puţin să-ţi pese dacă cei de pe lângă tine fac altfel; tu poartă-te cum se cade şi fii mulţumit! Nu ţinea în seamă pe cei ce te vor lua în bătaie de joc; înăuntrul tău ai să găseşti mulţumirea că ai făcut bine. Şi ştiţi ce zice Mântuitorul nostru: Fericiţi veţi fi când vă vor ocări pe voi (Matei 5, 11).
Cu urechea largă fii la glasul celui ce slujeşte la altarul Domnului. Tu roagă-te în tăcere şi în taină, nu înceta însă de a te ruga fierbinte. Fii cu inima îndreptată spre Dumnezeu. De ce nu ne ruşinăm oare când ne gândim că slujba s-a sfârşit, iar de rugat nu ne-am rugat mai de loc? Nu roşim când suntem în faţa lui Dumnezeu, iar inima umblă departe de el? De multe ori gânduri lumeşti şi uşuratice se furişează într-însa, când nu le alungi ca să faci loc cugetărilor înalte cereşti. Aceasta arată că suntem făpturi care nu după cuviinţă cinstim pe Dumnezeu, pentru că lumea cu păcatele ei se ţine de noi până şi în casa lui Dumnezeu. Ea se agaţă de noi chiar şi atunci când ne aflăm înaintea tronului Său.
Fiţi băgători de seamă. Rugaţi-vă şi luptaţi împotriva ispitelor ei.
Încă un sfat folositor am a vă da. Când o porneşti sau te întorci dela biserică, nu te pune la vorbă lungă. Pentru că, dacă tu te duci cu mintea pregătită pentru închinare şi plină de cugetări cereşti, vei vedea că aceasta e calea cea mai dreaptă spre a te bucura de o sfântă şi paşnică simţire în timpul slujbei. De câte ori n-am văzut noi pe unii venind târziu şi grăbiţi de parcă i-ar alunga cineva! Este cu neputinţă ca aceştia deodată să-şi poată pregăti mintea pentru a lua parte la sfinţenia slujbei.
Poate că vreo jumătate de ceas mai înainte ei s-au gândit cum să se îmbrace sau au stat la cine ştie ce taifas despre lucruri lumeşti, şi tot astfel se reped şi în faţa lui Dumnezeu.
O săptămână întreagă au fost cu mintea la lume. Este păcat ca măcar aşa de puţin timp să nu şi-o îndrepte spre Dumnezeu. Nu e de mirat, dacă şi în vremea slujbei inima lor umblă rătăcind cu mintea pe aiurea. Nu e de mirat dacă, în locul lui Dumnezeu, în cugetele lor stă lumea. Pentru aceasta, este de mare preţ să încerci şi să-ţi pregăteşti inima de înainte, ridicându-ţi mintea la Dumnezeu şi cerându-i să fie cu tine în casa cea sfântă a Sa.
Şi acum, după slujbă, ce sunteţi gata să faceţi? Uşile se deschid şi adunarea creştinilor se desface. Cum o pornesc acasă, îndată încep cu toţii a vorbi despre lucrurile cele mai uşurele şi de niciun preţ. Auzindu-i, cu greu ar putea ghici cineva că puţine clipe mai nainte au fost în casa de rugăciune. Dumnezeu este uitat, lucrurile cereşti sunt puse la o parte, iar sămânţa bună a cuvântului Său e înăduşită.
Sunt lucruri mult mai de preţ în slujba dumnezeească, de care s-ar putea vorbi. Aţi auzit o evanghelie, un apostol, o cazanie. Toate spun învăţături înălţătoare pentru suflet. Ele vă pot da îndemn să vorbiţi mult şi cu folos. Ce-aţi auzit Duminica trecută nu mai auziţi azi. Şi ce-aţi auzit azi nu mai auziţi Duminica viitoare. Cu chipul acesta aveţi un izvor de vorbă nesfârşit şi cu care e bine să vă adăpaţi mintea vorbind măcar până acasă.
Aşa făceau creştinii cândva şi erau mai voioşi, mai mulţămiţi, căci învăţătura bună face şi sufletul bun, iar omul care nu se hrăneşte cu ea este mai de grabă morocănos şi parcă tot îi ninge şi-i plouă.
Aşa fraţilor, toată săptămâna aveţi destul timp de pus ţara la cale. Măcar când ieşiţi din casa Domnului, mai puneţi la cale şi cele ale cerului, căci acestea vă sunt şi cele mai folositoare pentru suflet.
Închinarea adevărată a lui Dumnezeu cere ca nu numai în unele părţi, ci în toate să fie împlinită. Ea ne îndeamnă să ne curăţim păcatele prin taina mărturisirii, iar împărtăşirea cu sfântul Trup şi Sânge pecetluieşte acest lucru, aducându-ne iar la legătura cu Mântuitorul, de care păcatele ne depărtase.
Mulţi creştini astăzi lasă în părăsire tocmai această parte care-i priveşte de-a dreptul. De aici ies o mulţime de rele. Omul care s-a deprins din vreme să-şi facă toate socotelile sale ştie cum trebuie să le rânduiască şi pentru viitor. Ştie unde a făcut rău, unde bine, ce trebuie să mai facă şi ce nu. Aşa e bunul gospodar, care se uită înapoi la ce a făcut şi de aci trage socoteală pentru viitor.
Tot aşa e cu creştinul. El trebuie să se întoarcă cu mintea înapoi, să vadă ce a făcut, unde a lucrat bine, unde rău, iar de aci să-şi ia hotărârea ca, cutare lucruri greşite să nu le mai facă, iar cele bune să le ţie înainte.
După cum gospodarul care nu-şi ţine rânduială în treburile sale este rău gospodar, tot aşa creştinul care nu se deprinde a-şi face socoteala faptelor sale şi a le spăla prin mărturisire pe cele rele, este un rău creştin.
Iată, deci, fraţilor, preţul adevăratei închinări şi cum trebuie ea făcută. Puneţi rânduiala în toate faptele voastre şi fiţi creştini adevăraţi, care nu se joacă cu cele sfinte, ci din toate caută să tragă folos sufletului lor. Cum unii îşi întăresc trupul prin multă mişcare, aşa şi creştinul trebuie să se întărească la suflet prin lucrarea adevăratei închinări şi cinstiri a lui Dumnezeu.
Acum v-aţi lămurit ce înseamnă să ne închinăm cu duhul şi adevărul, cum a spus Mântuitorul Samarinencii. Cu inima şi cu tot sufletul să luăm parte la lucrările Dumnezeieşti din sfânta casă a Domnului, căci altfel suntem ca şi evreii care puneau preţ numai pe cele din afară ale legii.
Dea Dumnezeu să fim mai inimoşi în adunările noastre cucernice! Dea Domnul să putem zice despre casa Sa: cu adevărat locul Domnului este acesta. Uşa raiului pe pământ este ea pentru uşurarea şi mântuirea noastră. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor