Despre nepăsarea în treburile credinţei

Predica la Duminica I după Rusalii

Fraţilor, Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri (Matei 10, 33).

Cu acelaşi sunet plăcut şi plin de iubire, glasul Mântuitorului ne cheamă la Dânsul. El ne-a chemat spre fericirea vieţii şi neîncetat Biserica Sa ne strigă spre sarcina uşoară a învăţăturii Mântuitorului.
Dar ce deosebire între un timp şi altul! Sf. Apostol Petru, numai printr-o cuvântare, a adus cândva câteva mii de oamenii în staulul Domnului. De atunci timpurile tot au curs, s-au schimbat şi azi am ajuns la aceia că mulţi trăiesc fără să mai gândească că e un Dumnezeu pe lume şi sunt surzi la învăţăturile Evangheliei. Greutăţile de tot felul ale traiului zilnic nevoiesc pe omul muncitor să caute tot spre pământ pentru îndestularea trebuinţelor lui. El pierde deprinderea de a se mai uita spre cer şi, de la o vreme, se trezeşte că parcă nici nu mai înţelege graiul cerului.
Drept aceia vedeţi, fraţilor, că trebuinţele lumeşti înăbuşă pe cele cereşti. Dar starea aceasta nu e bună, pentru că viaţa trupului, fără viaţa sufletului, e viaţă de vită. Oamenii, trăind adunaţi pe o întindere de pământ, îşi duc zilele cu atât mai uşor, cu cât viaţa sufletească e mai întărită într-înşii. Asta îi face mai buni, mai îngăduitori, mai binevoitori. Îi face să rabde mai cu uşurinţă greutăţile şi nevoile traiului.
Viaţa trupească, fără aceea sufletească, înduşmăneşte mai mult pe oameni. Aţi văzut cum câinele, când mănâncă, sare la tovarăşul său. De ce? Fiindcă la dânsul nu-i viaţă sufletească.
Tot ca şi câinele, fraţilor, ajunge şi omul care trăieşte numai cu trupul. El nu vede decât nevoia lui şi îndată ce altul se apropie, îl urăşte. Cu cât se stinge viaţa sufletească, cu atât omul îşi pierde din omenia lui şi se apropie mai mult de dobitoacele fără cuvânt.
Doamne şi Părinte al luminilor, dă lumină minţii şi dezlegare limbii mele, ca să pot dumeri pe aceşti creştini de primejdia ce ameninţă pe cei ce părăsesc calea Ta. Dă-mi, Doamne, cuvânt bun şi înţelegător, care să meargă la inima lor, gheaţa nepăsării lor s-o topească şi căldura focului sfânt să le-o împărtăşească. Depărtează de la ochii lor toată întunecimea, ca luminaţi să meargă în calea Ta!

Fraţilor, mult s-a înteţit în lume flacăra răutăţii şi a nepăsării în cele dumnezeieşti. Odată omul, mai nainte de a face un lucru, îşi zicea: să-l fac ori nu? Şi după ce-l cumpănea în mintea lui, de vedea că-i rău, îşi zicea iar: nu, nu, sunt creştin şi nu pot să fac asemenea lucru.
Sunt creştin! Măreţ cuvânt! Câţi oare, numai gândind că-s creştini, s-au întors de la rele! Câţi n-or fi ridicat mâna să tragă, dar, când erau gata-gata, odată gândul că sunt creştini, i-a oprit! Şi fericite timpuri când omul se abătea de la rele că era creştin! Într-adevăr, aceasta înseamnă a fi cu sufletul pentru lege: a nu face fapte împotriva ei.
Din nefericire, azi timpurile s-au schimbat. Într-un fel sunt mai bune, că am scăpat de multe lifte străine şi am ajuns stăpâni în ţara noastră. Dar răul e în altă parte. Da! am scuturat jugul străin, lăudat să fie Domnul pentru aceasta, dar vorba e, că, odată cu jugul străin, noi am mai lăsat câte puţin şi jugul cel bun al lui Hristos. Veniţi la Mine toţi cei însărcinaţi şi osteniţi, zicea Hristos, şi eu vă voi odihni pre voi. Luaţi jugul Meu peste voi şi vă învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, că jugul meu este bun şi sarcina uşoară (Matei 11, 29 -30). Tocmai jugul acesta bun şi uşor al Mântuitorului l-au slăbit unii şi aci e răul.
Cum vom trăi fără un jug, fără o rânduială, fraţilor? Voim să fim de capul nostru? Să putem tăia şi spânzura fără păsare şi frică de Dumnezeu? Aceasta chiar se întâmplă, când oamenii uită pe Dumnezeu, când ochii caută numai spre pământ şi se dezvaţă de a mai privi spre Cer.
Ce vedem şi auzim împrejurul nostru, când Dumnezeu nu mai este în inimile noastre? Iată ce vedem, fraţilor: biserici jefuite fără teamă, când strămoşii noştri s-ar fi cutremurat; oameni ucişi fără milă, ca şi cum ai ucide pui de găină; femei otrăvindu-şi bărbaţii, ca şi cum ai da de băut apă unui drumeţ ostenit; bărbaţi chinuind şi omorându-şi femeile şi copiii, când se întorc noaptea nebuni de băutură; flăcăi ademenind şi înşelând copilele oamenilor, ca apoi să arunce ruşinea asupra lor; femei aruncându-şi copiii, ca şi cum ai arunca pui de vrabie; copii nepăsători şi fără milă pentru nevoile şi bătrâneţele părinţilor; oameni păgubind averea vecinului pentru răzbunare, şi multe alte răutăţi şi păcate nesfârşite.
Dar, vă întreb eu: pentru ce toate aceste nenorociri pe capul nostru? Care duşman aruncă atâtea rele asupra noastră? Unul singur, fraţii mei: Uitarea de Dumnezeu. Când oamenii erau creştini şi cu inima, nu numai cu numele, nu se întâmplau lucruri de acestea. Ei erau şi mai fericiţi şi nevoile nu-i bântuiau aşa, fiindcă toţi îşi erau unul altuia spre ajutor, nu spre pagubă, ca azi. Chiar în zilele noastre, cei ce trăiesc cu frica de Dumnezeu, sunt mai liniştiţi şi mulţumiţi, fiindcă, cum zice Mântuitorul, acolo ei îşi găsesc odihnă sufletelor lor.
Omul care s-a înstrăinat de Dumnezeu face fapta rea cu mult mai uşor decât bunul creştin. El nu-şi vede decât pofta, gustul, patima lui. Şi, bând astea ajung să stăpânească sufletul omului mai mult decât Dumnezeu, vai nouă atunci!
Ia să ne închipuim că am fi toţi aşa. Oare ce s-ar întâmpla? Ameţeala te apucă! Să trăieşti în mijlocul patimilor tuturor! Ar trebui să fii tot cu frica în sân, să nu mai ai odihnă.
Ia închipuiţi-vă, dimpotrivă, că trăiţi în mijlocul unor oameni stăpâniţi cu toţii de învăţăturile lui Hristos. Ai îndată chezăşia că trăieşti între nişte oameni de ispravă. N-ai nimic să te temi din partea lor, ba încă ai nădejde în ajutorul lor. Şi cine este acela care, având a-şi alege locuinţă şi fiind de-o parte oameni fără Dumnezeu, iar de alta oameni cu frica lui Dumnezeu, n-ar alege să trăiască cu aceştia din urmă? Oricine trăieşte mai bine între adevăraţii creştini cu inima şi cu cugetul, fiindcă aceştia îi dau chezăşia păcii şi nesupărării.
Cu omul fără Dumnezeu nu ştii cum să umbli ca să nu-i sară ţandăra. Neîncetat trebuie să te temi că ai să păţeşti ceva de la dânsul. Noaptea eşti tot cu frică să nu-ţi dea foc casei, să nu-ţi fure vitele. Ziua tot aşa, te temi să te depărtezi din casă, fiindcă nu ştii ce-i dă prin cap duşmanului fără Dumnezeu.
Cum vedeţi, fraţilor, viaţa cu omul rău este un adevărat iad. Nimenea nu şi-ar lega bucuros traiul cu dânsul. Cu omul de bine însă şi care nu face ceva până nu se gândeşte la Dumnezeu, lucrul se schimbă. Lângă dânsul te simţi liniştit şi fără grijă.
Vedeţi ce adevărat este cuvântul Mântuitorului, că jugul său este bun şi uşor! El este acoperământul şi nădejdea noastră, şi în zile bune, şi în cele de nevoie.
Cu uitarea lui Dumnezeu se pierd obiceiurile cele bune, se strică repede. Fără Dumnezeu, unirea şi frăţia pier; vin în schimb zâzaniile, pârile, vrăjmăşiile.
Putem oare noi să zicem că prin casele noastre locuieşte Dumnezeu, când nu e săptămână să nu auzi că cutare şi-a bătut nevasta, cutare a bătut pe frate-său, ba câteodată că a bătut şi a gonit pe tatăl său? De la sfinţenia obiceiurilor strămoşilor noştri, am ajuns nişte prăpădiţi, care doar venin mai avem în suflet. Şi pricepeţi că, unde sufletul este înveninat, nu găseşti pe Dumnezeu.
Ce viaţă este aceasta, să trăim într-o neîncetată temere, să nu mai avem încredere unul în altul? Rea de tot, fraţilor! Şi aceasta totdeauna vine, când omul părăseşte pe Dumnezeu.
Atunci, cum oare vom găsi pacea, nesupărarea, netulburarea? Un singur leac este, fraţilor: întoarcerea la Hristos. Prin părăsirea învăţăturii Sale sfinte, au venit relele şi suferinţele noastre, prin întoarcerea noastră la izvorul de viaţă, le vom alunga.
Mulţi au să zică: cum să ne întoarcem la Hristos? nu suntem oare creştini? Cu gura da, fraţilor, cu faptele noastre însă, nu. Cum ne-am numi noi creştini, când vrajbele n-au perit dintre noi, când ura, grăirea-de-rău, patimile de tot soiul, locuiesc în inimile noastre! Cum ne-am numi noi creştini, când Casa Domnului, de nenumărate ori este goală?
Şi când noi nu venim la dânsa să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, ce ascultăm în schimb? Ascultăm clevetirile de tot felul şi ne bucurăm şi râdem, când auzim nenorocul semenilor noştri. Apoi, fără îndoială, nu-s creştini cei ce cu mai multă plăcere ascultă clevetirile decât cuvântul lui Dumnezeu.
Un singur leac este, fraţilor: venirea la Iisus Domnul nostru. El neîncetat ne cheamă şi glasul lui L-aţi auzit în Sfânta Evanghelie de azi când zice: Cel ce şi-a pierdut viaţa pentru mine o va afla (Matei 10, 30).
Ce înseamnă asta? Cum să ne pierdem viaţa pentru el?
Iată ce înseamnă, fraţilor: Cel ce şi-a pierdut viaţa sa pentru mine, adică cel ce-şi va lăsa viaţa aceasta de toate zilele, cu păcatele şi cu urâciunile ei, acela va afla viaţa adevărată creştină. Desfă-te de toate duşmăniile şi de tot ce supără viaţa ta, şi atunci vei găsi viaţa lui Hristos.
Şi nu numai glasul său îl auzim, fraţilor, ci şi glasul tuturor acelora pe care i-a lăsat el pentru a răspândi învăţătura Sa. De dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa, Biserica Sa neîncetat ne îndeamnă. Dacă, de câte ori se aude glasul Bisericii, omul şi-ar înălţa gândul spre Dumnezeu, nici vorbă că viaţa creştinească se va întemeia într-însul.
Sfântă viaţă apostolică, unde eşti când, valuri de iubire răspândeai intre oameni, prin Hristos! Mântuitorul ne-a dat şi mijloace puternice, ca niciodată să nu ne rupem legătura cu Dânsul. Ne-a dat împărtăşirea cu Sfântul Său Trup şi Sânge, pentru ca creştinii neîncetat să fie în faţa Sa şi să nu se despartă de dânsul. Dar câţi mai ţin azi rânduielile sfinte ale vieţii creştineşti? Puţini!
Doamne şi Mântuitorul nostru, pentru cine Ți-ai vărsat sângele, ca să-i răscumperi din robia păcatului! Pentru cei ce azi sunt nepăsători faţă de Tine! Până unde se va întinde răbdarea ta, Doamne? Că mai degrabă se duc să-şi ucidă şi trup şi suflet în otrava băuturii, decât să se împărtăşească cu nepreţuitul tău Trup şi Sânge! Nu-mi da, Doamne, zile să văd prăpastia pierzării pentru oamenii aceştia! Unde oare vom găsi pe cei vrednici de sângele tău vărsat pe cruce?
Nu pot, fraţilor, merge înainte. Ochii mi se împăinjinesc, buzele se încurcă, picioarele mi se împleticesc. Veniţi, veniţi la Hristos toţi cei ce v-aţi îndepărtat de El.
Adăpaţi-vă la izvorul de viaţă, şi pacea şi odihna vor intra în voi. Puneţi ca judecător în faptele voastre legea Sa cea sfântă! Veniţi la Iisus, vă strigă glasurile sfinţite ale măriţilor Apostoli şi cinstiţilor Părinţi! Lăsaţi nepăsarea, neîngrijirea şi uitarea Sa, pentru că de aici izvorăşte tot răul. În uitarea numelui Său zace sămânţa duşmăniei între oameni. Acolo unde domneşte El, toţi sunt ca o sfântă şi duioasă familie unde ura şi zâzania nu intră.
Milostivule Mântuitor şi izvor al dragostei nesfârşite, rugăciunea pe care ai înălţat-o cândva către Tatăl Ceresc: Părinte sfinte, fă ca aceştia una să fie, după cum şi noi una suntem, îndeplineşte-o acuma şi pentru noi, ca una să fim într-o inimă şi într-un cuget pentru numele Tău! Amin.

Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor