Traian Dorz, Meditații la Evanghelia după Ioan, Hristos – Împăratul nostru (12, 15)

„Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.“

Intrarea-in-Ierusalim-5O, de câte ori ne-am încredinţat noi că nici o întâmplare nu este întâmplătoare, ci că totul este mai dinainte ştiut şi determinat de cauze care au între ele o adâncă şi tainică legătură, rânduită de Înţelepciunea lui Dumnezeu…
Cunoscută era, şi profeţită, şi pregătită mai dinainte venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ.
Şi la fel cunoscut era fiecare eveniment, fiecare întâmplare care a însoţit Venirea şi Naşterea, precum şi Viaţa, şi plecarea Sa din nou la Tatăl.
Cunoscute erau şi uneltele care vor fi folosite şi vremea în care vor fi toate acestea, de la începutul şi până la sfârşitul lor,
şi cunoscut era şi felul cum se vor încheia toate lucrurile rânduite.

De multe ori ne temem şi noi pe pământ… şi pentru multe ne îngrijorăm şi noi adeseori în viaţa asta.
Ne temem de cele mai multe ori să nădăjduim în biruinţa Adevărului pentru care luptăm,
în triumful lui Hristos în care credem
şi în izbânda Binelui pentru care muncim şi răbdăm,
– pentru că sunt prea multe împotrivirile pe care le vedem,
şi prea mari primejdiile de care ne temem,
şi prea puternici vrăjmaşii lui Dumnezeu,
şi prea slabe, şi prea îndepărtate, şi prea puţine ni se pare că sunt puterile Lui…

Sărmanii de noi, cât de copleşiţi suntem şi noi de Prezent câteodată!
Atunci nu putem vedea nici Trecutul, nici crede Viitorul.
Nu ne mai aducem aminte de nimic din toate minunile cele făcute de Dumnezeu în Trecut (Ps 78)
şi de aceea nu putem crede nimic nici din cele ce ni le făgăduieşte El pentru Viitor.
Nu ştim că istoria de azi este profeţia de ieri,
iar profeţia de astăzi este istoria de mâine.

Când se înalţă cel rău ca un pom verde, sănătos şi puternic, plin de trufie şi de dispreţ pentru dreptate şi pentru adevăr,
adeseori ne cutremurăm de teamă şi ne ascundem de frică în iarba netrebniciei şi a laşităţii, la umbra aceluia de care ne temem, târându-ne în faţa lui.
Nu mai putem vedea dincolo de ele nimic.
Când se înalţă nelegiuitul ca un leu, răcnind şi zdrobind,
ne îngrozim şi ne târâm spre labele lui,
căutând să ne salvăm mişelnica viaţă
şi netrebnica libertate
prin bunăvoinţa lui.
Nu mai putem crede dincolo de el nimic.

Când, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, vin zile de încercare,
iar alipirea de Hristos este cântărită cu ani de foamete, de chinuri, de strâmtorare şi de jertfe,
atunci mulţi suntem gata să tăgăduim că L-am cunoscut pe Hristos
şi că am fost vreodată cu El.
Nu mai putem nădăjdui dincolo de azi, pentru Viitor, nimic.
Ce amarnică înşelare este aceasta!

De ce uităm oare câţi astfel de pomi falnici a cunoscut Istoria –
şi cum i-a prăbuşit pe neaşteptate un trăsnet venind din senin!
De ce uităm oare câţi astfel de lei fioroşi a cunoscut Evanghelia
şi cum au ajuns zdrobiţi pe neaşteptate de umbra lui Dumnezeu!
De ce uităm oare câte astfel de vremuri a cunoscut Hristos
şi cum le-a biruit prin săracii Săi, prin smeriţii şi răbdătorii Lui ostaşi credincioşi!

Să privim spre Trecut, ca să vedem Viitorul:
Iată, toţi vrăjmaşii lui Hristos de până astăzi s-au nimicit – şi cât de puternici erau cândva!
Iar El Se înalţă tot mai strălucitor deasupra veacurilor.
Toate furtunile Lui au trecut, iar El Se iveşte după fiecare, parcă şi mai înalt, parcă şi mai neclintit,
ca o stâncă după toate valurile
şi ca un pisc după toate negurile spulberate de lumină şi de trecere peste el.

Deci nu te teme, fiica Sionului,
şi nu te teme, Biserică luptătoare,
şi nu te teme, Oaste a Domnului Hristos,
Împăratul tău Iisus Hristos, veşnic biruitorul, vine…
Vine totdeauna în ajutorul tău,
în mărirea Sa.
Vine pe totdeauna.

Slavă Ţie, Măreţ Împărat al Slavei, Iisus Hristos!
Rând pe rând, Tu supui pe toţi vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale;
cum i-ai supus pe cei din trecut, la fel îi vei supune şi pe cei din viitor,
până când vrăjmaşul cel din urmă, Moartea, va fi nimicit pe vecie.

Atunci Strălucita Ta Împărăţie se va întinde iarăşi peste toate lumile create prin Tine,
iar smeriţii Tăi ostaşi şi miei, îmbrăcaţi într-o veşnică biruinţă, Te vor slăvi, aruncându-şi cununile lor strălucite la picioarele Tale
care i-au zdrobit pe toţi vrăjmaşii de care se temeau ei
şi de către care au fost chinuiţi atâtea veacuri.
Acum, când încă suntem în lume şi în lupte cu toate aceste puteri necredincioase Ţie şi care nu vor să se lase supuse de Tine,
Te rugăm, nu ne lăsa să ne temem nici unul
şi nici o dată, făcând binele şi slujindu-Ţi Ţie,
nici pentru o clipă măcar,
de nimeni şi nimic.
Ci – făcând voia Ta cu toată curăţia
şi umblând în mijlocul semenilor noştri cu toată conştiinţa împlinirii datoriei supuse şi iubitoare faţă de toţi, în duhul Tău,
dând fiecăruia ce i se cuvine
şi făcând totdeauna binele
– să rămânem alipiţi de Tine şi să Te aşteptăm plini de credinţă şi de evlavie
până vei veni Tu la noi – sau noi la Tine.
Amin.