b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Evanghelia de duminică e o pildă în care se cuprinde toată Biblia Vechiului şi a Noului Testa­ment, adică toată istoria mântuirii omeneşti. „Stăpânul care a sădit vie” e Dumnezeu, Care l-a înze­strat pe om cu un fel de avere sufletească, cu un fel de vie su­fletească în care să lucreze şi „roade” sufleteşti bineplăcute lui Dumnezeu să aducă. Dar, în cur­gerea vremilor, oamenii – şi în­deosebi israelitenii, poporul cel ales – au uitat acest lucru şi pe „slu­gile stăpânului”, adică pe profeţii şi prorocii prin care grăia Dum­nezeu şi-i chema pe oameni la îndreptare, i-au bătut şi i-au omorât. Pe urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, pe Iisus Hristos, dar iudeii L-au omorât. Atunci Dum­nezeu a luat via, adică a luat mântuirea sufletească de la iudei, şi a dat-o neamurilor, adică poarelor care s-au întors de la păgânism la credinţa în Iisus.
Iisus a spus pilda aceasta pentru fariseii şi cărturarii care se împotriveau Lui, dar pilda se po­triveşte şi nouă şi vremilor noa­stre. Şi viaţa ta, iubite cititorule, este o avere sufletească, este o vie sufletească pe care ţi-a dat-o şi ţi-a dăruit-o Dumnezeu să lu­crezi în ea şi „roade” sufleteşti de fapte bune să aduci stăpânului Dumnezeu. Dumnezeu a spus acest lucru şi într-alt loc, prin gura prorocului Ieremia, prin care zice:
„O vie sădit-am iubitului meu. Şi i-am îngrădit-o şi am făcut împrejur şanţ, şi am zidit turn în mij­locul ei, şi teasc am săpat într-însa… Ce voi face încă viei Mele şi ce nu i-am făcut?… Şi, pe când am aşteptat să facă struguri, a făcut spini… Lua-voi gardul ei şi va fi de jaf şi spre călcare. Netăiată şi nesăpată va fi şi va răsări în ea scai şi spini” (Is 5, 1-7). | Continuare »

Acum joi avem praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu. Biserica noastră Ortodoxă învaţă că Preacurata n-a rămas îngropată în mormânt, ci – printr-o minune – a fost înălţată în slăvile vieţii cereşti. Iar învăţătura aceasta nu e întemeiată pe legende, ci pe Biblie, pe Cuvântul lui Dumnezeu.
În vedeniile sale, Evanghelistul Ioan a văzut pe Preacurata în slăvile vieţii cereşti: „Şi semn mare s-a arătat pe cer: femeie învăluită în soare şi luna sub picioarele ei şi pe capul ei cunună cu doisprezece stele” (Apoc 12, 1). Iar Psalmistul David, aşişderea, chipul Preacuratei l-a văzut în Psalmul 44: „Înainte a stătut Împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată, împodobită” (Ps 44, 11).
Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie; îşi are temeiul lui biblic. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu îşi are temeiul în Biblie. Dar greşesc, de altă parte, şi aceia care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti, cum face şi păr. Moţa prin «Lumina Satelor».
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Biblie şi el se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arăta acest cult prin cuvintele de la Luca: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc 1, 48).
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea pentru noi la Fiul Său prin rugăciunile ei. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului

Tradiţia spune că, după răstignirea Mântuitorului, Maica Sfântă a rămas mai departe în Ierusalim, unde a trăit o viaţă retrasă cu totul în rugăciune, în singurătate şi în durere. „Sabia ce a trecut prin inima” Preacuratei în clipele răstignirii Fiului său a simţit-o până la sfârşitul vieţii sale. Învierea dumnezeiescului Fiu n-a putut închide cu totul rana din inima Preacuratei. Tradiţia spune că Maica Preacurată a fost îngropată în Ierusalim. Privitor la adormirea şi îngroparea Maicii Domnului, Biserica Ortodoxă învaţă că „Preacurata Fecioară n-a putrezit în ţărâna acestui pământ, ci a fost mutată la ceruri fără să vadă stricăciunea. Adormind pe pământ în somnul morţii, Născătoarea de Dumnezeu s-a deşteptat în ceruri” unde şade în toată cinstea şi mărirea ce i se cuvin, precum întăreşte acest lucru şi Psalmistul care zice: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta în haină aurită îmbrăcată, prea înfrumuseţată” (Psalm 44, 11) şi precum stă scris în Apocalipsa: „Şi semn mare s-a văzut în cer: femeie îmbrăcată cu soarele şi luna sub picioarele ei, şi pe capul ei cunună cu douăsprezece stele” (cap. 12, 1).
Tradiţia spune că la înmormântarea Sfintei Fecioare „Apostolii s-au adunat cu minune de la marginile lumii” (luaţi fiind de nori).
Locul unde a fost îngropată vremelnic Sfânta Fecioară se păstrează până în ziua de azi la Ierusalim. | Continuare »

Un vechi obicei este că aproape toate breslele de oameni îşi au câte un sfânt păzitor. Un sfânt patron şi protector. Spre pildă, corăbierii, încă din vechime, îl au pe Sf. Cristofor etc.
Noi, la Oastea Domnului, Îl avem pe Iisus Biruitorul. El este Păzitorul, Patronul şi Conducătorul nostru. Iar dacă totuşi, pe lângă Domnul şi Mântuitorul nostru, e vorba să avem şi noi un sfânt al Oastei, apoi acela, eu zic să fie Sfântul şi marele Apostol Pavel.
Acum patru ani, în primul congres al Oastei, eu am făcut o rânduială la Oaste: praznicul Duhului Sfânt să fie praznicul cel mare al Oastei. Şi iată, acum mai fac o rânduială: Sfântul Apostol Pavel să fie sfântul Oastei, apostolul Oastei. Sfântul şi apostolul Oastei este Apostolul Pavel, pentru că în şcoala lui am învăţat noi, ostaşii Domnului, ostăşia şi nebunia pentru Hristos.
În şcoala Apostolului Pavel am învăţat şi eu ceea ce i-am învăţat pe ostaşii Domnului. El mi L-a arătat ca nimeni altul pe Iisus cel Răstignit. Şi m-a trimis şi pe mine pe la „romanii”, „corintenii”, „filipenii”, „tesalonicenii” din ţara aceasta, să le vestesc cu tărie pe Iisus cel Răstignit. De la el am învăţat „să mă cheltuiesc şi pe mine însumi” pentru vestirea Evangheliei şi mântuirea altora (II Cor 12, 15).
De la Apostolul Pavel avem duhul Oastei, duhul în care s-a făcut Oastea: dragostea, nebunia, jertfa pentru cauza lui Iisus cel Răstignit. El ne-a strigat mereu că nu vrea să ştie nimic altceva între noi, decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor 2, 2). | Continuare »

Duminică avem prăznuirea tuturor sfinţilor şi de aceea se citeşte evanghelia despre cei ce şi-au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Această prăznuire a sfinţilor este pusă cu învăţătură pentru noi. Să luăm şi noi pildă de viaţă din vieţile lor: „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa, căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt»” (I Ptr 1, 14-16). Asta înseamnă că şi noi putem şi trebuie să mergem pe urmele vieţii sfinţilor. Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au făcut; şi viaţa lor este pusă înaintea noastră ca şi noi să facem asemenea lor. Şi oare sfinţii cum s-au făcut aleşii şi iubiţii Tatălui ceresc? S-au făcut aşa că mai întâi s-au hotărât să se facă. După această hotărâre, au părăsit lumea (adică păcatele şi plăcerile) şi s-au retras în rugăciune şi, prin rugăciune, au primit darul lui Dumnezeu şi acest dar i-a întărit ca să nu-i mai poată nimeni despărţi de Hristos: nici diavolul cu ispitele lui, nici oamenii (păgânii) cu prigonirile lor. Aşa trebuie să faci şi tu, cititorule. Mai întâi şi întâi trebuie să te hotărăşti pentru o viaţă nouă, apoi îndată să te retragi din lume, adică din păcate, şi, îngenunchind în faţa Mântuitorului, să zici: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, de acum înainte vreau să intru în slujba Ta, vreau să pun în slujba Ta toate puterile mele sufleteşti şi trupeşti: mintea, inima, gândurile, mâinile, picioarele, gura, ochii, banii, averea… Întăreşte Tu, Doamne, hotărârea mea, cu darul şi ajutorul Tău”… Aşa făcând, darul lui Dumnezeu te va întări, ca să-l poţi birui pe diavolul şi să poţi suferi orice pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru sufletul tău. | Continuare »