EVANGHELIA DUMINICII A V-A DUPĂ PAŞTI (a Samarinencii)

samariteancaDespre „apa cea vie“

Ce minunată şi plină de învăţături este această Evanghelie! Samarineanca se mira de „apa cea vie“; nu-şi putea da seama ce ar fi şi cum ar fi o astfel de apă. Dar eu mă întreb: oare mai altcum e azi? Oare câţi dintre creştinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: „Ce e apa cea vie?“ Vom începe deci prin întrebarea: Ce este „apa cea vie“?
Şi vom răspunde îndată, pe scurt, direct şi precis: „Apa cea vie“ este izvorul ce curge din Stânca Gol­gotei; este Jertfa cea mare şi Sfântă a Crucii.

Fântâna darurilor şi a dragostei Tatălui Ceresc noi o aveam din veşnicie. În grădina Edenului, ea curgea din plin şi din toate izvoarele. Dar păcatul lui Adam a astupat această fântână. Izvorul ei s-a retras în stâncă. Lumea a devenit „un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă“ (Ps. 63, 1). A trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu să sape iarăşi fântâna. Şi a trebuit să sape adânc şi din greu. A trebuit să Se coboare în adâncul pământului, să afle izvorul. A trebuit să lovească stânca aceasta cu Crucea Sa şi cu suferinţele Sale. Suliţele soldaţilor, cuiele şi ciocanele răstignitorilor a trebuit să sape în stâncă. Când a răsunat cuvântul: „Săvârşi­tu‑s‑a!“, a ţâşnit Izvorul apelor vii. Într-o lume „pustie şi fără de apă“ s‑au revărsat apele vieţii şi s-a auzit strigarea: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7, 37); şi „…cei însetaţi, veniţi la ape“ (Isaia 55, 1). Şi de atunci apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu, până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor care se adapă din ele iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire şi mântuire. Izvorul apelor vii a ţâşnit din Stânca Golgotei. Strămoşii noştri aveau datina să ridice pe la răspântiile drumurilor câte o cruce sub care săpau o fântână pentru drumeţii cei însetaţi. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A IV-A DUPĂ PAŞTI (a Slăbănogului)

Despre bolile sufleteşti şi tămăduirea lor

Vindecarea-slabanogului-de-la-Vitezda-2Bolnavul de la Vitezda zăcuse 38 de ani. Grozavă boală, grozavă aşteptare! După câteva zile de boală ţi se face viaţa amară, d-apoi după 38 de ani de zăcere!? Evanghelia din această duminică ne grăieşte, înainte de toate, despre credinţa cea vie şi tare a slăbănogului. Căci 38 de ani de suferinţă şi aşteptare n-au putut să-i înfrângă credinţa şi nădejdea mântuirii. Dar trebuie, mai departe, să ne dăm seama că bolnavul de la Vitezda este o icoană, o oglindă în care putem vedea istoria mântuirii omenirii şi istoria mântuirii noastre. Treizeci şi opt de ani a aşteptat bolnavul de la Vitezda pe „Omul“ care avea să l bage în scăldătoare. Veacuri întregi a aşteptat omenirea – căzută şi îmbolnăvită prin păcatul lui Adam – pe „Omul“ care să-i aducă tămăduire şi mântuire. La „plinirea vremii“, Iisus-Omul a venit!
Iisus Mântuitorul a venit în lume, în primul rând, ca un mare Doctor. El n-a venit doar ca să ne arate păcatul, ci a venit şi ca să ne vindece de boala păcatului. Legea lui Moise arăta oamenilor de-a fir-a-păr, toate bolile păcatului, dar nu ne dădea doctorul şi medicamentul care să ne şi vindece păcatul. Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un mare Doctor, trimis nouă de către Dumnezeu. Când un medic, necunoscut bolnavilor, vrea să înceapă tratamentul lor, mai întâi se prezintă, arătându-şi diploma. Şi Domnul Iisus a venit în lume cu „diploma“ Lui cerească, scrisă în proorocul Isaia, la capitolul 61: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc robilor iertare şi să dau orbilor vedere“ (Luca 4, 18). | Continuare »

HRISTOS A ÎNVIAT!

Ioan Marini, «Viaţa Creştină» nr. 15/1939

Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre; Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El e veşnic biruitor, de aceea orice se va întâmpla în lume cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat! Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua învierii la mormântul pe care l-au găsit gol. Nu este aici ci a înviat (Luca 24, 6) a spus îngerul femeilor, care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele, să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor. E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit! – adăuga Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar, toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.

Bucuria păcătoasă a Cărturarilor şi Fariseilor le-a fost de scurtă durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi, care au auzit marea veste: Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
Oarba necredinţă a crezut şi mai crede încă şi azi că poate omorî pe Fiul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în lume, prin fel de fel de mijloace omeneşti; dar se înşală şi se va înşela amarnic, fiindcă în oricâte morminte va fi închis Iisus, El va rupe peceţile şi va învia, căci e viu în vecii vecilor şi El e veşnic biruitor. Fiara va face război cu sfinţii şi îi va birui. Dar până la sfârşit Domnul Iisus îl va nimici pe Antihrist cu suflarea gurii Sale (II Tes).
El a biruit, biruie şi va birui, căci e veşnic biruitor! | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A IV-A DIN POSTUL MARE (a Sfântului Ioan Scărarul)

Părintele Iosif Trifa – Ceva despre rugăciunea cea adevărată

Să luăm aminte! „Duhul cel mut“ care-l chinuia pe tânărul din evanghelie se află şi astăzi printre noi. Patimile cele rele şi păcatele sunt tot atâtea duhuri rele care tulbură şi chinuiesc pe oamenii cuprinşi de ele. Mântuitorul ne spune că aceste „duhuri mute“ nu se pot alunga cu nimic altceva decât cu post şi rugăciune. Despre post am vorbit mai înainte. Acum vom vorbi ceva despre rugăciune.
Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de Sus vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare ne este nouă rugăciunea!… Ce lipsă mare avem noi de acest dar… şi ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!
Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. „Eu, care sunt pământ şi cenuşă – zice Avraam – am început să grăiesc cu Dumnezeu“ (Fac. 18, 27).
Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauţi pe la toate uşile, cu pălăria în mână; şi întrebarea e: te ascultă ori ba? Pe la uşile miniştrilor din Bucureşti am văzut mulţime de oameni şi puţini aveau norocul să fie primiţi şi ascultaţi. Într o audienţă mai înaltă, la rege, nu poate pătrunde orice muritor. De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un om ce spunea şi se lăuda pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Şi, iată, prin rugăciune, noi putem vorbi oricând şi oriunde cu Regele regilor şi cu Domnul domnilor. Ce dar mare!
Ce lipsă mare avem noi de acest dar! Rugăciunea este răsuflarea sufletului, este graiul vieţii noastre celei sufleteşti. Un creştin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel care nu se roagă este un fel de mort cu sufletul… este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muţi. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbeşte neîncetat prin rugăciune cu Tatăl Ceresc. | Continuare »

Despre bolile sufleteşti

Părintele Iosif Trifa, tâlcuire la Evanghelia duminicii a II-a din Postul Mare

prietenii iubitori ai slabanoguluiUn adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta înseamnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui. El trebuia mai întâi scăpat şi tămăduit de boala aceasta sufletească şi apoi de cea trupească. Tămăduirea omului trebuie să plece dinăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească. Cealaltă, din afară, e numai trecătoare şi nu-l poate pierde pe om.

Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi este de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav; câtă vreme patimile şi năravurile cele rele sunt cuibărite în tine.
Şi, iarăşi, boala cea adevărată este boala sufletului. De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului. Boala cea adevărată e boala cea sufletească. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII I DIN POSTUL MARE (a Ortodoxiei)

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

filip si natanaelDespre cum trebuie să-L aflăm şi să-L vestim pe Domnul

Doi oameni vedem în această Evanghelie: pe Filip şi pe Natanael. Evanghelia ni-i arată cum stau faţă de Mântuitorul. În lumina aceasta, vom cerceta faptele şi vorbele lor. În lumina aceasta, trebuie să ne cercetăm şi pe noi înşine. Întreg rostul nostru de creştini stă într-o singură întrebare categorică, precisă: cum stai tu faţă de Iisus Mântuitorul?

Despre Filip ne spune Evanghelia că Îl aflase pe Mântuitorul. De bună seamă, Îl căutase mai întâi. Îl căutase în cercetarea Scripturilor, în profeţiile lui Moise şi ale proorocilor. Mântuitorul şi mântuirea se descoperă numai celor ce-L caută.
Filip Îl aflase cu adevărat pe Domnul. Dovada? Îl vestea şi altora. Simţea o lipsă, un îndemn sufletesc, o râvnă să vestească mântuirea şi altora.
Bucuria aflării Domnului îl duce pe Filip la Natanael cu vestea de bucurie: Am aflat pe Mesia! Am aflat pe Cel făgăduit de Moise şi Prooroci…
Dovada aflării Domnului este şi azi tot aceasta: vestirea Domnului şi râvna pentru Domnul. Un suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul capătă îndată un fel de nevoie sufletească de a-L vesti şi altora.

Mulţi – chiar şi dintre cei învăţaţi – nu se pot împăca de fel cu Oastea Domnului, vestitoare a Domnului, cu ostaşi care vestesc şi ei – după puterile lor sufleteşti – pe Mântuitorul şi mântuirea. Ar pofti de la noi să fim ca orbul cel din Evanghelie, care nu ştia nici măcar cine l-a vindecat, nicidecum să-L vestească şi altora. Dar dovada puterii Oastei Domnului este – şi trebuie să fie – tocmai râvna pentru Domnul şi vestirea Lui. Dacă n-am avea această râvnă, ar fi un semn vădit că n-am aflat cu adevărat pe Domnul. Aflarea Mântuitorului face şi azi „Filipi“, care strigă pe toate drumurile: „Am aflat pe Domnul!“. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (a Izgonirii lui Adam din Rai)

Pr. Iosif Trifa – Ceva despre postul cel adevărat

izgonirea din raiÎn evanghelia de azi, ne învaţă Mântuitorul cum trebuie să postim. În legătură cu această evanghelie, vom spune şi noi unele învăţături despre post.
Despre mântuirea sufletului se vorbeşte mult şi îna multe feluri. De altfel, taina mântuirii este simplă. Greşeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe „omul cel vechi“, firea cea veche. Domnul Iisus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe „omul cel vechi“, firea cea veche, ca să trăim în „omul cel nou“, în „omul cel duhovnicesc“ (cf. I Cor. 2, 14). Prin Jertfa Crucii Sale, Domnul Iisus ne-a dat puterea „să murim faţă de păcat“ (Rom. 6, 2).
Dar lucrul acesta nu merge aşa uşor. A muri faţă de păcat este o culme a mântuirii ce se poate ajunge numai după o viaţă întreagă de luptă şi biruinţă. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră cea veche nu poate fi omorâtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu poate fi omorâtă cu totul. „Adam cel vechi“ n-a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi, îl simţim că trăieşte în noi.
Viaţa noastră este o războire neîncetată între „Adam cel vechi“ şi „Adam cel nou“; între firea cea veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Iisus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă.
Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea imaginilor ce arată inima omului. Patimile cele rele sunt nişte urme din grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de „păşune“, de „mâncare“, altcum tânjesc şi amorţesc. | Continuare »

Evanghelia duminicii lăsatului sec de carne

judecata infricosataPr. Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

Un om m-a întrebat odată despre credinţa mea în viaţa cea viitoare. I-am răspuns că eu cred în viaţa cea de veci şi în Judecata cea de Apoi nu numai pentru că spune Credeul acest lucru, ci pentru că am citit cu băgare de seamă Sfânta Scriptură şi am aflat că trei părţi din câte sunt scrise în ea s-au împlinit cuvânt de cuvânt. Toate profeţiile despre Mântuitorul şi toate cele ce scrie Biblia despre timpurile trecute şi despre timpurile noastre s-au împlinit şi se împlinesc slovă cu slovă. Iar, dacă s-au împlinit cele două părţi, de bună seamă, se va împlini şi partea din urmă, partea a treia, cu învăţătura despre viaţa de veci şi Judecata de Apoi. Vai, cum nu citesc oamenii Biblia, Cartea lui Dumnezeu, unde se vede lămurit cum curge viaţa omenirii şi viaţa omului! În Biblie se vede lămurit întreg trecutul şi viitorul omenirii şi al omului. Biblia spune lămurit care este rostul vieţii omului şi care este viitorul lui. Scriptura spune apriat că „după moarte vine judecata“ (Evrei 9, 27). Scriptura spune apriat că Domnul Iisus va veni pe neaşteptate, pe norii cerului, să judece lumea. În capul Cărţii scris este: „Iată, vin (…) ca să dau fiecăruia după faptele sale“ (Apoc. 22, 12). Dacă oamenii ar citi cu luare-aminte Biblia, ar afla că „Ziua Aceea“ e aproape, se apropie. Toate semnele arată că venirea Domnului e aproape. Dar „despre Ziua Aceea sau Ceasul Acela nimeni nu ştie: nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Marcu 13, 32). De altfel, pentru noi, nici nu are vreo însemnătate mai mare întrebarea: când va veni Fiul Omului? Pentru noi are însemnătate întrebarea: cum ne va afla Ziua aceea? Vai, ce mişcare mare va fi în Ziua când Se va arăta Fiul Omului pe norii cerului! Toţi care se vor afla atunci pe pământ şi toţi care vor fi în mormânt se vor umple de spaimă şi fior. Trâmbiţa Judecăţii îi va chema pe toţi înaintea Domnului. Dar fiorul celor treziţi va fi de două feluri:
1. Ceata celor credincioşi – ceata celor mai puţini care au trăit o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui – se va umple de fiorul bucuriei. Credincioşii vor striga, bucurându-se: Vine Domnul!… Vine scumpul nostru Mântuitor!… A sosit Cel pentru Care am trăit în lume!… | Continuare »

Predică la Botezul Domnului

Predică la Botezul Domnului

Sfantul Nicolae Velimirovici

„Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea
căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5).

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras atenţia mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).
Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea. | Continuare »

DOMNUL OŞTIRILOR

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de Anul Nou – 1983

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Când s-a dus anul care a trecut şi nu mai vine niciodată înapoi, fiecare muncitor îşi face socotelile, cum a muncit în anul care a trecut. Unii au muncit cu hărnicie şi se cunoaşte pe ogorul lor şi se cunoaşte pe cămările lor, şi se cunoaşte pe podurile caselor lor. Se cunoaşte la acei care au muncit cu hărnicie, că nu duc lipsă.
Iar la ceilalţi, care au rămas nepăsători sau leneşi, la fel se cunoaşte; şi când treci pe lângă holda unui om leneş, se vede la fel. Spunea Solomon: „Am luat aminte în inima mea!…“ Adică a luat învăţătură şi acolo, pentru că, dacă nu a fost semănată sămânţa cea bună, au crescut buruienile pe locul acela.
Şi noi ne uităm înapoi peste ce a trecut.
Primăvara care trecut ne-a adus multe bucurii! Şi vara frumoasă ne-a adus mari binecuvântări! Dar când a venit toamna, ne-a adus mari zdrobiri de inimă la unii dintre noi. Şi aşa s-a dus anul cel vechi şi nu se mai întoarce niciodată înapoi.
În ostăşia Dulcelui Iisus în care ne-am înrolat, [am aflat că] în multe locuri din Sfânta Scriptură Domnul Dumnezeu este numit „Dumnezeul Oştirilor”. El este „Împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor.” În Psalmul 2 scrie: „Împăraţi ai pământului, purtaţi-vă cu frică, daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi ca să nu pierdeţi pe calea voastră”.
Într-una din aceste oştiri ale Dumnezeului Celui Preaînalt sunteţi şi voi chemaţi. Cât de mult ar trebui să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a chemat şi pe noi de acolo din întunericul de unde am bâjbâit ani şi zeci de ani, să vedem o lumină cerească şi dumnezeiască, să auzim un cuvânt dulce şi scump: ,,Veniţi şi voi, căci şi pe voi vă iubeşte!”.
Şi pentru noi, şi pentru voi S-a născut Prunc Ceresc. Dar ne cheamă Dumnezeu nu la tihnă şi la odihnă, deocamdată, ci la muncă, la luptă, la lacrimi. În Oaste, cei care vin, vin să lupte, să muncească şi să se jertfească. | Continuare »

« Older Posts