b'LOGOS — Comori Nemuritoare

El dă lumină soarelui şi soarele străluceşte de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.
El dă glas tunetului Său şi vânturilor Sale şi acestea se aud; dar El nu se aude.
El dă frumuseţe munţilor Săi şi pajiştilor Sale şi ele strălucesc de frumuseţe, ca şi cum ar fi de la ele, pe când frumuseţea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o taină.

Astfel ne învaţă Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât şi pentru oameni, ca omul să se ruşineze şi să se facă conştient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine şi el să se ascundă în spatele lor, aşa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, aşa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari. Minunat este Dumnezeu, Care ne învaţă astfel smerenia! El este minunat şi atunci când ne învaţă ascultarea.

Corbul îşi cloceşte puii şi apoi îi părăseşte, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia asupra Lui pe aceşti pui neştiutori, slujindu-le şi purtându-le de grijă cu ascultare, ziua şi noaptea. Peştele îşi depune icrele şi pleacă, dar Dumnezeu rămâne, ca să scoată peştişori din icre şi ca să le supravegheze hrănirea şi creşterea lor. Orfani fără de număr, atât de la oameni, cât şi de la animale, nu ar rămâne în viaţă dacă Dumnezeu nu ar avea grijă de aceştia. Dumnezeu Îşi supraveghează întreaga Sa zidire zi şi noapte, ascultându-le cererile şi dându-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu ascultă doririle şi rugăciunile oamenilor şi le împlineşte; El le împlineşte întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile şi rugăciunile lor. Totuşi, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat şi să-L facă părtaş la păcatul omului – Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni; Dumnezeu nu primeşte aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăieşte, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale şi pentru dezlegarea de ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun – pentru viaţa de fiu în locul celei de rob. De aceea, toţi proorocii, din vremuri străvechi, au căutat pocăinţa oamenilor. De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduieşte pocăinţa, dar săvârşeşte botezul pocăinţei, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăinţa lor. Cu cât este mai mare pocăinţa unui
om, cu atât mai deplin se slobozeşte de cele ale lumii şi se întăreşte cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte şi în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor. Aşadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa zidire, în cer şi pe pământ, Dumnezeu îi învaţă pe oameni smerenia şi ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni şi din dorinţa Sa arzătoare ca toţi oamenii să se mântuiască şi nici unul să nu se piardă.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învăţătură despre smerenie şi ascultare în chip mijlocit, fie prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleşi şi îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învăţătură în chip nemijlocit, prin Sine Însuşi îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a vieţii Sale pământeşti, de la naşterea Sa în peşteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învăţând oamenii despre smerenie şi ascultare. El a dat această învăţătură vie şi prin botezul Său în apa Iordanului.

Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui şi, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoşi Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli şi învăţaţi, săraci şi bogaţi. Ioan atrăgea atenţia atât prin înfăţişarea sa din afară, cât şi prin viaţa sa pustnicească din pustie şi prin cuvintele sale cu înţeles tainic. Nu se strângeau mulţi în jurul lui Ioan din pricina păcătoşeniei lor ori din dorinţa de pocăinţă, cât din iscodire, ca să vadă şi să audă un om care nu era obişnuit. Deşartă iscodire!Cât timp de mare preţ ne fură aceasta, dându-ne în schimb nimic altceva decât o dulceaţă bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă îndată în ceva amar!Cum ne prinde în capcană şi cum ne scapă pocăinţa şi împreună cu aceasta mântuirea noastră!

El era deopotrivă cu mulţimea şi cu toţii mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând şi bând cu El şi vorbind cu El ca şi cu oricare alt om din mulţime. Marele Isaia a văzut şi a proorocit aceasta dinainte, zicând: “şi când L-am văzut, nu avea frumuseţe ca să ne fie drag” (Isaia 53:2). Dar, în mulţimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, şi numai unul singur, care Îl cunoştea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârşit străluceau şi tunetul glasului său a amuţit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulţimii strânse în jurul apei şi în apă şi, arătând către Iisus, a spus liniştit: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).

“Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia şi
ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, şi ascultător ca un miel – atât smerenia cât şi ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: “Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfială şi smerenie ca un miel şi, tot ca un miel, merge la păscut şi moarte cu aceeaşi încredere în păstorul său, aşa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către naşterea într-o peşteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeaşi consimţire şi încredere.

Această lume nu este curată şi frumoasă şi minunată aşa cum era înainte de păcatul lui Adam. Ca urmare a păcatului, această lume a luat chip materialnic întunecos, ascuns şi îl poartă aşa până în zilele noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei şi întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut strâmbăcioasă şi urâtă; lumea liniştită s-a făcut războinică. În această lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul şi Preadulcele. Prin această lucrare, El a luat deja asupra Lui păcatul lumii – de îndată ce El S-a arătat în lume în trup stricăcios, care se hrăneşte cu hrană stricăcioasă.

El a făcut aceasta, mai întâi, luându-şi trup aşa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini pe toate: atât legile date firii, cât şi legile date omului. Şi astfel, El a suferit foame şi sete, istovire şi dureri de tot felul, aşa cum li se întâmplă şi altor muritori; şi El a crescut încet, aşa cum li se întâmplă tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Şi-a început lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur şi botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage şi a plătit dările lui Cezar. El a primit toate legile făcute până la păcatul cel dintâi şi le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat păcatele lumii asupra Sa.Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui împlinirea tuturor legilor şi a făcut aceasta cu ascultare şi lesniciune, în aceeaşi măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare şi cu greutate. În cele din urmă, în al treilea rând, El a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel şi vărsarea sângelul Său nevinovat pentru păcatele multora. Cu adevărat, întreaga Sa viaţă pământească a fost o jertfă, tot aşa cum întreaga Sa viaţă a fost dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus pecetea jertfei Sale şi a şters toate socotelile păcatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc şi plinătatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei de sine. Şi astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri: mai întâi, prin luarea de trup; în al doilea rând, supunându-Se legii; în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine. Când Domnul a venit în lume, întrupat, împlinind legea, această întâmplare a fost însoţită de fenomene minunate fireşti: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ şi veselirea păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către păstorii cei simpli şi de către crai. Dar această întâmplare a fost urmată de uciderea pruncilor de către Irod şi de fuga Mântuitorului în întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime şi mai mare: aceea a Ierusalimului.Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în faţa lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele Iordanului, şi această întâmplare a fost însoţită de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune că apele Iordanului şi-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. “Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri şi s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simţit aceasta şi a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea şi groaza ispitei satanice. Şi după aceea, s-au arătat îngerii şi I-au purtat Lui de grijă.

Aşadar, aceste trei întâmplări din viaţa lui Hristos, ne dau învăţătura cea mai luminată şi mai nemijlocită despre smerenia şi ascultarea Dumnezeiască. Veselia cerească şi firea minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoşarea uciderii omului şi cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări, Hristos a ieşit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după naşterea Sa, asupra lui Satan după botezul Său şi asupra înţelegerii dintre oameni şi Satan după moartea Sa.
Sfântul Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaşte pe Hristos, dar nu cunoaşte planul Său de mântuire. Acum se desfăşoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie!Ioan boteza păcătoşi spre pocăinţă. Totuşi, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el şi i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovniceşte decât toţi păcătoşii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan ştia deja că El venise pe pământ şi vieţuia printre oameni: “În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1:26). Numai atunci când s-a aflat faţă către faţă cu El, L-a cunoscut pe El şi, arătând către El, a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”. De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârşit şi să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2:29), sau aşa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Dar nu; în loc să se întâmple precum a gândit şi s-a aşteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neaşteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoşi, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alţii: să Îl boteze în râu aşa precum botezase pe alţii. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înţeles pentru oamenii muritori. Ah, fraţii mei, este un lucru înfricoşător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa!Este cel mai înfricoşător pentru zidire ca să-şi pună mâna pe capul Ziditorului!Cum poate omul, care este făcut din ţărână şi cenuşă, să cuteze să-şi pună mâna pe El, Care şade pe heruvimi?

Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: “Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” (Matei 3:15). Atunci L-a lăsat. Este ca şi cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea şi despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăţa pe oameni ceea ce nu am făcut noi înşine. Dacă nu vom face aşa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii şi cărturarii Ierusalimului care învaţă şi ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înţeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt şi cu foc.Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide şi vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă. În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeaşi măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Şi cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească şi să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului. (Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea şi smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviinţeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfinţind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de faţă la botezul credincioşilor.)Hristos a intrat în apă nu ca să Se curăţească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe şi, de asemenea, înecarea lui Faraon şi a armatei sale egiptene, în Marea Roşie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roşie, Faraon, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca şi cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El şi apoi S-a ridicat şi a ieşit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecţie înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoşilor în vremea lui Noe şi aceea a lui Faraon în Marea Roşie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: “De nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naşte din nou în această viaţă care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curăţit de păcat. Cel care îşi osândeşte trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care îşi îneacă mândria, neascultarea, zavistia şi toată necurăţia omului celui vechi, păcătos, va ieşi din apă cu smerenie, umilinţă, ascultare şi dragoste. Cel care moare pentru sine va vieţui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8). Pe scurt, cel care a murit ca păcătos şi se naşte din nou ca om drept, îşi va repeta şi el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. “Înainte de a se pune început nou vieţii, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare. O, ce însemnătate adâncă şi plină de învăţăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului Său trup!Numai înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povăţuitor, şi cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înţelepciune nemărginită, care vede trecutul şi viitorul întocmai ca şi prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omeneşti de sfârşitul acesteia, şi să pună la un loc potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înţelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură privelişte, un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omeneşti de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan. Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu Sa văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieşit din apă. Prin aceasta, înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului şi mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatului şi a înviat întru Dumnezeu. Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, aşa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: “Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus aşa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, şi nu către Domnul.”) Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfăţişeze în oricare alt chip şi, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc şi ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2:2).În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfăţişează în chipuri diferite, potrivit întâmplăeilor pe care le sfinţeşte sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptăţit şi curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare şi curăţie. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt şi cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfăţişat în chip de vânt puternic şi de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi şi curaţi ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh, îi face pe oameni puternici şi înflăcăraţi. (Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, în Învăţătura lumii, Cartea III: “Aşa cum omul este alcătuit din două părţi: suflet şi trup, există şi o curăţire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului şi trupească pentru trup. Apa curăţeşte trupul, şi Duhul curăţeşte şi întăreşte sufletul.”) Pogorârea Duhului în chip de porumbel – aşa cum desluşesc aceasta Sfinţii Părinţi – ne aminteşte de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Şi porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu şi om. Şi acum, după ieşirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârşit şi că domnea pacea între Dumnezeu şi omul cel nou. De ce nu ţinea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârşit

Şi iată glas in ceruri!Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel şi, mai mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat în înţeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăşi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel şi Fiul ca om nou şi desăvârşit, Dumnezeu-Om. “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădeşte pe Iisus Fiul Său, ca şi în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: “şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1:32) şi iarăşi: “(şi El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1:35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numeşte cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existenţa Sa din veşnicie şi singurul Fiu al lui Dumnezeu prin naşterea sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numeşte pe toţi oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alţi oameni pot fi numiţi fii ai lui Dumnezeu prin adopţie, numai prin Hristos şi în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: “Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopţie. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât şi în fiinţă.

Şi astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată fiinţa trinitară a lui Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât şi pe pământ. Spunem dinadins “cât şi pe pământ”, pentru că firea trinitară a fiinţei lui Dumnezeu desluşeşte şi tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1:26). Şi astfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numeşte Bobotează – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, aşa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înţeleasă de omul cel trupesc. Această sărbătoare se mai numeşte Iluminare, căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoaşterea celor mai adânci taine Dumnezeieşti.Se mai numeşte Iluminare pentru că botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează minţile, ne curăţeşte inimile şi ne înalţă sufletele cu cunoaşterea căii mântuirii noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi şi naşterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru, fiind muritor, şi aducerea la viaţă a omului fără de păcat şi fără de moarte. Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune: “Domnul, care îndrumă vieţile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morţii şi al vieţii … apa este chipul morţii, a ducerii trupului la îngropăciune, şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viaţa cea dintâi.”) Prin scufundarea în apă, noi murim cu Hristos, şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeşte deasupra noastră ca un porumbel, însufleţindu-ne cu harul Său atotputernic. Şi Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii şi anunţă această adopţie cu glasul Său. Cine poate şti, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecaţi şi descurajaţi de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cereşti care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curăţiţi de tot păcatul, deşi, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăceşti, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, aşa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi şi noapte, cu smerenie şi ascultare necurmată faţă de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, aşa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot aşa cum s-au învrednicit mulţi sfinţi şi mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socoteşte ca fiind al treilea botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt şi cu foc.Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeşte “botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezaţi prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ştefan, care este descris în felul acesta: Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar Ştefan a strigat: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.” Şi iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7:55-59).