I. Tâlcuitor
Vorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă este plină înţeles şi de învăţătură pentru noi. Se aseamănă mult această vorbire cu cea pe care avut-o Iisus noaptea cu Ni-codim (In 3). Se aseamănă într-aceea că nici Nicodim, nici samarineanca nu înţelegeau cuvintele şi învăţătura Mântuitorului. Mântuitorul vorbea într-un înţeles, iar femeia şi Nicodim înţelegea într-altul. Nicodim nu înţelegea ce înseamnă „naşterea de sus”, iar samarineanca nu înţelegea ce înseamnă „apa cea vie”. Să băgăm bine de seamă că Mântuitorul spune şi pricina de ce nu-l înţelegea samarineanca şi Nicodim. „De ai fi cunoscut tu – zicea Iisus către samarineanca – darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce vorbeşte cu tine, ai fi cerut şi ţi-ar fi dat „apă vie”. Adică vedeţi, Iisus spune apriat că trebuie un dar de la Dumnezeu să înţelegi şi să primeşti „apa cea vie”. „Apa cea vie” şi „naşterea de sus” este un dar de la Dumnezeu şi numai cine primeşte dar le poate înţelege deplin. Nicodim era mare cărturar şi totuşi se mira şi nu înţelegea ce înseamnă naşterea din nou. Sunt şi azi destui învăţaţi care nu înţeleg aceste lucruri; sunt prunci răi în Cuvântul lui Dumnezeu şi se miră, ba şi râd când le vorbeşti despre „apa cea vie” şi „naşterea de sus”. Nu le înţeleg pentru că aceste învăţături nu se învaţă din cărţi, ci se primesc în dar şi ca dar sus. Aceste învăţături le poţi înţelege numai atunci când te-ai întâlnit cu Mântuitorul; când ţi-ai deschis înaintea Lui inima ta ca pe un pământ ce aşteaptă cu sete ploaia cerului de sus. Aceste învăţături se pot înţelege numai când viaţa ta stă faţă în faţă cu Domnul, aşa cum a stat viata lui Nicodim şi a samarinencii. Să luăm aminte că femeia samarineanca ne poate fi o pildă şi în această privinţă. Citind evanghelia cu băgare de seamă, vedem că samarineanca, de la o vreme, începe să-L înţeleagă pe Mântuitorul. Când? După ce Iisus începe a-i vorbi despre viaţa ei şi despre trecutul ei. Când Iisus îi spune că trăieşte cu al şaselea bărbat, samarineanca deodată îşi vede toată viaţa ei şi toată ticăloşia ei pusă în faţa unui profet care cunoaşte trecutul ei păcătos.
O, ce mare schimbare se petrece în viaţa samarinencii după ce a aflat că în faţa ei stă un Mântuitor, un doctor de suflete! Mai înainte poate că samarineanca râdea despre cuvintele Domnului cu „apa cea vie”, însă acum dintr-o dată înţelege că „apa cea vie” e tocmai apa ce trebuie sufletului ei. În sufletul acestei femei păcătoase – ca odinioară în Maria Magdalena – se trezeşte un dor, o dorinţă, o sete după apa mântuirii, după o ieşire din ticăloşia în care a trăit. Când a plecat înapoi spre cetate, samarineanca era alta; se întorcea în cetate schimbată cu totul; se întorcea ca o vestitoare a Domnului şi pune în picioare toată cetatea, strigând pe tot locul: „Veniţi la Domnul!”, „Veniţi la fântâna unde L-am aflat eu pe Mesia!”. Tot aşa trebuie să aflăm şi noi pe Domnul şi apa vieţii, „apa cea vie”. Apa vieţii n-o poţi afla până când n-ai aflat mai întâi că viaţa ta este un „pământ pustiu, neumblat şi fără de apă” (Ps 62, 2-3) Ca să înţelegi apa cea vie, trebuie să simţi mai întâi setea cea sufletească pe care a cântat-o aşa de frumos psalmistul David: „Însetat-a de Tine sufletul meu… întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca nişte pământ fără de apă Ţie” (Ps 142, 6). Când simţi această sete, când simţi ticăloşia în care trăieşti, când sufletul tău se doreşte spre Domnul, spre mântuire ca cerbul spre izvoarele apelor (Ps 41, 1), atunci auzi şi înţelegi glasul Domnului ce zice: „De însetează cineva, să vie la Mine şi să bea” (In 7, 37). „Cei însetaţi, veniţi la ape… veniţi şi cumpăraţi fără de argint şi fără preţ” (Is 55, 1).
Să luăm aminte că şi lumea aceasta îşi are setea ei şi apa ei. Dar cine e cuprins de setea acestei lumi şi bea din apa acestei lumi nu se mai satură. Beţivul, lacomul, desfrânatul etc. sunt cuprinşi de o sete pe care nu o pot sătura şi de care nu pot scăpa. Din ce beau, tot mai mult ar bea. Faţă de această sete rea şi apă rea, setea cea sufletească, setea mântuirii sufleteşti se adapă dintr-un izvor de apă vie care îndată potoleşte setea şi dă omului o nespusă bucurie şi fericire. Ba încă dă ceva şi mai mult. „Oricine va crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In 6, 38), adică cine şi-a adăpat sufletul cu apa cea vie, el însuşi se face după aceea un vestitor al Domnului aşa cum s-a făcut samarineanca, Maria Magdalena şi alţi păcătoşi care au băut din apa cea vie a mântuiri sufleteşti. Însă, durere, oamenii nu se prea îmbulzesc să bea din această apă vie. Mustrarea Domnului de la Ieremia prorocul se aude azi răsunând mai tare ca oricând: „Poporul Meu M-a părăsit pe Mine, izvorul apelor vii, şi şi-a săpat fântâni crăpate, cari nu ţin apă”. Fântâna din care scotea samarineanca apă încă era aşa. În ţările calde e mare lipsă de izvoare. În cele mai multe fântâni se strângea numai apă de ploaie, care era stătută, rea şi seca cu totul pe vreme de secetă. Cei mai mulţi oameni se adapă şi azi din astfel de fântâni cu apă moartă: din plăceri, din pofte, din bani, bogăţii şi pofte lumeşti.
Eu te întreb, dragă cititorule, ţi-ai adăpat tu sufletul cu apa cea vie, cu apa vieţii? Eu îţi zic cu vorbele Mântuitorului: O, de ai cunoaşte tu, dragă suflete, darul lui Dumnezeu şi puterea, binecuvântarea ce se revarsă în viaţa ta după ce ţi-ai adăpat sufletul la izvoarele apelor vii! Gustă, dragă suflete, din această apă şi atunci „Domnul va sătura sufletul tău în secetă şi va întări oasele tale, şi vei fi ca o grădină adăpată şi ca un izvor ce nu-i scapă apa” (Is 58, 11). Vei fi atunci un izvor prin care mulţi vor fi aduşi la adevăratul izvor al apelor vii.
«Lumina Satelor» nr. 21 / 17 mai 1925, p. 3