Predica la Duminica Floriilor
„Osana Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului“ (Matei 21, 9).
Fraţilor, omul, ca fiinţă simţitoare, e mişcat spre veselie sau tristeţe, după lucrurile care-l înconjoară. Când afară e frig, viscol, eşti oarecum posac. Când vin vremile reci de toamnă, cu ploaie şi umezeală, toată firea parcă e tristă. Omul simte în sufletul lui o tristeţe neînţeleasă. Urâciunea vremii de afară i se varsă în sufletul lui simţitor.
Sunt însă vremi frumoase, când în văzduh totul pare zâmbitor. O revărsare de veselie pare a pluti în larguri. Ea cuprinde toate făpturile şi pe om.
Iată-ne astăzi, fraţilor, într-o astfel de revărsare veselă, în sărbătoarea măreaţă care cuprinde, mişcă şi înveseleşte firea întreagă, toată lumea aceasta a lui Dumnezeu, toate făpturile, toată creştinătatea. Duminica Floriilor e sărbătoarea Dumnezeirii, sărbătoarea creştinilor, sărbătoarea celor mai mici făpturi, sărbătoarea întregii firi care înverzeşte şi înfloreşte.
Acum totul se primeneşte, se găteşte, se îmbracă, se înveseleşte, spre a mări strălucirea sărbătorii noastre creştineşti. Împrejurul nostru toate se bucură, totul ne sileşte să ne veselim.
O sărbătoare e cu atât mai mare, cu cât mai mulţi iau parte la dânsa. Pentru aceasta Duminica Floriilor e sărbătoare mare: întâi pentru însemnătatea ei în legea creştinească, şi al doilea fiindcă e sărbătoarea întregii lumi, întregii firi care zâmbeşte de mulţumire împreună cu noi.
Iată soarele, care prinde tot mai multă putere, îşi trimete razele sale şi alungă vremea tristă şi aspră a iernii! Iată pomii, iată florile care se îmbracă în veşmântul nădejdii şi nevinovăţiei!
Verdele frunzelor e nădejdea, iar albul florilor nevinovăţia. Nu e oare acesta îndemnul lui Dumnezeu de a ne păstra sufletul curat şi nepătat ca un veşmânt alb, iar apoi a avea nădejde în răsplata Sa?
Nu poate fi altfel, fraţilor. Unirea acestor două culori, albul şi verdele, sunt strigarea lui Dumnezeu, sunt vorbirea Sa către noi, prin însuşi lucrul mânilor Sale, de a păstra nădejdea şi a iubi veşmântul alb care îmbracă sufletul curat. Pentru aceasta nu găsim învăţătură mai potrivită, cu care în această sărbătoare să hrănim inimile noastre, decât curăţia sufletului. Oriunde ne aruncăm ochii, vedem scris numele ei, de pretutindenea. Glasul primăverii ne cheamă pe toţi la curăţie.
Fraţilor, greu s-ar putea găsi un timp mai minunat pentru a vorbi de curăţia sufletului decât acesta. Priviţi împrejur şi veţi vedea pretutindenea un neastâmpăr, o muncă fără răgaz de a se curăţi, primeni şi înnoi. Apele încep a se porni, târând cu dânsele gunoiul cel adunat în timpul iernii şi curăţind faţa pământului. Câmpiile cele triste şi negre cenuşii din vremea frigului, se îmbracă în verdele cel plin de sănătate şi desfătare pentru ochi. Pajiştile cu iarba uscată şi fără viaţă încep a arăta colo şi colo mănunchiuri de iarbă proaspătă şi plină de viaţă.
Şi munca aceasta grabnică de a primeni şi înnoi nu se mărgineşte numai la faţa pământului, ea se scoboară şi dedesubt, în măruntaiele lui. Ochiul care se plimbă pe întinderea câmpurilor vede colo şi colo muşuroaie de pământ mărunt. Ce sunt acestea? Sunt munca râmelor care dovedesc că grija de a preface şi înnoi pământul lor le e dată şi niciodată n-o uită.
Dar toată această lucrare de curăţire şi înnoire n-are nimic din chinul muncii grele şi obositoare. Ea e învăluită în veselie şi sfârşită în mijlocul cântecelor şi ciripitului neobositelor păsărele. Vântul căldicel mângâie şi gâdilă plăcut pe oameni şi dobitoace. Iezii şi mieluşeii sar zburdalnici, parcă spre a arăta că şi ei iau parte la veselia firii. Păsărelele, care toată iarna au stat zgribulite şi tăcute, sunt neîntrecute în veselie. Vremea frigului chinuitor a trecut. Zburdălnicia lor, cântând şi sărind din ram în ram, arată că nimenea nu e mai vesel ca dânsele. Ele iau parte la sărbătoarea tuturor. Ca şi cum şi-ar lăsa păcatele care le-au stăpânit, se pregătesc să-şi lase penele pe care, cu cât căldura va creşte, au să le simtă mai grele şi nefolositoare.
Omul oare să rămâie străin de această sărbătoare obştească, de această muncă veselă de a se curăţi şi înnoi? Aceasta nu poate fi, fraţilor, şi iată, copiii care mai mult simt decât cugetă, iată-i că ei simt bucuria şi iau parte la sărbătoarea tuturor.
Cât de înţelept a potrivit Dumnezeu lucrurile! El, care prin făpturile sale vorbeşte oamenilor, ne îndeamnă, prin această grabă de primenire şi curăţire a firii, ca şi noi să curăţim sufletele noastre. Iar toată bucuria care izbucneşte împrejurul nostru, e îndemnul ca, plini de bucurie, să ne apucăm de curăţirea păcatelor noastre, de primenirea sufletului nostru.
Iarna tot felul de gunoaie se adună pe pământurile oamenilor; primăvara totul se curăţă şi se preface. Tot aşa e cu viaţa omului. În curgerea timpului se adună multe uri, multe vrajbe, multa supărare. Toate acestea sunt ca o zgură şi ca un gunoi al sufletului. Ele îl împing la certe, răzbunări de tot felul, furturi, grăiri de rău. În acest timp, când de pretutindenea se vede înnoirea şi curăţirea, nu poate fi lucru mai bun pentru creştin, decât a intra şi el în mişcarea ce însufleţeşte toată firea, a-şi curăţi sufletul, a lăsa păcatele trecutului şi a-i da zbor spre o viaţă nouă.
Totul învie împrejurul nostru. Iarna e ca un mormânt, primăvara e vântul care învie şi dă viaţă.
Pentru aceea, fraţilor, într-o sărbătoare mare ca aceasta a Floriilor, într-o sărbătoare ce cade în acest timp de curăţire, înnoire şi înviere a firii,- să ne gătim ca, prin suflete curate şi înviorate, să păşim spre ziua cea mare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Floriile, fraţilor, sunt pragul, sunt poarta prin care intrăm spre a ajunge la sărbătoarea măreaţă şi strălucită a Învierii Mântuitorului. În acest timp, totul se leagă, se uneşte, spre a ne îndemna la curăţirea sufletului. De o parte, e curăţirea care se vede de jur împrejurul nostru în această vreme de primăvară care ne-ar ruşina, dacă tocmai noi, creştinii, am rămânea în urmă; de altă parte, apropierea Învierii Domnului, care cere o pregătire spre a fi vrednici de sărbătorirea celei mai mari sărbători a creştinătăţii. Ce lucru frumos, fraţilor, şi ce podoabă pentru un creştin, care-şi dă seamă cât de mare preţ are acest nume! Ce fericire, ca la Învierea Domnului să se înfăţişeze şi el cu sufletul înviat spre o viaţă nouă, să-şi lase negura păcatelor şi să îmbrace veşmântul alb al nevinovăţiei!
Duminica Floriilor tocmai aceste lucruri aminteşte şi pune înaintea creştinului. Ea îi aduce muguri şi frunze, care sunt semn de înviere şi viaţă, chemându-l astfel la munca curăţirii sufletului şi la trezirea lui din somnul păcatelor.
Fiecare, cu ramura de salcie în mână, ne vom îndrepta paşii spre casele noastre. Aceste ramuri, îmbrăcate în veşmântul primăverii, sunt semnul înnoirii, curăţirii şi al vieţii, spre care glasul Bisericii ne cheamă. Cu astfel de ramuri poporul a primit în strigăte de veselie pe Mântuitorul lumii.
Astăzi, când Mântuitorul nu mai este înaintea ochilor noştri trupeşti, ci numai a celor sufleteşti, astăzi să ne gătim ca, prin suflete curate, să luăm parte la sărbătorirea numelui său.
Sufletul curat e acea stare în care omul se simte uşurat de păcatele trecute. El le-a cercetat pe toate, s-a întristat că le-a săvârşit, s-a căit amar de dânsele, a luat hotărârea ca să uite pe cei ce i-au făcut rău, să lase gândul de a se răzbuna, să nu mai uneltească împotriva duşmanului lui. Astfel, aruncând una după alta povara păcatelor, ajunge de simte o uşurare şi o mulţămire fără margini.
Aceasta e starea de curăţie sufletească. Ea e singura vrednică de a primi împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului.
Creştinii au obiceiul în această săptămână de a se îngriji de curăţirea păcatelor lor prin taina mărturisirii. Dar trebuie să fim băgători de seamă să facem acest lucru nu cu nepăsarea cu care facem ceva din deprindere, ci cu dorinţa fierbinte de a ne lăsa de toate păcatele care au pătat sufletul nostru, cu căinţa adevărată şi nefăţarnică că le-am făcut şi cu hotărârea temeinică de a nu mai greşi pe viitor. Numai aceasta e adevărată curăţire sufletească.
A ne mărturisi şi a ţinea înainte ura şi vrajba, a fi neiertători şi grăitori de rău, înseamnă a ne curăţi sufletul numai pe deasupra şi a înşela pe Dumnezeu şi pe noi înşine.
Sărbătorile creştineşti au un farmec şi o dulceaţă care mişcă sufletul până în adâncimile lui. Dar numai acele suflete pot simţi această mişcare curată, care se leapădă de negreala care ca o rugină acopere sufletul şi-l face nesimţitor.
Păcatele sunt o boală pentru suflet. După cum o piele îngroşată nu poate simţi uşor atingerile din afară, tot aşa un suflet încărcat de păcate cu greu poate răsufla aerul curat al învăţăturii creştineşti. Un om în sufletul căruia cloceşte gândul ca la cutare proces să jure strâmb împotriva vecinului lui, fiindcă are ciudă pe dânsul; un om care se gândeşte neîncetat să răpească bunul altuia, nu poate să guste ceea ce se numeşte curăţia sufletului şi să simtă adevărata bucurie a unei sărbători.
Priviţi ce veselie nevinovată e în toată firea. Pomii înfloresc, albinele bâzâind, umblă fără astâmpăr din floare în floare, turmele aleargă şi sar în jocuri vesele, pasările ciripesc pe întrecute, copiii, în sufletul cărora n-au intrat încă gândurile rele, care sunt în starea nevinovăţiei, se amestecă şi ei în bucuria tuturor. Floriile sunt zi de bucurie. Toţi o simt, toţi o ştiu. Firea învie, viaţa se mişcă, amorţeala a perit.
Floriile sunt sărbătoarea primăverii, iar pentru creştini ele mai sunt şi amintirea intrării Mântuitorului în Ierusalim, când tot poporul l-a primit ca pe împăratul cerului şi al pământului.
Care e, deci, omul care nu simte inima sa zvâcnind în mijlocul strigătelor ce primesc pe Domnul care intră în Ierusalim? Toată firea se înnoieşte, se îmbracă, se veseleşte spre a sărbători pe Domnul măririi. Dobitoacele şi gângăniile pământului, zburătoarele şi podoabele câmpiilor iau faţa veseliei în această zi mare, spre a sărbători pe Domnul şi Făcătorul lor. Cu atât mai mult omul, coroana făpturilor, e chemat să se arunce cu braţele deschise în mijlocul veseliei, în mijlocul strigătelor ce privesc pe Domnul care intră în Ierusalim.
Veniţi, Fraţilor, uitaţi toate zâzaniile, daţi mâna înfrăţirii, turnaţi haina veseliei pe sufletele voastre, scoborâţi-vă în mijlocul firii înverzite şi aşa, într-o înfrăţire creştinească, primiţi pe Domnul în inimile voastre. Trâmbiţele îngereşti mai se aud răsunând în depărtări şi clocotind pe dealuri şi păduri.
Să alungăm somnul păcatului, să scuturăm toată sămânţa duşmăniilor, să curăţim şi să împodobim ca nişte palate aurite sufletele noastre, spre a fi vrednici să primim într-însele pe Mântuitorul lumii. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor