Odiseu a fost un erou al vechilor greci. A luat şi el parte la războiul de la Troia, unde grecii i-au bătut pe troieni, după un război de zece ani. După gloriosul război, Odiseu a plecat spre casă cu oamenii lui. În drumul lor, pe mare şi uscat, au pribegit ani de zile, trecând prin fel de fel de primejdii.
Între altele, au trecut şi pe lângă primejdia cu insula sirenelor. Aceste sirene erau un fel de vâlve ale mărilor; nişte zâne încântătoare, care, prin cântecele lor vrăjite, ademeneau pe trecători, le furau voinţa, îi îmbătau cu un fel de beţie dulce care îi făcea să sară în valurile mării, unde îşi aflau moartea şi mormântul.
Ca să scape de primejdia aceasta, Odiseu a înfundat cu ceară urechile oamenilor săi, iar pe sine s-a legat strâns de catargul corabiei. Luptătorii lui n-auzeau ademenirile sirenelor. El le auzea, dar era legat de barcă. În felul acesta, au trecut teferi pe lângă insula cea vrăjită a morţii.
Un adânc înţeles creştinesc văd eu în această legendă. Un fel de insulă vrăjită a morţii este şi lumea aceasta cu „sirenele“ ei; cu desfătările şi amăgirile ei. Omul vâsleşte spre Patria Cerească, dar lumea îl amăgeşte cu „cântările“ şi desfătările ei. Lumea îi fură omului voinţa, îi fură mintea, îl îmbată cu plăcerile ei şi îl face să se arunce în valurile ei, în valurile pieirii sufleteşti şi trupeşti.
În faţa ispitei, Odiseu s-a legat strâns de catargul corabiei.
În faţa ispitei, leagă-te şi tu cu puterea Evangheliei! Leagă-te cu putere de catargul Evangheliei!
În faţa ispitei, oamenii lui Odiseu s-au făcut surzi, înfundându-şi urechile cu ceară.
Mut şi surd fă-te şi tu faţă de lume şi ispitele ei!
Câtă vreme însă, în loc să faci aşa, tu cauţi parcă anume „sirenele“, pe la cârciumi, petreceri, cinematografe şi alte desfătări lumeşti – cum crezi, dragul meu, că ai putea birui ispita?
Câtă vreme toate urechile tale, şi cele din carne şi cele din duh, sunt desfundate pentru lume, te miri că te biruie ispita şi lumea?
Părintele Iosif Trifa, 6oo de istorioare