b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Era alt februarie… al treilea neuitat februarie al nostru.
Primul fusese al părintelui Ouatu, în 1937;
al doilea, al părintelui Iosif, în 1938,
al treilea, acesta, acum, în 1947, al fratelui Marini.

…La zece zile după mama sa, în aceeaşi zi şi în aceeaşi cameră de spital, trecură la Domnul, în cel mai liniştit fel, unul lângă altul şi unul după altul, fratele Marini şi tatăl său…
Au fost duşi şi aşezaţi amândoi în două sicrie, unul lângă celălalt, în casa familială din Săsciori.
Aici s-au petrecut seara întâi şi a doua de priveghere.
Pentru slujba înmormântării însă, sicriele au fost mutate în locul mai larg al Casei Culturale, de lângă biserică.
Ce zguduitor ne-am adus aminte că, în urmă cu exact un an, aici, în Casa asta, chiar de pe locul unde este aşezat acum sicriul său, fratele Marini le vorbise atunci sătenilor săi şi nouă tuturor, cu o înflăcărare de neuitat profet, adevărurile cutremurătoare ale lui Dumnezeu.
Acum, iată, privim cu toţii la nemişcata lui pace şi la măreţia veşnică din care ne grăieşte el mai mult şi mai puternic decât cu orice cuvânt.

Era 2 februarie – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“. | Continuare »

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1986, în timp ce era îngenuncheat în rugăciune în biserica din Beiuş. A fost înmormântat cu multe rugăciuni şi lacrimi, de o mare mulţime de fraţi.

S-a născut în satul Mizieş din judeţul Bihor.
De copil a dus o viaţă foarte grea. Trebuia să alerge singur după câştigarea pâinii zilnice, având o foarte grea stare materială şi părinţi săraci şi bolnavi, cu mulţi copii… Dar munca aceasta l-a făcut răbdător şi smerit. A fost unul dintre sufletele cu cea mai multă răbdare şi smerenie.
S-a hotărât pentru Domnul în anul 1945, intrând în Oastea Domnului în care a luptat şi a răbdat ca un bun ostaş al lui Hristos până la sfârşitul vieţii sale, fiind nelipsit din toate adunările şi misiunile frăţeşti.
După mai mulţi ani, a făcut în particular liceul la Beiuş, apoi, într-o împrejurare binecuvântată, prin câteva examene, a obţinut, cu aprobare specială, diploma de preot, fiind numit în parohia Mizieş, judeţul Bihor…

Prin multe încercări a trebuit el să treacă pentru Domnul şi înainte de preoţie, dar prin şi mai multe a trebuit să treacă după aceea. Hărţuit din toate părţile pentru credincioşia şi statornicia sa în Oastea Domnului, pentru părtăşia lui cu fraţii şi pentru râvna lui plină de căldură şi de răspundere pentru slujba sa în mântuirea semenilor săi, el a avut mult de suferit atât din partea mai marilor săi, cât şi din partea mai micilor.
Dar el a rămas statornic şi neclintit pe calea Domnului, potrivit legământului său cu Domnul, primind să sufere orice şi să se lipsească de toate, numai să rămână credincios în lucrul sfânt.
A ostenit mult pentru Domnul pe drumuri depărtate, pe vremuri grele, prin piedici de tot felul; s-a îmbolnăvit grav de inimă, dar şi aşa era nelipsit din câmpul muncii duhovniceşti.

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1986, în timp ce era îngenuncheat în rugăciune în biserica din Beiuş. A fost înmormântat cu multe rugăciuni şi lacrimi, de o mare mulţime de fraţi.
Mormântul său este în cimitirul din Deal, de la Beiuş. (Traian Dorz – Fericiţii noştri înaintaşi)

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1984, la Cluj. A fost înmormântat în cimitirul din Mănăştur. A avut şi el, ca Părintele Iosif, la moartea sa încă o împotrivire din partea celor ce l-au urât. Dar nu poate fi prietenul mai mic scutit de ceea ce a avut parte prietenul său mai mare.

A văzut lumina zilei în oraşul Chişinău – Basarabia, în 6 februarie 1896, din părinţii: preot Vasile Popovici şi Eufrosina. Amândoi pă­rinţii erau de o mare credinţă, cinste şi evlavie, împlinindu-şi toate îndatoririle sfintei lor slujbe în cel mai frumos fel, spre slava şi voia lui Dumnezeu. Ta­tăl Ceresc i-a binecuvântat cu 11 copii, pe ca­re i-au crescut cu mul­tă grijă în dragostea şi frica lui Dumnezeu…
La naşterea celui de-al 11-lea copil, ma­ma a murit, fiind înmormântată la Mere­şeni – Lăpuşna, unde era atunci tatăl preot. A fost jelită cu multă durere şi lacrimi.

Mai ales pentru fiul ei Vladimir, pierderea mamei scumpe a fost o pricină de mare şi îndelungă durere. Plecarea mamei l-a făcut să dorească nespus de mult Împărăţia Cerească şi să se pregătească şi el pentru o viaţă care să-l facă tot mai vrednic de a fi în Împărăţia lui Dumnezeu, unde a plecat mama lui.
Mai târziu, când şi soţia sa iubită va pleca cu mulţi ani înaintea lui la Domnul, se va aprinde şi mai mult focul iubirii cereşti în inima sa. Era văr de-al doilea cu preotul Alexei Mateevici din Basarabia, care a scris poezia nemuritoare „Limba noastră-i o comoară”…

A terminat seminarul teologic din Chişinău în 1917, după care a intrat ca învăţător în comuna Susleni – Orhei. În anul 1918 s-a cununat în Domnul cu Eufimia, şi ea învăţătoare în comuna Ţibirica – Orhei.
După moartea tatălui său, în anul 1919, a fost ales preot în locul acestuia, în parohia Lulova. Fiind primul căsătorit dintre cei opt fraţi ai săi, cei doi soţi au devenit ca nişte părinţi pentru fraţii lor mai mici şi orfani. Cu o dragoste sfântă în Domnul, şi-au făcut această datorie amândoi.
Nu peste multă vreme însă, soţia s-a îmbolnăvit de plămâni. Au urmat lungi şi grele tratamente la Văratec, la Sanatoriul Geoagiu, apoi acasă.

Apariţia Oastei Domnului în anul 1923 a însemnat, atât pentru părintele Vladimir, cât şi pentru soţia sa, răsăritul unei lumini cereşti. Încă din anul 1924, primind foaia «Lumina Satelor» de la Sibiu, îndrăgind-o din primul moment, s-au ataşat din toată inima, cu devotament, de lupta Părintelui Iosif Trifa, intrând în Oastea Domnului şi înfiinţând această frăţietate sfântă atât în parohia sa, cât şi în celelalte localităţi. Cărţile Părintelui Iosif erau citite cu sete şi dragoste, subliniate şi răspândite peste tot, iar aceste cărţi au întors multe suflete de pe calea pierzării, formând în acele părţi, până departe, multe comunităţi duhovniceşti. | Continuare »

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II

De cum se apropie spre seară, mă aşezai pe pat lângă părintele, la măsuţa pe care scriam când el îmi dicta minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să citesc… Începu să se întunece. Era februarie, dar afară nu ninsese încă deloc. Era un aer moale.
Părintele deschise ochii, mă privi şi îmi zise:
– Ce faci?
– Cum vă mai simţiţi, părinte? – întrebai eu.
Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise:
– Acum mă simt ceva mai bine. După somn inima îmi este ceva mai întărită. De fapt, în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage; singură inima mi a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei! Slăvit să fie Domnul pentru toate!…
Mi-am tras scaunul mai aproape, zicând:
– Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu, dar n-aş vrea să vă prea obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât de încet.
– De acum, mi-a mai rămas doar puţine să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Domnului, Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge…
Se opri un timp, apoi zise, clătinând din cap:
– Dar mi se pare că de-acum încolo vremea adevărului s-a cam dus…
– De ce spuneţi asta, părinte?
– Dă-mi puţin paharul cu ceai!… Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce îţi spun.
Iar stătu şi odihni un timp. Apoi începu rar:
– Pentru că, o dată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele…
Glasul îi era profund profetic.
– Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei… Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar mai-marii au respins-o de la început. | Continuare »

… am aflat de departe ştirea trecerii la Domnul a unui alt frate erou al Oastei Domnu­lui şi luptător neînfricat al lui Hristos, fratele Leon Andronic din Bacău… [24 octombrie 1988]

Dar cu câteva zile mai înainte de trecerea sa, Domnul mi-a pus pe inimă să fac un drum până la Bacău, să-l mai revăd o dată pe acest frate scump cu care umblasem şi lucrasem împreună de peste cincizeci de ani. Încă din primii mei ani la Sibiu îl cunoşteam pe fratele Leon nedespărţit de fratele David la toate marile ocazii din Sibiu şi din ţară ale Oastei Domnului. Presimţeam că foarte curând ne va veni rândul ori unuia, ori celuilalt. Şi, cum nu-l văzusem de mult, am făcut tot ce am putut şi am luat drumul până la Bacău.
La un plan pus la cale de Domnul, fratele Leon venise fără să ştie de ce, şi el, de departe, de la un tratament medical, acasă la Bacău. Numai bine a făcut Domnul că ne-a întâlnit. L-am luat cu noi şi am participat apoi în duminica aceea, după-masă, pentru ultima dată la adunarea din Bacău. Nici eu nu mai fusesem la adunarea aceasta de patruzeci şi doi de ani, aşa că am avut o neuitată bucurie cu toţi fraţii din Bacău pe care nu-i văzusem de atunci. Fratele Leon a ţinut o scurtă vorbire, luându-şi rămas bun de la fraţi pentru ultima dată. A fost o profeţie, pentru că, într-adevăr, peste o săptămână pleca la Domnul. (Traian DORZ,«Istoria unei jertfe», vol 4)

A fost unul dintre cei mai harnici şi ostenitori fraţi bucovineni. Zeci de ani el a fost în primele rânduri ale Oastei Domnului un foarte râvnitor purtător al Cuvântului Sfânt. Un stegar viteaz şi hotărât, care a luat parte la cele mai cunoscute bătălii din câmpul Oastei Domnului. A intrat în Oastea Domnului prin anul 1932, încă de tânăr, şi de atunci el este mereu harnic şi activ în cercetarea de fraţi şi adunări din toată ţara. El a fost prezent la toate cele trei mari momente din Istoria Oastei: la 12 septembrie 1937 (la consfătuirea pe ţară de atunci), la 12 februarie 1938 lângă sicriul Părintelui Iosif, precum şi la 6 noiembrie 1976 la Poiana Braşov. Totdeauna statornic lângă adevărul Oastei Domnului, el a rămas până la sfârşit neclintit pe calea cea dreaptă a învăţăturii Bisericii noastre şi a Oastei Domnului. (Traian DORZ, «Fericiţii noştri înaintaşi»)

În anul 1966, Domnul a chemat-o pe sora Antonica la El. Când se apropia vremea plecării ei, Domnul Iisus a înştiinţat-o, trimiţându-i în vis o fiinţă luminoasă, îmbrăcată în haine aurii, care i-a spus: „Pregăteşte-te să pleci la Domnul. Nu peste multă vreme voi veni să te iau. Iată această pânză şi veşmântul meu: când le vei vedea albe, să ştii să fii gata.” (…)
În noaptea de 3 aprilie, fiinţa luminoasă i s-a arătat din nou cu haina şi pânza albe. Sora Antonica a înţeles. Dimineaţa s-a dus la sora Elena Chivoiu, să-i spună. La întoarcerea acasă a izbit-o o maşină, trântind-o cu capul de trotuar. Astfel a trecut sora Antonica la Domnul, în Împărăţia Lui Cerească, în ziua de 3 aprilie 1966.

Sora Antonica s-a născut în 26 martie 1913, în comuna Preluci, judeţul Bacău, unde a trăit până la vârsta de 19 ani, când s-a căsătorit în Comăneşti cu Toma Candit. N-a avut, trupeşte, nici un copil, dar sufleteşte, Domnul i-a dat şi ei mulţi fii şi fiice, pe care i-a ajutat cu tot ce a ştiut şi a putut.
Când Domnul a făcut ca sămânţa Cuvântului Sfânt al Oastei Domnului să fie semănată cu putere şi prin părţile Comăneştilor, una dintre cele mai frumoase seminţe a căzut şi în pământul cel bun al inimii surorii Antonica, iar lacrimile şi căldura inimii ei iubitoare şi milostive au făcut să rodească atât de frumos şi de mult!
De dragul Domnului Iisus şi al fraţilor, era în stare de orice osteneli şi jertfe. Toată viaţa ei a fost fără odihnă în privinţa cercetării adunărilor şi a ajutorării celor ce erau în stări grele. Curajul ei în mărturisirea Evangheliei o făcea să stea de vorbă despre mântuirea lor cu toate sufletele pe care le întâlnea în orice ocazie. Le vorbea despre Domnul chiar şi oamenilor mai suspuşi: medicilor, oamenilor legii, autorităţilor cu care avea ocazia să aibă a face, fără nici o frică ori reţinere.
Cumpăra cărţile şi foile Oastei şi le răspândea, dăruindu-le fără nici o plată tuturor celor ce vedea ea că doresc să-L cunoască pe Domnul. Şi le vorbea cald şi stăruitor despre marea trebuinţă a fiecăruia de mântuire a sufletului său.

În dorinţa de a-şi împlini datoria de mamă în familia sa şi neavând copii, sora Antonica a luat de la orfelinat o fetiţă rămasă fără părinţi în urma războiului. A îngrijit-o şi a crescut-o cu mult drag, în temerea de Dumnezeu, sădind în inima ei Cuvântul Domnului… La vremea căsătoriei, i-a găsit un frate bun cu care au întemeiat apoi o familie fericită, dăruită de Dumnezeu cu numeroşi copii, pe care amândouă mamele s-au străduit până la sfârşitul ei să-i crească după voia cea Sfântă a lui Dumnezeu. | Continuare »

A avut cinci operaţii destul de grele la cap. A cincea, ultima, a fost cea mai grea. A trecut biruitor la Domnul Iisus chiar în timpul acestei operaţii, în ziua de 19 martie 1981.

Fratele Mihai Puşcaşu s-a născut la data de 21 septembrie 1938, în satul Movileni din judeţul Iaşi.
La vârsta de 14 ani a venit la Galaţi, la un frate al său, unde a învăţat meseria de tâmplar, apoi de şofer. În anul 1965 s-a căsătorit cu sora Ecaterina. Apoi a învăţat alte şcoli şi a ajuns maistru, fiind pes­te tot privit ca un muncitor vrednic şi cinstit.

Fratele Mihai a făcut cunoştinţă cu Lucrarea Oastei Domnului îndată după căsătoria sa, pentru că în familia şi în casa părinţilor soţiei din comuna Oancea, judeţul Galaţi, se făcea mereu adunarea Oastei Domnului. Îndeosebi mama ei, sora Ilinca, era o femeie foarte credincioasă, lucrând şi ea mult pentru Domnul, mai ales chemând sufletele la adunare pentru a se preda şi ele lui Iisus. Acolo veneau şi mulţi fraţi lucrători ai Domnului de prin împrejurimi (Iveşti, Rediu, Pechea) şi mai ales fratele Ghiţă Timu, un frate orb trupeşte, dar de o mare şi frumoasă vedere sufletească.
Îndeosebi din anul 1975, familia şi viaţa fratelui Mihai Puşcaşu au devenit predate în totul Domnului. În Galaţi, casa lor era casa adunărilor frăţeşti şi casa de poposire a tuturor celor ce treceau pe aici. Fratele Mihai, cu un zel deosebit şi cu un devotament sfânt, îşi punea tot timpul şi toată puterea în slujba celor bolnavi, necăjiţi, orfani şi lipsiţi. Oriunde auzea că este un suflet doritor după mântuire sau chinuit în vreun fel, el era nelipsit de acolo; astfel că multe suflete L-au aflat prin el pe Domnul Iisus. Şi mulţi chinuiţi au aflat alinarea. | Continuare »

Traian Dorz în Fericiţii noştri înaintaşi.

Fratele Sava Acostăchioaie din localitatea Buda, judeţul Dorohoi, din nordul Moldovei, s-a născut prin anul 1902 şi a fost căsătorit, având patru copii, pe care i a crescut în frica şi dragostea Domnului, devenind şi ei credincioşi ostaşi ai Domnului. După plecarea sa la Domnul, copiii săi au rămas în locul lui nişte buni şi harnici fraţi şi lucrători în ogorul E¬vangheliei din aceste părţi de ţară care, mai apoi, au căzut în teritoriul înstrăinat al Bucovinei de Nord.
În Oastea Domnului a intrat prin anul 1930, când Lucrarea Domnului era în plin avânt duhovnicesc. Îndată ce Domnul l-a chemat şi l-a pus în slujba Lui, fratele Sava, plin de râvnă fierbinte, a început să-i cheme cu mult curaj pe toţi cei din jurul său pe calea mântuirii; şi în curând s-a format o adunare binecuvântată de suflete aprinse pentru Dumnezeu. O seamă de suflete dintre cei atraşi de el au devenit şi ei nişte curajoşi mărturisitori ai Evangheliei şi, înarmaţi cu Biblii şi multe alte cărţi şi foi de la Sibiu, au început să cutreiere casele şi sufletele până departe în jurul satului lor.
În curând s-au format alte puternice adunări frăţeşti cu care ţineau o strânsă legătură prin întâlniri şi serbări ţinute în diferite părţi. Lucrul începutului fiind foarte greu, au avut de întâmpinat mari şi multe împotriviri, dar prin puterea Domnului au trecut biruitori şi credincioşi prin toate. De multe ori au fost alungaţi din unele sate de către cete de bătăuşi organizaţi şi puşi la cale să i alunge cu ciomege şi cu pietre din hotarele lor.
Odată, fiind cu încă doi fraţi la biserică în unul din satele vecine unde merseseră să facă adunare şi duseseră cărţi pe care doreau să le împartă oamenilor, un preot i-a pus pe nişte slujitori ai bisericii să-i scoată afară din biserică, să-i bată, să-i trântească la pământ şi să le pună pe piept nişte pietre mari care erau acolo, proptite de peretele bisericii.
Fraţii au suferit toate acestea lăudând pe Dumnezeu şi rugându-se pentru cei care îi chinuiau. Până la urmă s-au ridicat mai mulţi oameni şi, certându-i cu mânie pe chinuitorii lor, i-au scos şi le-au dat drumul să plece…
– Noi, spunea fratele Sava, am dat slavă Domnului că ne-a învrednicit să suferim şi noi ceva pentru Numele Lui.
De atunci au rămas şi acolo câteva suflete dornice după Domnul Iisus, la care apoi au mers mai de multe ori, întemeind şi acolo o adunare frăţească, având mari bucurii şi biruinţe în Domnul Iisus. | Continuare »

În 8 ianuarie 1969 a trecut la Domnul,
la Lumina şi Cântarea Fericirii Veşnice.

Fratele Ghiţă Timu, fratele orb, cum i se mai spunea, s-a născut în 20 iulie 1902, în satul Roşcani, judeţul Galaţi.
N-a fost orb din naştere, a devenit orb mai târziu, în urma unei boli care l-a lăsat infirm pe toată viaţa lui. În această stare l-a găsit întâlnirea şi chemarea Domnului în primăvara anului 1936, când, în marea mişcare misionară a vestitorilor Oastei Domnului, s a făcut o adunare frăţească şi în satul lui, Roşcani.
În sărbătoarea aceea erau şi fraţii Paraschiv Sârghie şi Costică Iftimie din Corod, care erau plini de râvnă atunci pentru Domnul. La chemarea lor, o mare mulţime de suflete s-au predat Domnului, intrând în rândurile Oastei. Printre aceştia era şi fratele Ghiţă Timu împreună cu soţia sa şi cu copiii lor.
Îndată după ce s-a predat Domnului, el a devenit apoi un misionar pus cu toată puterea sa în slujba Domnului Iisus şi un vestitor al Cuvântului Său. Aşa orb cum era, a comandat el cărţi la Sibiu şi Biblii şi a început să colinde satele şi târgurile Moldovei de Jos, propovăduindu-L pe Domnul şi răspândind Cuvântul Său.
Având darul cântării, atât din gură, cât şi din acordeon, el atrăgea multe suflete la Domnul, întâi cu cântările lui pline de lacrimi şi de căldură sufletească.
După ce simţea că în jurul lui s-au adunat multe suflete şi cântarea Domnului le-a muiat inimile, el începea cu propovăduirea Cuvântului Evangheliei şi-i chema cu putere pe toţi cei din jurul său să se predea Domnului, să intre în Frăţietatea Oastei şi să trăiască o viaţă nouă în slujba şi spre slava lui Dumnezeu. La cuvântul său şi la chemarea cântărilor sale, multe suflete noi s-au predat Domnului. Şi astfel Cuvântul Domnului s-a răspândit în multe sate şi târguri până departe, în alte judeţe şi regiuni ale ţării.
Astfel a luat el parte la multe adunări mari şi în Ardeal, în Bucovina şi chiar la Sibiu, înviorând cu cuvântul şi cu cântările lui toate sufletele care îl auzeau.
Cea mai plăcută cântare a lui era:

Mi-a răsărit un Soare Dulce,
e Jertfa Sfântă de pe Cruce;
şi raza ei mi-a luminat
în noaptea negrului păcat. | Continuare »

S-a stins în spitalul din Deva, în dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1937. Vestea plecării lui ne-a umplut de durere. Dragul nostru frate era în plină viaţă şi activitate duhovnicească… Înmormântarea sa a fost în ziua de Bobotează, 1937

S-a născut în anul 1895, în satul Batiz şi a fost singurul fiu al părinţilor săi, Gheorghe şi Firuţa.
Fratele Gheorghe Munteanu a fost printre primii ostaşi ai Domnului din Hunedoara, care a devenit în curând judeţul Oastei. Din primele zi­le când i-a căzut în mână foaia «Lumina Satelor» scrisă de Părintele Iosif, inima lui s-a ataşat total faţă de părintele şi de Lucrarea Oastei Domnului.
Mama sa, Firuţa, a fost o femeie evlavioasă şi şi-a crescut pe singurul ei fiu în frica şi ascultarea lui Dumnezeu, aşa că întoarcerea lui la Domnul a fost ca o urmare normală a creşterii primite din copilăria sa. S-a înscris în Oastea Domnului încă din primii ani ai Oastei, printre cei dintâi ostaşi hunedoreni.

Încă din primele zile după hotărârea sa, a început o puternică lucrare pentru răspândirea Cuvântului Sfânt şi întoarcerea la Dumnezeu, atât în satul natal, cât şi în toate satele din jur şi până departe, vestind Lucrarea Oastei Domnului şi chemând sufletele să se întoarcă la Dumnezeu. Chemările lui la Domnul erau pline de pilde şi întâmplări din viaţa sa, toate având un puternic înţeles duhovnicesc şi fiind ascultate cu multă luare aminte şi dragoste de către toţi. În multe din aceste cuvântări vorbea cu recunoştinţă despre mama lui credincioasă, despre grija cu care l-a îndemnat ea către Dumnezeu, despre asprimea cu care îl ferea ea de orice obicei rău şi despre felul duios în care îl învăţa să se roage şi să împlinească voia lui Dumnezeu.
Fratele Gheorghe s-a căsătorit în anul 1918 cu soţia sa Maria. Au avut împreună patru copii. Sora Măriuca este cea mai mare, născută în 1919. După ce a crescut mai mare, ea a început să-l urmeze pe tatăl ei prin toate adunările, spunând mişcătoare poezii care storceau lacrimi din ochii tuturor celor ce ascultau. | Continuare »

…s-a stins din viaţă în ziua de 4 ianuarie 1949, în vârstă de 70 de ani, după ce toată această viaţă şi-o închinase Domnului, călugărindu-se.

Printre primii cei mai curajoşi apărători ai Oastei Domnului a fost şi arhimandritul Iuliu Scriban din Bucureşti. Acest om sincer şi înţelept era adânc încredinţat de Duhul Sfânt că Părintele Iosif Trifa şi minunata Lucrare duhovnicească începută prin el erau de la Dumnezeu. Şi, fiind con­vins deplin de acest adevăr, n-a mai putut fi clintit de pe temelia acesta de nici o putere.
În clipa când a­ceastă Lucrare a început să se afirme puternic ca o nădejde de însănătoşire a Bisericii şi de înviere a neamului, acest om, care era însufleţit numai de aces­te nobile idealuri şi săritor în a apăra tot ce este bun, s-a ataşat total de ideea Oastei şi de iniţiatorul ei. Ani de zile a sărit în apărarea ei, de fiecare dată când vreun necunoscător ori vreun răutăcios îndrăznea s-o atace. Cu condeiul său ascuţit şi cu inteligenţa sa sclipitoare, părintele Iuliu era totdeauna în fruntea apărătorilor dreptăţii, ai curăţiei şi ai adevărului.

De o vârstă cu celălalt mare prieten şi apărător al Oastei Domnului, cunoscutul scriitor Gala Galaction, el s-a stins din viaţă în ziua de 4 ianuarie 1949, în vârstă de 70 de ani, după ce toată această viaţă şi-o închinase Domnului, călugărindu-se.
Fiind necruţător cu slăbiciunile sale, a luptat cu toată puterea să le înlăture şi din alţii. Urând păcatul de pretutindeni, a luptat să-l înlăture mai ales din viaţa Bisericii. De aceea el şi-a pus toată puterea minţii şi a inimii lui în slujba însănătoşirii morale a obştii noastre duhovniceşti, a societăţii noastre creştine. De la începutul Primului Război Mondial şi până la terminarea celui de-al doilea, aproape n-a fost zi în care să nu-i răsune glasul scrisului său în vreuna sau mai multe publicaţii, atât bisericeşti, cât şi laice, în apărarea vreunui adevăr sau în osândirea vreunei minciuni. În sprijinul vreunei nevinovăţii şi în judecarea vreunei nedreptăţi. | Continuare »

A trecut la Domnul în ziua de 20 decembrie 1977 şi a fost petrecut de o mare mulţime de fraţi şi surori, cât şi de locuitorii satului Sfântu Ilie.

Fratele Vasile Cerlinca s-a născut în anul 1894, luna aprilie, ziua 24, în satul Sfântu Ilie, judeţul Suceava. Întoarcerea lui la Domnul a fost aşa:
În anul 1929 i-a venit în inimă o puternică sete după Cuvântul lui Dumnezeu şi după aflarea mântuirii. Îl dorea şi-L căuta pe Domnul cu toată aprinderea inimii lui. În timpul acela, mergând fratele Vasile pe la primarul din satul său, a văzut la el două cărţi, şi anume: „Călătoria la Ierusalim” şi „Ce este Oastea Domnului”, şi i le-a cerut să le citească. Primarul, care nu le dăduse nici o importanţă, i le-a dat, iar fratele Vasile L-a aflat din ele pe Domnul Iisus după Care înseta sufletul său.
A intrat îndată în Oastea Domnului şi apoi a pornit să-i cheme şi să-i aducă şi pe mulţi alţii la Dumnezeu, până la mari depărtări. Duhul Domnului Iisus, Care îi umpluse inima, îl făcuse să fie blând, bun, iubitor, smerit şi înţelept, aşa că tot cuvântul lui era ascultat şi urmat de mulţi. Se folosea de orice prilej pentru a vorbi despre Domnul la toţi cei cu care se întâlnea. De multe ori, călătorind cu trenul şi vorbind oamenilor, erau suflete care Îl primeau acolo pe Domnul şi deveneau fraţi preaiubiţi. | Continuare »

A trecut la Domnul în noiembrie 1982, dar până la vârsta aceasta înaintată, la 86 de ani, Dumnezeu i-a păstrat întreaga luciditate şi înţelepciune a minţii ei.

Sora Lucreţia Moraru s-a născut în anul 1896, în comuna Laz din judeţul Alba.
În Oastea Domnului a intrat prin anul 1930, când Cuvântul Domnului începuse să se vestească şi pe acolo cu mare putere, prin fratele învăţător Ioan Marini şi prin fratele său Ilie Marini. Despre aceşti doi fraţi de la care ea a primit Cuvântul Domnului, sora Lucreţia totdeauna vorbea cu toată evlavia şi respectul datorat celor ce ne fac cel mai mare bine.
Ea n-a avut copii trupeşti, dar viaţa ei plină de dragoste pentru Domnul şi de milă faţă de aproapele a făcut-o să aibă un nespus de mare număr de fii şi fiice duhovniceşti…
Părinţii ei trupeşti au fost oameni bine înstăriţi pământeşte. La căsătoria ei cu Eftimie Moraru, care, la fel, era dintr-o familie înstărită – ea a avut o casă îmbelşugată pe care priceperea şi hărnicia ei au făcut-o totdeauna un loc de mângâiere, de adăpost şi de hrană pentru foarte mulţi.
Soţul ei, Eftimie, deşi n-a fost el însuşi un ostaş al Domnului, totuşi a înţeles-o şi a ajutat-o foarte mult. De câte ori veneau fraţii în casa lor, el îi primea cu bunăvoinţă şi prietenie. Niciodată nu s-a arătat nemulţumit sau împotrivitor. Viaţa şi purtarea pline de înţelepciune, de hărnicie şi cumpătare ale surorii Lucreţia l-au făcut s-o admire totdeauna, s-o preţuiască foarte mult şi s-o asculte cu respect în toate lucrurile. Ea a ştiut în toate privinţele să facă faţă la toate cu vrednicie, cu pricepere, cu dragoste, în aşa fel, încât nimeni nu o putea învinui cu nimic. Nici chiar fraţii ei de trup, care erau nişte oameni foarte mândri şi pretenţioşi din pricina situaţiei lor materiale şi intelectuale, n-au putut-o convinge să se lepede de fraţi şi să se lase de Oaste din pricină că fraţii erau săraci şi nepregătiţi lumeşte. | Continuare »

Deşi avea un fizic sănătos, totuşi o plecare grabnică la Domnul îl aştepta la începutul lui septembrie 1939. Noi eram la Cluj şi pregăteam marea adunare din 3 septembrie 1939 când, pe neaşteptate, am primit acolo vestea morţii lui. Se îmbolnăvise de tetanos şi în trei zile a murit la spitalul din Chişinău. În cele trei zile de zăcere la spital, el a avut parte de la Domnul de multe descoperiri minunate. Vedea cerul deschis şi pe îngerii Domnului aşteptându-l cu cântări şi bucurii negrăite. Deşi avea dureri peste măsură de mari, el nu numai că nu a cârtit, ci lăuda cu bucurie şi cu lacrimi Numele Domnului.

Fratele nostru Dumitru Romanenco s-a născut în comuna Voinova din judeţul Orhei – Basarabia, prin anul 1890. Părinţii săi au fost oameni înstăriţi, având o moşie de o sută de hec­tare într-un loc nespus de frumos. La mijlocul moşiei era un lac cu ape limpezi şi cu maluri înflorite, lângă o pădure şi o câmpie minunată. După întoarcerea lui la Domnul, prin anul 1930, aici la conacul său de lângă lacul şi pădurea minunată aduna el fraţii şi surorile din Voinova şi din împrejurimi în adu­nări pline de binecuvântare, lăudând pe Domnul şi petrecând ceasuri şi zile neuitate în Numele Domnului Iisus.
Fiind un om harnic şi credincios, împreună cu soţia sa Vera au făcut din casa lor o Betanie binecuvântată, oferind acolo loc plăcut de odihnă şi recreere multor fraţi şi surori mai lipsiţi ori mai bolnavi. Multe zile fericite au petrecut acolo şi părintele Vladimir cu soţia sa Eufimia, care deveniseră ca o familie împreună cu familia fratelui Romanenco. De acolo porneau apoi împreună de multe ori în misiunile lor pentru vestirea Evangheliei şi răspândirea cărţilor dorite şi căutate ale Oastei Domnului.

Fratele Ioan Marini a petrecut şi el două veri aici, în linişte şi recreere sufletească, înconjurat de toată dragostea fratelui Dumitru şi a surorii Vera. De aici a plecat şi el cu ei adeseori în cercetări frăţeşti prin judeţul Orhei şi prin alte judeţe ale Basarabiei, toţi trei împreună, cu părintele Vladimir şi cu fratele Dumitru Roma­nenco.
De asemenea, împreună cu fratele Chirilă şi Tro­fim, fratele Dumitru îşi formase o echipă de misionari călări. Purtând în mijloc steagul Oastei, ei cu­tre­ierau multe sate şi adunări frăţeşti, cân­tând şi măr­turisind Nu­mele Domnului Iisus. | Continuare »

Martorul credincios,
„fratele-învă­ţător” Ioan Marini

Fratele nostru Ioan Marini s-a născut la 1 martie 1908 în satul Săsciori de lângă Sebeş, în judeţul Alba, din părinţii Ioan şi Ana, ca al doilea dintre cei opt copii ai lor. (continuare)

– 28 de ani de la trecerea sa la Domnul –

Fratele Irimie Rarinca s-a născut în comuna Matca, judeţul Galaţi, la 26 ianuarie 1906. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu soţia sa, Maria.
A intrat în Oastea Domnului în anul 1930, fiind atras la picioarele Mântuitorului Iisus Hristos prin cărţile Părintelui Iosif Trifa din Sibiu, pe care le-a primit întâia dată de la un frate de pe la Vaslui.
Legământul său cu Domnul Iisus, fratele Irimie l-a pus la Galaţi, într-o adunare din anul 1933, la care a participat arhimandritul Scriban. Multe suflete s-au mai predat atunci Domnului, iar aceasta a fost o mare încurajare pentru el.
Încă de la începutul intrării sale în Oaste, în Lucrarea minunată a Domnului, el s-a predat cu totul în slujba Domnului, căutând a lucra atât cu cuvântul, cât şi cu fapta, în toate felurile şi cu toate puterile sale pentru vestirea Evangheliei în comuna sa şi în toate celelalte localităţi până unde a putut ajunge. A luat îndată legătura cu fraţii din împrejurimi, mai ales cu cei din Barcea, Malu Alb, Iveşti, Brăila – sprijinind cu tot ce putea înaintarea cât mai frumoasă a Oastei Domnului în tot mai multe părţi.
Din anii 1934 a cercetat tot mai des adunările şi din alte părţi, mai ales pe cele de la Pechea, de la Griviţa, de la Cudalbi, căutând pe fraţi şi stăruind de ei să rămână cât mai hotărâţi şi mai statornici în învăţătura sănătoasă şi bună care ne-a rămas nouă de la Domnul Iisus şi de la înaintaşii noştri din Oastea Lui.
În anii conflictului de la Sibiu, fratele Irimie, încredinţat de dreptatea Părintelui Iosif, a fost întru totul şi totdeauna de partea adevărului său. A apărat Lucrarea curată a Oastei cu toată puterea sa, arătând fraţilor mai slabi cum s-o apere şi să o întărească.
Când, mai târziu, au venit vânturile învăţăturilor străine şi au bântuit peste multe adunări şi suflete, fratele Irimie, luminat de Duhul Sfânt, nu s-a clătinat niciodată, ci, alergând mai ales pe acolo pe unde multe suflete începuseră să se clatine, el le-a întărit, arătându-le că, dacă înainte de a intra în Oastea Domnului noi aveam o cruce fără de Hristos, acum, după ce L-am aflat pe Domnul Iisus, noi nu trebuie să ne lăsăm ispitiţi de a sluji şi urma un Hristos fără Cruce. Pentru că rătăcirea şi paguba este tot atât de mare şi într-un fel, şi în altul. Ci trebuie să rămânem lângă Crucea lui Hristos, lângă Hristosul cu Cruce, fiindcă numai aceasta este Crucea cea adevărată şi Hristos cel Adevărat.
| Continuare »