În anul 1966, Domnul a chemat-o pe sora Antonica la El. Când se apropia vremea plecării ei, Domnul Iisus a înştiinţat-o, trimiţându-i în vis o fiinţă luminoasă, îmbrăcată în haine aurii, care i-a spus: „Pregăteşte-te să pleci la Domnul. Nu peste multă vreme voi veni să te iau. Iată această pânză şi veşmântul meu: când le vei vedea albe, să ştii să fii gata.” (…)
În noaptea de 3 aprilie, fiinţa luminoasă i s-a arătat din nou cu haina şi pânza albe. Sora Antonica a înţeles. Dimineaţa s-a dus la sora Elena Chivoiu, să-i spună. La întoarcerea acasă a izbit-o o maşină, trântind-o cu capul de trotuar. Astfel a trecut sora Antonica la Domnul, în Împărăţia Lui Cerească, în ziua de 3 aprilie 1966.
Sora Antonica s-a născut în 26 martie 1913, în comuna Preluci, judeţul Bacău, unde a trăit până la vârsta de 19 ani, când s-a căsătorit în Comăneşti cu Toma Candit. N-a avut, trupeşte, nici un copil, dar sufleteşte, Domnul i-a dat şi ei 
mulţi fii şi fiice, pe care i-a ajutat cu tot ce a ştiut şi a putut.
Când Domnul a făcut ca sămânţa Cuvântului Sfânt al Oastei Domnului să fie semănată cu putere şi prin părţile Comăneştilor, una dintre cele mai frumoase seminţe a căzut şi în pământul cel bun al inimii surorii Antonica, iar lacrimile şi căldura inimii ei iubitoare şi milostive au făcut să rodească atât de frumos şi de mult!
De dragul Domnului Iisus şi al fraţilor, era în stare de orice osteneli şi jertfe. Toată viaţa ei a fost fără odihnă în privinţa cercetării adunărilor şi a ajutorării celor ce erau în stări grele. Curajul ei în mărturisirea Evangheliei o făcea să stea de vorbă despre mântuirea lor cu toate sufletele pe care le întâlnea în orice ocazie. Le vorbea despre Domnul chiar şi oamenilor mai suspuşi: medicilor, oamenilor legii, autorităţilor cu care avea ocazia să aibă a face, fără nici o frică ori reţinere.
Cumpăra cărţile şi foile Oastei şi le răspândea, dăruindu-le fără nici o plată tuturor celor ce vedea ea că doresc să-L cunoască pe Domnul. Şi le vorbea cald şi stăruitor despre marea trebuinţă a fiecăruia de mântuire a sufletului său.
În dorinţa de a-şi împlini datoria de mamă în familia sa şi neavând copii, sora Antonica a luat de la orfelinat o fetiţă rămasă fără părinţi în urma războiului. A îngrijit-o şi a crescut-o cu mult drag, în temerea de Dumnezeu, sădind în inima ei Cuvântul Domnului… La vremea căsătoriei, i-a găsit un frate bun cu care au întemeiat apoi o familie fericită, dăruită de Dumnezeu cu numeroşi copii, pe care amândouă mamele s-au străduit până la sfârşitul ei să-i crească după voia cea Sfântă a lui Dumnezeu.
Deşi soţul surorii Antonica n-a urmat-o în legământ pentru Domnul, totuşi el n-a împiedicat-o de tot în lucrul ei sfânt. A fost şi el mai mult ori mai puţin binevoitor şi înţelegător faţă de chemarea şi jertfa surorii Antonica. Din cauza asta a putut şi ea ca şi celelalte surori ostenitoare să alerge şi să lucreze pentru Domnul şi pentru fraţi.
Avem şi noi atât de multe amintiri duioase şi recunoscătoare faţă de jertfele ei. Căci de multe ori ne-a fost de folos şi de ajutor în anii grei ai încercării, când a alergat şi ea cu tot ce putea în ajutorul nostru pe la închisori sau prin locurile de deportare pentru Domnul. Ori prin spitale şi alte locuri de suferinţă.
În această lucrare de ajutorare frăţească, de jertfă şi rugăciune, sora Antonica a fost unită şi apropiată şi de alte surori harnice şi iubitoare care au încurajat-o şi mângâiat-o cel mai mult. Mai ales cu sora Mariţa Iftimoiu, cu Ilinca Bratu şi Elena Chivoiu, alte scumpe surori care, la fel, făceau neîncetat slujba aceasta. Despre fiecare dintre aceste surori s-ar putea spune nespus de multe astfel de fapte binecuvântate. Mai ales sora Ilinca Bratu: n-a fost bolnav ştiut de ea la care să nu meargă cu mângâiere şi îngrijire. Bolnavii care nu aveau pe nimeni o aveau pe ea. Îi curăţa şi îi îngrijea până ce le punea mâinile pe piept. Numai din dragoste pentru Domnul şi din milă de aproapele. Aşa suflete binecuvântate au fost aceste surori ale noastre – şi încă atâtea altele – crescute în această Lucrare a Oastei Domnului.
În anul 1966, Domnul a chemat-o pe sora Antonica la El. Când se apropia vremea plecării ei, Domnul Iisus a înştiinţat-o, trimiţându-i în vis o fiinţă luminoasă, îmbrăcată în haine aurii, care i-a spus: „Pregăteşte-te să pleci la Domnul. Nu peste multă vreme voi veni să te iau. Iată această pânză şi veşmântul meu: când le vei vedea albe, să ştii să fii gata.”
Înştiinţată astfel, sora Antonica a început să-şi pună repede în rânduială toate lucrurile ei. A împărţit săracilor tot ce avea al ei personal, a mers pe la fraţi şi surori, cerându-şi iertare de tot ce le-a mai greşit – şi a lăsat familiei sale ultimele ei îndemnuri.
În noaptea de 3 aprilie, fiinţa luminoasă i s-a arătat din nou cu haina şi pânza albe. Sora Antonica a înţeles. Dimineaţa s-a dus la sora Elena Chivoiu, să-i spună. La întoarcerea acasă a izbit-o o maşină, trântind-o cu capul de trotuar. Astfel a trecut sora Antonica la Domnul, în Împărăţia Lui Cerească, în ziua de 3 aprilie 1966.
Au venit fraţii şi surorile din multe părţi la privegherea şi înmormântarea ei, fiindcă ea era cunoscută până departe şi mulţi îi purtau recunoştinţă pentru ceea ce le făcuse ea în viaţa ei.
Dumnezeu i-a umplut casa ei, goală altădată, cu o familie fericită. Fiii ei au acum 11 copilaşi care Îl slăvesc pe Domnul cu frumoasele cântări pe care le învăţau, cei dintâi dintre, ei de la bunica lor credincioasă.
Pilda frumoasă a vieţii şi a faptelor surorii Antonica se adaugă la celelalte multe pilde vrednice ale sfintelor femei care L-au iubit pe Domnul şi care au căutat cu toată evlavia şi dăruirea fiinţei lor să-L urmeze pe Iisus oriunde era nevoie de o slujbă pentru El şi ai Lui. Domnul şi Mântuitorul nostru şi al lor să le dăruiască răsplata strălucită în ceruri. Amin.
Slăvit să fie Domnul!