b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Când suntem în biserica şi în adunarea Domnului Dumnezeu, noi stăm în faţa Lui şi în Casa Lui, unde auzim Cuvântul Lui cel Sfânt. Oare cum te întorci tu de acolo? Tot aşa gol şi fără folos, cum te-ai şi dus de ani şi ani – sau vii plin de Cuvântul şi de Duhul Domnului?
Priveşti tu oare la Crucea lui Iisus şi la Jertfa Lui, la slujba şi la altarul Lui cu uşurătate, cu obişnuinţă şi cu neascultare sau, şi mai rău: cu râs, cu critică, cu necredinţă, cu batjocură şi cu răceală? Te întorci tu de acolo mai rău, mai păcătos şi mai vinovat de cum te-ai dus – sau mai bun?
Priveşti tu în Casa Domnului cu cutremur la Hristos şi cu lacrimi, cu pocăinţă, cu smerenie, cu recunoştinţă, ca să te întorci fericit din faţa Lui – ori cum priveşti la El? Cum priveşti acolo la fraţii tăi, la semenii tăi, la mai-marii poporului tău? (Fapte 23, 5; 2 Petru 2, 10-11; Iuda 8). O, ce mare însemnătate au aceste întrebări pentru sufletul tău, dar şi mai mare au răspunsurile tale la ele!
Ştii oare tu că, mergând în faţa Domnului, eşti dator să ierţi toate păcatele tuturor semenilor tăi, să te rogi pentru toţi şi să-i priveşti pe toţi mai presus ca pe tine însuţi (Mat. 6, 14-15; Luca 6, 27-28; Rom. 12, 10; Filip. 2, 3). Numai aşa vei avea un folos mântuitor de tot ce auzi şi tot ce vezi stând acolo în faţa şi în Casa Domnului! | Continuare »

… Oriunde este îngrămădită o avuţie pământească, acolo nu numai că îngrijorările vieţii acesteia răpesc tot timpul celui avut şi întunecă seninătatea feţei şi inimii omului aceluia, – dar peste grămădirea avuţiei sale apasă blestemul, apasă blestemul celor de la care au fost răpite pe nedrept cele adunate de omul bogat.
Orice om, muncind cinstit, nu poate aduna averi, nu poate strânge avuţii şi nu poate deveni bogătaş. Poate numai să-şi câştige pâinea, necesară sau mulţumitoare, pentru traiul cinstit al său şi al familiei sale. Orice trece peste asta vine de obicei în chip necinstit – şi deci vinovat.
Nimeni nu poate grămădi averi, dacă munceşte numai cinstit în toate, ci, dacă undeva s-au îngrămădit multe avuţii lumeşti, acolo se vede neapărat că a fost cineva care trebuie să fi lucrat ceva în chip şi necinstit. Iar ceea ce este strâns în chip necinstit este vinovat şi este apăsat de un blestem. De aceea, sufletul care vine la Domnul simte nevoia să scape de avuţii, împărţindu-le pe la acei de la care au fost luate.
Blestemul acesta rămâne apoi peste comoara adunată şi păstrată în chip vinovat, până ţine această avuţie, întinzându-se şi peste cine o stăpâneşte şi se lipeşte de ea, îngreuind şi sufocând totul sub aceleaşi apăsătoare urmări. De aceea, Zacheu căuta să scape cât mai repede de avuţiile lumeşti!
Dumnezeu voieşte, cu milă, ca sufletul omului Său să fie mântuit. Şi atunci, ori îi ia El avuţiile acestuia, spre a-l uşura şi a-l scăpa de blestemul lor, – ori sufletul însetat după eliberare I le dă el însuşi lui Dumnezeu şi săracilor, ca să se elibereze din cătuşele lor – ca Zacheu (Luca 19, 8). | Continuare »

Traian Dorz, din Mărturisirea strălucită – fragment

… Nenorocirea cea şi mai mare este nu când omul n are încă nici un fel de credinţă… pentru că atunci, printr o puternică chemare sau printr o suferinţă trupească ori sufletească, sau printr un har aşteptat de la Dumnezeu, – el poate ajunge în faţa lui Hristos. Şi atunci va căpăta credinţa cea bună.
Ci nenorocirea cea cu adevărat mare şi veşnică este atunci când, prin păcatele cu voia şi cu ştiinţa lui, omul ajunge să aibă o credinţă falsă, o credinţă intolerantă, o credinţă ucigaşă, o credinţă satanică, o credinţă rea şi pierzătoare.
O credinţă blestemată luptă în contra lui Dumnezeu, în Numele lui Dumnezeu. O credinţă nelegiuită foloseşte cuvintele Sfintei Scripturi ca să desfiinţeze Scriptura. Şi caută, în Numele lui Hristos, să nimicească tocmai Lucrarea lui Hristos. Şi în numele iubirii Lui, să-i ucidă, să-i suprime, să-i chinuiască trupeşte sau duhovniceşte pe cei care mărtu¬risesc şi trăiesc cu adevărat această iubire.
Ce înspăimântătoare şi crudă fiară este credinţa cea falsă… şi ideea cea falsă despre Dumnezeu şi despre Biserică, şi fanatismul cel orb şi interesat al acelora care, în numele vieţii viitoare, urmăresc cu satanică lăcomie foloasele blestemate ale vieţii acesteia şi, cu o făţarnică evlavie exterioară, caută numaidecât dorinţele scârboase ale trupului acestuia.
Această falsă credinţă şi prefăcută evlavie are osânda orbiei şi călăuzirea cruzimii. Ea, din Casa lui Dumnezeu, Îl dă afară chiar pe Dumnezeu şi bagă acolo viţelul cel de aur sau „leul” şi „ursul” nimicitor. | Continuare »

Neamul nostru ar trebui să aibă faţă de Dumnezeu aşa o credinţă nezdruncinată şi aşa o dragoste fierbinte cum să nu mai fi avut un alt neam din lume. La Sărbătoarea Naşterii lui Hristos, noi ar trebui să ne bucurăm şi să I aducem daruri şi mulţumiri mai sfinte decât toţi. Căci şi El a fost cu noi mai altfel decât cu toţi ceilalţi.
Tot poporul nostru ar trebui să L primească în toată fiinţa sa pe Hristos Domnul, Care parcă S-a Născut şi a venit în lumea asta numai pentru salvarea şi eliberarea noastră. Ar trebui să ascultăm şi să avem o aşa umblare ascultătoare de Dumnezeu cum să nu mai aibă nici un alt neam de pe pământ. Căci cu noi, Dumnezeu S a arătat atât de binevoitor şi atât de puternic cum poate faţă de nici un alt neam nu S-a mai arătat aşa. | Continuare »

Traian Dorz,
fragment din «Crucea mântuitoare»

… Omenirea a avut mulţi binefăcători, în toate timpurile, care i-au căutat fericirea prin tot ce au crezut ei că pot ajuta şi uşura viaţa acesteia, a semenilor lor pe pământ. Dar cei mai mari binefăcători ai omenirii au fost, în toate timpurile şi în toate locurile, acei care le-au arătat oamenilor pe Hristos.
Acei care nu numai cu cuvântul lor puternic, luminos şi fierbinte, dar mai ales cu viaţa lor curată, binefăcătoare şi smerită L-au arătat strălucit şi vrednic pe Hristos, Viu şi Adevărat, în faţa semenilor lor, în aşa fel, ca şi aceştia să-L iubească şi dorească pe Hristos.

„Am vrea să-L vedem pe Iisus, am vrea să-L auzim pe Hristos…”
Ascultă această strigare dureroasă şi adâncă a tuturor celor ce-i întâlneşti. Poartă-te în aşa fel cu toţi, vorbeşte în aşa fel cu fiecare, ai grijă să umbli totdeauna în aşa fel, încât ascultătorii tăi să spună în urma ta nu ce frumos ai vorbit tu, ci cât de minunat este Iisus! | Continuare »

1. Zadarnice au fost toate prigoanele împotriva Bisericii şi a Bibliei,
toate rugurile şi toate torturile,
toate interzicerile şi urmăririle,
toate combaterile şi diversiunile organizate împotriva învăţăturii şi a Numelui lui Iisus Hristos.
După fiecare val al acestora, puterea înnoitoare şi vie a lui Dumnezeu a făcut ca Adevărul şi Credinţa Lui să iasă mai puternice şi mai curate din ele.
El Însuşi, Care locuieşte în Ceruri, are grijă de aceasta.
Şi El va veghea totdeauna cu grijă asupra Bisericii şi a Bibliei Sale
şi asupra tuturor vrăjmaşilor acestora.

2. Dumnezeu vede bine tot ce se organizează în contra Lui şi a alor Lui.
Ştie bine de toate consfătuirile vrăjmaşe şi de toate hotărârile puse la cale în aceste consfătuiri.
El îngăduie ca multe din aceste hotărâri să ajungă la o parte din realizare,
– dar numai atâta cât este în folosul duhovnicesc şi veşnic al credincioşilor Săi sau al Lucrării Sale,
ca să se împlinească tot ce a fost spus mai dinainte de preştiinţa lui Dumnezeu.

3. Niciodată Dumnezeu nu va îngădui ca vrăjmaşul să-şi realizeze nimic mai mult din planurile lui, peste marginea rânduită de El.
Îndată ce vrăjmaşul a ajuns această limită, Dumnezeu, cu uşurinţă, va spulbera tot ce s-a uneltit împotriva Lui.
Iar rezultatul va fi tocmai contrariul celor plănuite de cel rău,
căci una din pedepsele date diavolului este tocmai aceea de a vedea renăscând tot mai frumos ceea ce el credea că a nimicit.
Şi înălţându-se mereu şi mai puternic ceea ce el luptase să dărâme. | Continuare »

1. O, ce privelişte tristă este un suflet care, în loc să stea drept şi să meargă frumos, stă gârbov şi merge încovoiat sub povara unui păcat ascuns sau a mai multora, – în timp ce Domnul şi fraţii se tot luptă să l îndrepte. Şi numai el nu şi dă seama de marea nenorocire în care se află.

2. Ce jalnică este starea când şi mai multe suflete ale aceleaşi familii au ajuns astfel – şi orice nădejde de vindecare pare pierdută pentru ei! Dar după ani de încercări şi după ce toţi au pierdut nădejdea de a i mai îndrepta, – totuşi o singură scăpare încă mai poate fi: minunea lucrării lui Hristos. Deci să nu i părăsim de tot niciodată pe cei ajunşi astfel. Ci să strigăm către Domnul cu atât mai mult cu cât starea lor e mai grea. Boala învechită însă se vindecă cu atât mai greu, cu cât însuşi bolnavul doreşte tot mai puţin vindecarea sa.

3. Toate dorinţele şi gândurile noastre bune nu se pot înfăptui niciodată fără Jertfa cea Scumpă a Mântuitorului nostru Preaiubit. Dar nici fără partea de suferinţă care ni se cere şi nouă înşine, împreună cu suferinţa lui Hristos, pentru realizarea scopului mântuitor la care lucrăm (Col 1, 24). | Continuare »

Traian Dorz, Păşunile dulci

1. Maica Domnului fusese aceea care cea dintâi auzise din gura trimisului ceresc Vestea Cea Bună, adică Evanghelia. A fost ea însăşi atât de adânc fiica Adevărului, încât s a putut învrednici să fie Maica Lui! A fost atât de mult o slujitoare, încât a putut ajunge o veşnică Stăpână.

2. Iată ce mare har pot să fie nu numai părinţii credincioşi pentru fiii lor, ci şi fiii aleşi, pentru părinţii lor. Binecuvântaţi sunt nu numai fiii, din pricina părinţilor lor sfinţi, ci şi părinţii, din pricina unor copii sfinţi. Binecuvântat este nu numai credinciosul, din pricina Domnului, ci şi Domnul, din pricina unui adevărat credincios al Său. Tot ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu este şi pricină de binecuvântare pentru El.

3. Dovada cea mai adevărată că un suflet s a umplut de Duh Sfânt este nu numai că el Îl binecuvântează pe Domnul cu gura lui, cu rugăciunea şi cu cântarea lui, ci mai ales că Domnul este binecuvântat de către alţii din pricina faptelor acestuia. Din pricina binefacerilor lui şi a bunătăţii lui. Aceasta este şi slujba, dar şi răsplata unui suflet sfânt.

4. Când un credincios Îl binecuvântează pe Domnul cu gura şi cu lucrarea mâinilor sale, este, desigur, o dovadă că are Duhul Sfânt. Căci nimeni nu poate spune „Hristos este Domnul“ decât prin Duhul Sfânt (I Cor 12, 3). Dar când alţii Îl binecuvântă pe Domnul pentru dânsul, aceasta este cea mai înaltă dovadă că el este un vas sfânt. Şi că Duhul Sfânt i a dat un har nemăsurat. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 27

1. Prima chemare rânduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos primilor ucenici ai Săi a fost ca ei să fie pescari de oameni (Mt 4, 19).
Ce chemare şi misiune cerească este să fii un astfel de pescar!

2. Toate apele amare şi tulburi ale lumii mişună de peşti-oameni care înoată nebuni dintr-o parte în alta, otrăvindu-şi viaţa şi zădărnicindu-şi scopul ceresc pentru care au fost creaţi şi aduşi la viaţa asta.

3. Pentru atragerea şi prinderea acestora în mrejele mântuirii a rânduit Mântuitorul pe cei dintâi chemaţi şi aleşi ai Săi, învăţându-i şi poruncindu-le ca să afle totdeauna mijloacele şi vremile cele mai potrivite pentru pescuit.

4. Spune Biblia că Mântuitorul Iisus i-a văzut pe Andrei şi Petru cum aruncau mrejele (Mt 4, 18-19) – şi atunci i-a chemat.
Hristos Se uită cum ne facem noi de cu pricepere şi cu hărnicie propria noastră muncă. Şi numai după aceea ne crede sau nu vrednici să ne cheme în câmpul muncii Lui.

5. Pe ceilalţi doi pescari – Ioan şi Iacov – i-a văzut cum ascultau de tatăl lor şi cum îngrijeau de uneltele lor de lucru (Mt 4, 21) – şi după asta a ştiut că vor fi şi în Evanghelie iubitori şi conştiincioşi.

6. Pe Moise, se spune că după felul cum avea milă de oile şi de mieluşeii stăpânului său când era păstor l-a ales Dumnezeu să fie păstorul poporului Său.

7. Dacă vrem şi noi să fim nişte pescari adevăraţi şi nişte păstori vrednici în slujba cea vrednică a lui Dumnezeu – atunci să avem grijă ca, încă înainte de a urma chemarea Lui de a fi lucrători buni în slujba Sa, să ne dăm toate silinţele să fim nişte lucrători vrednici în slujba pământească pe care o avem.

8. Înainte de a ne privi Stăpânul ceresc, ne privesc superiorii pământeşti, vecinii, prietenii şi chiar duşmanii noştri – şi ei ne judecă şi sufleteşte după cum ne facem de cinstiţi, de harnici şi de pricepuţi munca noastră cea trupească.

9. Pescarii pricepuţi şi harnici nu dorm noaptea – ci pescuiesc… În vremile de noapte sufletească, este cea mai mare nevoie de pescuit… Atunci peştii sunt zăpăciţi, dezorientaţi şi flămânziţi… Atunci sufletele oamenilor pot fi cel mai uşor atrase în mrejele Domnului. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 26

1. Cuvântul Sfânt spune că, atunci când eşti dus în faţa celor mai mari din pricina Evangheliei, să nu te gândeşti mai dinainte ce vei răspunde pentru apărarea ta, fiindcă Duhul Sfânt îţi va inspira ce să spui chiar în ceasul acela (Lc 12, 11-12).

2. Dacă ai harul să fii dus astfel pentru Domnul şi cauza Lui în faţa mai-marilor lumii, trebuie totuşi să fii foarte conştient nu numai de însemnătatea momentului acestuia – care poate fi unic pentru tine – ci şi de datoria ta faţă de cei înaintea cărora eşti dus.

3. Vorbeşte totdeauna la inspiraţia Duhului, pe un ton cuviincios, atent şi frumos, dar hotărât şi curajos, clar şi scurt, fiindcă dreptatea cauzei pentru care vorbeşti este sfântă şi momentul poate fi unic.

4. Poate că niciodată pe acest pământ n-ai să-i mai întâlneşti pe aceşti oameni, ci îi vei mai întâlni numai în faţa Judecăţii lui Hristos. De aceea vezi acum ca atunci să poţi sta liniştit atât în faţa Lui, cât şi în faţa lor cu toată datoria ta împlinită cutremurător atât faţă de El, cât şi faţă de ei.

5. De aceea, de fiecare dată să mergi în faţa oricui cu tot sufletul plin de pace şi siguranţa Duhului Sfânt pentru cauza Căruia eşti dus acolo.

6. Ai puternică încredere în ajutorul prezenţei lui Hristos Domnul tău, al Cărui Nume îl porţi tu şi Oastea Lui în care eşti şi tu. Fii demn de acest Nume şi fii hotărât să te găsească Domnul vrednic de El mai ales acum.

7. Tot timpul cât vei sta în faţa lor fii încredinţat de un puternic sprijin ceresc şi de simţământul sigur al unei mari biruinţe pe care o vei avea.

8. În felul acesta vei sfârşi toate bătăliile ochilor şi ale discuţiilor cu satisfacţia smerită şi recunoscătoare a unei victorii sigure şi totale. Cel ce este cu tine va fi net mai puternic decât cel ce este cu ei.

9. Un astfel de moment unic a fost în 15 iulie 1986, când, fiind în Hunedoara, mi s-a cerut personal, prin telefon, direct din partea Congresului Statelor Unite, o declaraţie document pentru acordarea sau respingerea Clauzei Naţiunii celei mai favorizate pentru România. Ne era cerută special această declaraţie nouă, ca unora care se ştia cât fusesem de prigoniţi pentru credinţa noastră.

10. Am dat atunci una dintre cele mai frumoase şi puternice declaraţii favorabile, cum poate nu mai fuseseră date ţării noastre niciodată în acest scop, susţinută cu cele mai mişcătoare argumente.
Şi Domnul a făcut ca, în ultima clipă, să se întoarcă totul în chip fericit pentru noi. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 25

1. Prezentul nostru este atât de strâns legat de viitorul nostru ca şi cursul unei ape de izvorul ei.

2. O acţiune bună poate fi zădărnicită chiar de la început, atât de vrăjmaşii dinăuntrul ei, cât şi de cei din afară…
Dar dacă o acţiune bună a fost pornită din inspiraţia şi voia lui Dumnezeu, ea nu va putea fi nimicită de tot niciodată.

3. Vrăjmaşii din afara unei lucrări bune ori nevrednicii dinăuntrul ei pot zădărnici pentru ei şi pot întârzia pentru alţii lucrarea ei mântuitoare. Dar nu o vor putea nimici de tot niciodată.

4. Prezentul nostru ne poate binecuvânta ori ne poate blestema viitorul nostru. Dar nu poate întârzia ori nimici gândul lui Dumnezeu cu viitorul Lucrării Sale.

5. Dacă Dumnezeu a început undeva o lucrare bună, desigur că viitorul ei este jumătate în mâinile noastre, iar jumătate în mâinile lui Dumnezeu.
Dacă noi lucrăm potrivit voii lui Dumnezeu, jumătatea Lui binecuvântează şi jumătatea noastră.

6. Dar dacă noi nu mai lucrăm după planul şi voia lui Hristos, jumătatea noastră împiedică şi jumătatea Lui.

7. Şi această stare rea de lucruri poate să dureze chiar generaţii întregi, întârziind pentru mulţi ani viitorul frumos care era rânduit să vină chiar şi peste cei care acum trebuie să-l mai aştepte cine ştie cât.

8. Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam şi seminţiei sale o Ţară Fericită pe care le-o rânduise – dar ajungerea lor în ea depindea de partea lor. Depindea de ascultarea şi trăirea lor în voia Lui.

9. Dumnezeu putea să-i ducă atunci imediat în ea, cu Iosif, – căci viitorul acesta era atunci atât de apropiat de ei…
Dar au ajuns numai după patru sute de ani, cu Moise…

10. Cei patru sute de ani n-au anulat promisiunea lui Dumnezeu, – dar au amânat-o, fiindcă partea lor împiedica partea lui Dumnezeu.

11. Patru sute de ani, acest popor îşi pierduse şi numele. Toţi îi numeau nişte robi. Îşi pierduseră şi idealul, şi identitatea… deveniseră o gloată fără speranţă şi fără viitor. Pentru că nici unii dintre mai-marii lor nu mai aveau nici cunoştinţa Dumnezeului lor, nici conştiinţa neamului. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 24

1. Fiecare lucrare vie a Domnului Hristos este ca un izvor, apoi ca un râu, apoi ca un fluviu – până ce ajunge în El, Oceanul cel Mare care le adună pe toate.

2. Cât de însemnat lucru este pentru un izvor care ţâşneşte ca să aibă încă de la început o albie dreaptă, frumoasă şi adâncă, prin care să se scurgă folositor şi curat!

3. Pentru că fiecărui izvor, încă de la începutul său, i s-a rânduit o chemare, o slujbă, o muncă sfântă pentru a uda, a înverzi şi a face roditor locul de unde a izvorât şi tot drumul ce i s-a rânduit până la vărsarea lui finală.

4. Ce greu este totuşi să ţâşnească un izvor viu undeva! Câte frământări subterane, câte lupte cu puteri potrivnice, cu stânci puternice, cu straturi suprapuse – până când primele unde ţâşnesc la lumină, la libertate.

5. Ce forţe puternice trebuie să împingă din străfunduri până când aceste unde ies biruitoare şi pornesc în fericita lor misiune vie şi veşnică!
Cursul liniştit al undelor din afară îl văd toţi. Dar lupta nevăzută a celor din adâncuri numai Dumnezeu o ştie.

6. Aşa este şi cu orice lucrare duhovnicească ţâşnită de undeva. Trebuie să fie nişte forţe puternice adunate de veacuri în străfundul acelui loc, care, lucrând mereu, ajung odată să iasă la lumină într-un om creator, apoi într-o lucrare creatoare, cu un curs creator.

7. Sfântul Pavel spune despre el însuşi că aduce cu sine din străfundul originii sale tot ce au avut bun în ei moşii şi strămoşii săi, căci el zice: „Mulţumesc Dumnezeului meu pe care-L slujesc din moşi-strămoşii mei…”
Tot ce adunaseră bun în ei toţi înaintaşii săi se revărsa acum cristalizat în afară prin el… Apoi prin lucrarea care a început cu el…

8. Desigur, e mare lucru ca un izvor să ţâşnească frumos şi curat undeva, dar este un lucru poate şi mai mare ca acestui val de ape să i se croiască un drum tot aşa de frumos şi de curat mai departe.

9. Căci multe izvoare care au ţâşnit puternic undeva – dacă n-au avut un curs bun şi statornic – s-au prefăcut îndată, ori ceva mai târziu, în nişte băltoace pline de murdărie şi boli. Ar fi fost mai bine să nu fi fost deloc. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 23

1. Nu există un adevăr mai puternic, nu există un reazem mai tare, nici un apărător mai sigur al celui nevinovat, ca jertfa lui.

2. Jertfa celui iubitor şi nevinovat nu-l lasă niciodată de ruşine în faţa nimănui. Ea îi dă cinstea marilor îndrăzneli şi siguranţa marilor biruinţe, în cele mai istovitoare confruntări şi în faţa celor mai înverşunate împotriviri.

3. Jertfa este cel mai puternic şi mai convingător argument din toate cele cu care luptă Adevărul şi Dragostea pe pământ.

4. Nu există altă putere mai învingătoare şi alt argument mai convingător decât jertfa curată, răbdătoare şi tăcută până la capăt.

5. Ea este cheia cea mai sigură pentru orice zăvor, calea cea mai sigură către orice inimă, preţul cel mai curat pentru orice cauză.
6. Puterea adunată din suferirea nedreptăţii răbdate cu o senină şi nobilă smerenie, pentru o cauză sfântă, e ca un munte de ape adunate înapoia unei stavile de timp…

7. Când acestui timp i-a sosit ridicarea stavilei, torentul se eliberează şi porneşte – măturând gunoaie şi limpezind albii – frumos dar măreţ, hotărât şi demn, fără să i se mai poată împotrivi nimeni şi nimic, dar impunându-se tuturor.

8. Ascultarea unei porunci dumnezeieşti şi ducerea unui mesaj divin pentru cunoaşterea unui adevăr şi izbânda unei dreptăţi este o datorie mai cutremurătoare decât oricare cataclism.

9. Glasul lui Dumnezeu trebuie să-i fie aceluia căruia îi vorbeşte mai puternic decât orice trăsnet, mai poruncitor decât orice moarte şi mai presus decât orice jertfă.

10. Când eşti convins că solia pe care o ai este unică şi adevărul pe care trebuie să-l aperi este divin – şi că amândouă acestea, în momentul acela, te au numai pe tine –, atunci trebuie să nu te mai gândeşti absolut la nimic altceva decât la aceasta.

11. Atunci nu trebuie să ai mai presus nimic altceva ca ascultarea totală, curajoasă şi grabnică a acestui glas dumnezeiesc, cu orice preţ, cu orice jertfă. | Continuare »

Traian Dorz, Acum să facem (CUGETĂRI NEMURITOARE  – 27)

1. Adevărat este că sufletele unite cu Hristos şi despărţite de păcat şi de satana înaintează şi cresc frumos, din bine în mai bine, din sus în mai sus, până ce ajung părtaşe firii dumnezeieşti (II Ptr 1, 4).
2. Dar tot atât de adevărat este şi că sufletele unite cu păcatul şi cu satana şi despărţite de Hristos se prăbuşesc mereu din jos în tot mai jos, din rău în tot mai rău, până ce ajung părtaşe firii diavoleşti.
3. Fie în bine, fie în rău, nu există o stare pe loc, ci o urcare ori o prăbuşire necontenită.
4. Pe cel bun, faptele lui bune de ieri îl fac să fie mai bun astăzi. Iar pe cel rău, păcatele lui de astăzi îl vor face să fie mai rău mâine.
5. Astfel, omul bun, cel unit cu Hristos, ajunge cu timpul să aibă chipul lui Hristos nu numai pe făptura lui sufletească, ci chiar şi pe înfăţişarea lui trupească (Gal 6, 17). | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 22

1. Multe biruinţe a făcut şi face Lucrarea cea vie a Evangheliei lui Hristos, – dar una dintre cele mai frumoase, permanente, dar şi mai grele este lupta şi biruinţa duhului viu împotriva literei moarte.

2. În Biserica lui Hristos, această luptă a început din clipa când s-a început instituţionalizarea credinţei… Până când intrarea şi ieşirea erau libere, intra oricine voia să trăiască credinţa, dar rămâneau numai acei care o trăiau.

3. Cei ce trăiau credinţa erau smeriţi şi nu căutau locuri de frunte… Cei care n-o trăiau, dar nici nu voiau să plece, – au profitat de bunătatea celorlalţi şi au pus stăpânire nedreaptă asupra lor, pentru câştigul necurat de la ei.
Au interpretat legea în folosul păcatului, făcând-o literă ucigaşă a duhului, iar ei au devenit ucigaşi ai dragostei duhovniceşti.

4. Cuvântul înţelepciunii spune că toate lucrurile sunt într-o necontenită şi frământată rotaţie. Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; şi vine iarăşi înapoi ceea ce a trecut… Dar în locul rânduit pentru judecată de multe ori domneşte nelegiuirea şi în locul rânduit pentru dreptate domneşte nedreptatea (Ecles 3, 15-16).

5. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori că, acolo unde trebuie să domnească Duhul, se stăpâneşte litera şi, în loc ca Lucrarea Evangheliei să sporească spre via-ţă, lucrarea literei o împinge spre moarte.

6. Este o luptă continuă între fiii Duhului şi fiii literei, pe care satana, vrăjmaşul oricărei lucrări vii, îi împinge mereu ca pe nişte sloiuri de gheaţă oriunde se aprinde un foc viu, pentru a-l stinge şi nimici.

7. De-a lungul veacurilor, istoria a scris pe multe pagini ale ei, cu mult sânge şi multe lacrimi, numele multor martiri ai Duhului pe care cruzimea literei i-a ars pe ruguri ori i-a răstignit pe cruci.

8. Oricine îşi caută folosul său sau al tagmei sale, în paguba Duhului Viu şi Sfânt, ajunge un rob şi un tiran în slujba literei care ucide şi arde întâi idei, apoi cărţi, apoi oameni. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 21

1. Orice izbândă îţi cere un risc pe măsura ei, fiindcă totdeauna există un vrăjmaş ori o primejdie care ameninţă.

2. O izbândă mică cere şi un risc mic. Dar îl cere. O izbândă mare nu se câştigă cu un risc mic, ci cu unul mare. Dacă eşti gata să-l primeşti şi să-l dai, nu totdeauna se întâmplă, dar totdeauna izbândeşti.

3. Când lupta credinţei are de înfruntat vremuri grele, vrăjmaşi cruzi şi legi criminale, – atunci oricărui fiu al lui Dumnezeu i se cere un risc mare pentru credinţa sa.
Dacă este în stare să accepte riscul, el face ceva. Dacă nu-i în stare, el nu va face nimic.

4. Cu cât suntem mai gata să acceptăm orice risc în Numele Domnului şi pentru El, cu atâta vom constata că, de cele mai multe ori, Domnul a îndepărtat ameninţarea bănuită, poate chiar în ultima clipă. Ori o micşorează până la cea mai mică însemnătate.

5. Mare rămâne însă totdeauna răsplata acceptării riscului din prima clipă, chiar dacă nu s-a întâmplat nimic, – fiindcă cel care a acceptat jertfa va fi gata şi s-o suporte aşa cum va fi ea.
Iar Dumnezeul nostru va fi plin de mărinimie când va răsplăti astfel de dovezi de vitejie şi curaj la ostaşii Săi devotaţi.

6. Istoria Bisericii vii a lui Hristos este plină de mari nume de sfinţi şi de martiri, după cum este plin şi cerul lui Dumnezeu.
Dar nici unul dintre cei care au ajuns acolo n-a fost scutit de ameninţări, de chinuri şi de jertfe.

7. Chinurile suferite au fost trecătoare, dar răsplata lor este veşnică.
În Împărăţia lui Dumnezeu nu putem intra decât prin multe necazuri. Le acceptăm – intrăm în ea; nu le acceptăm – rămânem afară.

8. Pe altarul lui Hristos se aduc multe jertfe, pentru că sunt mulţi cei care s-au prefăcut ei înşişi moarte şi jertfe sub acest altar. Jertfele de deasupra rodesc numai prin cele de dedesubt.

9. Cele trei semne ale vieţii de jertfă sunt: întâi lepădarea totală de sine, apoi curajul total, apoi sfinţenia totală. Aceste trei semne au fost totdeauna dovada adevăraţilor trimişi şi ostaşi ai lui Hristos. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 20

1. Seriozitatea este cea mai necesară însuşire a unui credincios, după cum lipsa ei este cea mai mare nenorocire pentru el.
Seriozitatea te poate înălţa într-o clipă în ochii cuiva, iar lipsa ei îţi poate distruge într-o clipă tot ce ai clădit în mulţi ani.

2. Să fim totdeauna serioşi, dar să nu fim niciodată ţepeni şi ursuzi. Să fim comunicativi, fără a deveni flecari. Să fim binevoitori, fără a deveni mândri.
Acesta este felul de comportare al Domnului şi al celor [care sunt] ai Lui.

3. Întâlnirile noastre cu alţii şi stările noastre cu ei trebuie să fie în aşa fel, încât să contribuie la o continuă înălţare a sufletelor şi relaţiilor noastre.
Pentru aceasta răspundem cu toţii şi trebuie să aducem între noi fiecare tot ce are mai bun, mai frumos şi mai cinstit în sufletul său.
4. În felul acesta ne vom crea un mediu nou, atrăgător şi fericit, care ne va apropia mereu tot mai multe suflete sincere, transformându-le şi înnobilându-le fericit în Hristos.

5. Numai în acest fel vom pregăti şi vom grăbi venirea fericită a mântuirii patriei noastre, a familiei noastre – şi în primul rând a sufletului nostru.

6. Oriunde este un suflet sincer care doreşte şi luptă cu adevărat pentru acest scop, chiar dacă la început va fi numai el singur, – în curând Dumnezeu îi va mai da unul, apoi altul şi altul, până vor fi o adunare mare.

7. Dar bucuriile pe calea credinţei merg mereu împreună cu suferinţele; şi izbânzile noastre în lupta sfântă cresc deopotrivă cu riscurile pe care ni le asumăm pentru cucerirea lor.

8. Satana şi lumea, aceşti vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, vor lupta până la sfârşit, ca să împiedice şi să zădărnicească orice lucrare bună. Şi cu aceşti vrăjmaşi vom avea mereu de luptat atât fiecare, cât şi toţi.
Să fim totdeauna treji şi pregătiţi.

9. Şi, cum Răul a atras în slujba lui aproape toate mijloacele şi aproape pe toţi oamenii, Evanghelia lui Hristos şi credincioşii ei vor fi tot mai strâmtoraţi şi izgoniţi, pe măsură ce va creşte păcatul şi necredinţa.
10. În vremile din urmă, spune Cuvântul lui Dumnezeu că lupta dintre bine şi rău se va ascuţi tot mai mult. Din cauza urii împotriva lor, lumina, adevărul şi binele vor fi stârpite aproape de peste tot. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 19

1. Dacă noi umblăm în curăţie deplină, în cinste şi în vrednicie deplină, noi n-avem atunci duşmani răufăcători, ci numai binefăcători.
Întâi, toate acţiunile lor, Domnul le va schimba spre binele nostru. Iar apoi răbdarea şi nevinovăţia noastră ni-i va schimba în prieteni.

2. Nu vă plângeţi de duşmani, dacă nu-i meritaţi şi dacă nu vi-i faceţi singuri.
Chiar uneltirile şi învinuirile lor nedrepte în contra voastră vă vor fi cele mai puternice motive de rugăciune, de iubire şi de inspiraţie.

3. Cel mai potrivit ceas de rugăciune şi cel mai puternic prilej de biruinţă ni-l dă Domnul tocmai prin prezenţa ori ameninţarea unor duşmani pe care nu-i merităm, – dar nu-i urâm.

4. Un mare violonist credincios trebuia să dea un concert greu. Cu câteva clipe înainte, nişte vrăjmaşi i au rupt trei corzi de la vioară, lăsându-i numai una – coarda mi.
Sala plină îl aştepta; iar el, rugându-se şi iertându-i, a început să cânte… Şi tot concertul l-a cântat pe o singură coardă. Toată sala l-a aplaudat ca pe un uriaş al muzicii. Dumnezeu întorsese fapta vrăjmaşilor spre binele său. Aşa ştie să lucreze Dumnezeu, schimbându-i pe duşmanii noştri în binefăcătorii noştri.

5. Răutatea vrăjmaşilor noştri ne face uneori să găsim în noi puteri neobişnuite şi să realizăm ceea ce niciodată n-am fi făcut altfel.

6. Moise spunea odată poporului eliberat: Nu eu v am scos din robia Egiptului, ci răutatea unui vrăjmaş care m-a ameninţat pe mine cu moartea, făcându-mă să fug în pustie. Dacă n-ar fi fost acela, eu n-aş fi făcut nimic niciodată.

7. Poate că şi noi, fără vrăjmaşii care ne-au făcut să suferim şi fără durerile din partea lor, care ne-au făcut să plângem şi să ne rugăm, n-am fi creat niciodată nimic. Ori, în nici un caz, n-am fi creat fără acestea ceea ce am creat cu ele.

8. Diavolul, care L-a urmărit pe Mântuitorul încă de la naşterea Sa ca să-I facă rău, – tocmai când se bucura că poate să-I facă răul cel mai mare, îndemnând pe Pilat şi pe Caiafa să-L răstignească, chiar atunci I-a dat ocazia celei mai mari biruinţe contra morţii şi a lui satana.
9. Aşa ştie Dumnezeu să scoată binele din rău, dreptatea din silnicie şi biruinţa din înfrângeri.
Şi, cu cât întunericul de la început este mai mare, cu atât lumina de la sfârşit este mai strălucită. Ferice de cine crede de la început! | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 18

1. Unde este poezia pe care v-o oferă lumea astăzi vouă, celor ce căutaţi în ea iubirea, frumosul, adevărul, sublimul?
Iată ce pleavă şi nisip vă oferă lumea şi arta ei sub numele divin al poeziei!

2. Ce este poezia lumească? O îngăimare de cuvinte fără şir şi fără sens, fără noimă şi fără valoare. Dacă cel ce le-a compus nu le-ar citi din carte, ci l-aţi auzi vorbindu-le singur, v-aţi face trei cruci şi v-aţi ruga cu milă pentru el ca pentru unul care şi-a pierdut mintea.

3. Unde este cântarea pe care o oferă lumea – şi ce este ea? Oare nu nişte ţipete, nişte urlete, nişte zbierete şi gemete ca ale nenorociţilor din balamuc în ceasurile lor de crize? Ori ca ale fiarelor în cuşcă, ori ca ale demonilor în iad!…

4. Iar dansurile lumeşti au devenit ca nişte trânteli, nişte strâmbături şi zvârcoliri ca ale unor bolnavi de epilepsie în stările lor cele mai respingătoare!
Astea sunt tot ce poate da lumea. Iată valorile ei!

5. Valorile lui Hristos însă nu se cunosc numai după strălucirea lor de moment sau după durata lor în timp, ci mai ales după folosul profund atât sufletesc, cât şi trupesc ce-l aduc şi îl lasă celor ce le caută şi le dobândesc.
Ce aur dă Hristos la fiii Săi! Şi ce otravă dă lumea la ai ei!

6. Primăvara înseamnă naşterea din nou, răsărirea seminţei. Nimic nu răsare, nu creşte şi nu se dezvoltă fără începutul naşterii din nou. Aceasta este scânteia din care va răsări şi se va înălţa inspiraţia mântuirii.

7. Cântarea şi poezia sunt apoi creşterea şi înălţarea, conducând maturizarea spre coacere şi apoi spre cules.
Aceste cicluri trebuie să se urmeze neapărat fiecare la vremea şi cu scopul său, după ciclurile veşnice…

8. Iată ciclurile veşnice:
Pământul, ploaia, soarele;
naşterea, învierea, slava;
Tinereţea, poezia, cântarea;
Primăvara, Vara, Toamna;
– sau invers. E tot una. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 17

1. Toţi cei care au primit personal prin credinţă, la naşterea lor din nou, spălarea Sângelui Crucii Mântuitorului Hristos şi au fost pecetluiţi cu harul Sfântului Duh, ajung să aibă acelaşi fel de a gândi, de a crede şi de a vorbi. Hristos, fiind Unul în toţi, îi face pe toţi la fel.

2. Dovadă că aceştia toţi sunt călăuziţi de Duhul Sfânt este în primul rând că între ei au încetat pe totdeauna orice păreri şi vorbiri contradictorii şi orice bănuieli rele.
O fericită încredere şi iubire au cu toţii între ei – şi în această atmosferă sfântă parcă toate gurile sunt o singură gură şi toate cugetele, un singur cuget, pentru că toate inimile lor sunt o singură inimă în Hristos.

3. Când o dragoste fierbinte aprinde Dumnezeu în ai Lui, ea arde la fel de frumos în inimile tuturor, iar rândurile şi roadele lor cresc tot mai plăcute înaintea lui Dumnezeu.
Atunci ni se pare nespus de mult de la o întâlnire frăţească până la alta. De la o nuntă până la alta. De la o sărbătoare până la alta.

4. Dacă în lumea asta există atâta întrecere şi exerciţiu pentru o cunună veştedă ori un premiu trecător – oare noi, pentru o cunună netrecătoare şi pentru un premiu veşnic, nu trebuie să facem nespus mai mult ca ei?

5. Acolo unde se face şi se continuă o adevărată lucrare a Duhului Sfânt, pe toate feţele se vede voioşia, curăţia, încrederea, bucuria şi lumina lui Hristos.
Orice umbră peste acestea este o întristare pentru toţi.

6. Între cei ce alcătuiesc un trup în Hristos dispare orice răceală, stinghereală şi izolare, ei devenind familiari, bucuroşi, apropiaţi fiecare faţă de fiecare, ca nişte mădulare felurite, dar ale aceluiaşi trup.

7. Fiecare frate ori soră, bătrân sau tânăr, îşi simte tot mai puternică răspunderea personală pentru cauza lui Hristos şi pentru aportul său atât calitativ, cât şi cantitativ la reuşita cât mai minunată şi mai grabnică a acestei cauze.

8. Orice stare a noastră împreună este făcută în prezenţa lui Hristos Domnul nostru şi în Numele lui Dumnezeu Tatăl, Care stă în mijlocul nostru ca un Stăpân şi ca un Model.
Tot ce facem va fi în faţa Lui şi spre slava Sa, ca o sărbătoare, ca o primăvară. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 14

1. În marea lucrare duhovnicească a lui Dumnezeu din lume, fiecare om duhovnicesc şi familie duhovnicească îşi are rânduită de Dumnezeu misiunea sa, după cum într-o oaste pământească fiecare ostaş şi fiecare grupă are locul şi rostul său în planul Marelui Comandament General.

2. În acest loc pe care un om sau o echipă duhovnicească îl ocupă în planul cel mare al lui Dumnezeu – fiecare trebuie să fie pe deplin pătruns de conştiinţa misiunii şi a răspunderii sale faţă de Marele Stăpân ceresc.

3. În această conştiinţă, noi trebuie să ne simţim răspunzători nu numai pentru sectorul care este în faţa noastră, ci şi pentru toată întinderea câmpului de lucru al lui Hristos, cât putem cuprinde.
Atunci ne va durea tot ce nu se face bine şi tot ce se face rău, oriunde, fiindcă prin toate acestea suferă Domnul nostru şi pierde Evanghelia şi împărăţia Sa.
4. Conştiinţa intereselor personale este partea firească a oricărui om lumesc. Conştiinţa intereselor evanghelice este însă dovada unui om duhovnicesc, dovada unui ostaş adevărat al lui Hristos.

5. Dumnezeu va aduce odată vremea ca şi în toate confesiunile creştine să se trezească vie şi înaltă conştiinţa Evangheliei Sale, cum era în vremea primilor creştini.
După atâtea secole de somn evanghelic, Duhul Sfânt va sufla peste toate aceste văi pline de oase moarte şi le va ridica – o mare oştire (Ezec 37, 1-11).

6. Trebuie măcar la sfârşitul vremilor să se petreacă în creştinism, prin puterea lui Hristos şi Lucrarea Duhului Sfânt, fenomenul fericit al revelaţiei generale. Trezirea din somnul uscat al inconştienţei şi al împrăştierilor de veacuri.

7. Atunci se vor dărâma schelăriile, se va înlătura molozul, vor fi arse gunoaiele şi va fi pregătit templul cel nou şi viu al lui Hristos pentru recepţia finală.

8. Până atunci însă, toţi cei în care s-a trezit această conştiinţă trebuie să lucrăm şi să luptăm împreună, spre a-i trezi pe toţi cei din jurul nostru şi a-i ajuta să-şi formeze şi să-şi crească tot mai frumos această conştiinţă a viitorului unic şi veşnic.

9. Avem şi noi şi trebuie să avem o conştiinţă deplin formată a apartenenţei noastre, a Oastei Domnului, la Lucrarea Evangheliei în care ne-am înrolat prin naşterea din nou – şi trebuie ca fiecare dintre noi să-şi desăvârşească această conştiinţă şi să se comporte în totul potrivit ei, – în cuvinte, în atitudine, în toate faptele noastre zilnice. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 13.

1. Ceea ce lipseşte mai mult sufletului omenesc şi vieţii lumii acesteia este poezia şi cântarea lui Hristos.

2. Dacă toţi semenii noştri, familia noastră, vecinii noştri, locurile noastre, drumurile noastre, adunările şi bisericile noastre ar fi pline numai de poezia şi cântarea adevărată, ei cu toţii şi-ar procura cele mai fericite ceasuri, şi-ar crea cea mai fericită viaţă, şi-ar închega cele mai trainice şi fericite legături.

3. Proza, de cele mai multe ori, produce dezbinări, discuţii, divergenţe… Dar poezia nu. Ea produce numai încântare, înălţare şi bucurie tuturor. Vorbirile, la fel, conţin adeseori lucruri care ne tulbură, care ne deranjează ori chiar ne zdrobesc. Dar cântarea nu. Ea ne încălzeşte, ne mângâie, ne farmecă.

4. Ce înţelept a orânduit Duhul Sfânt şi cele trei cărţi de poeme ale lui Solomon în Biblie! A pus întâi Proverbele, cu înştiinţările vieţii, apoi Eclesiastul, cu zădărnicia lumii, şi numai apoi a pus Cântarea Cântărilor, ca sufletul omului să nu rămână cu gustul amar al neputinţei sale ori cu tristeţea zdrobitoare a bătrâneţii – ci cu elanul fericit al dragostei, al poeziei, al cântării dumnezeieşti pentru care se merită trăită viaţa şi dăruită jertfa.

5. Un adevărat om credincios – care este un om al luptei şi jertfei – este şi un om al poeziei şi al cântării. Cu acestea el reuşeşte să treacă biruitor peste toate prigoanele şi cutremurele vieţii sale.

6. Lucrarea Oastei Domnului este o familie a cântării, o grădină a poeziei, o patrie a dragostei şi lacrimilor.
Cred că nici o lucrare din lume nu mai are o poezie atât de frumoasă şi o cântare atât de dulce ca ea. Aceasta ne face fericiţi nu numai pe noi, ci şi pe alţii.

7. Lacrimile şi Dragostea au făcut poezia şi cântarea noastră să fie aşa. Lacrimile din iubire şi suferinţă – şi iubirea din lacrimi şi jertfă. De aceea să nu ne ruşinăm de lacrimi şi să nu fugim de suferinţă.

8. Iubiţi lacrimile şi răbdaţi suferinţa. Lăsaţi să vă ungă dragostea şi mireasma lor cântările şi poeziile, rugăciunea şi vorbirea voastră cu untdelemnul lor ceresc…

9. Dar şi în ce priveşte poezia şi cântarea, noi n-am avut un drum format gata, un teren desţelenit de alţii. Noi a trebuit să învăţăm mereu şi în privinţa asta numai din inspiraţia Duhului Sfânt şi din munca noastră.

10. Mergem mereu tot pe unde n-am mai fost. De fiecare dată trebuie să căutăm căi şi metode prin care să putem face lucrul nostru tot mai bine. Astfel, de fiecare dată noi trăim nu numai munca, ci şi bucuria unor descoperitori.

11. Păşind mereu numai pe terenuri virgine şi defrişând ogoare pe unde n-a mai trecut răscolitor niciodată un plug evanghelic, constatăm mereu că nici o lucrare din lume nu este nici atât de grea, dar nici atât de frumoasă ca asta de pionierat biblic de la noi…

12. Cine trăieşte această muncă şi această bucurie, numai acela poate înţelege ce luptă divină este aceasta. Dumnezeul nostru, Tu, Care ştii cu cât tremur şi cutremur facem acest lucru fericit şi creăm, dă-ne culesul cu cântări al celor care seamănă cu lacrimi (Ps 126, 5-6).

13. Conştiinţa apartenenţei noastre la o lucrare Evanghelică, trimisă de Dumnezeu cu o misiune specială şi precisă, este o conştiinţă care nu se formează nici repede, nici uşor. Şi nu la mulţi – ci la puţini. Dar cei în care Duhul Sfânt o formează trebuie s-o asculte şi să şi o împlinească înalt şi continuu, prin acte de patriotism evanghelic, de muncă şi luptă eroică pentru Hristos şi Patria Lui.

14. Să luăm exemplu de la marii noştri înaintaşi în ce priveşte conştiinţa naţională. Cât de puţini şi de rari au fost aceştia prin anii îndelungaţi de dinaintea trezirii ei – şi cât de mult au trebuit să lupte până când au reuşit să o trezească şi să o formeze la cei mai mulţi – în vederea marii nevoi care va veni.

15. Cea mai mare parte dintre aceşti vizionari şi eroi a trebuit să moară pentru acest ideal strălucit fără ca să ajungă ei înşişi să vadă împlinirea lui. Dar urmaşii lor ce fericit l-au văzut realizat când a venit vremea lui!

16. Tot aşa este şi azi cu conştiinţa noastră duhovnicească şi evanghelică, după cum era atunci cu conştiinţa naţională. Oricât de puţini suntem acum cei în care s-a trezit această conştiinţă şi care vrem s-o trezim în toţi ai noştri – nu trebuie să deznădăjduim, cu atât mai mult noi acum, ca ei atunci.

17. Să-I mulţumim lui Dumnezeu Care a adus, în sfârşit, şi vremea ca să se trezească şi această conştiinţă în câţiva. Vor mai veni şi alţii curând. O rândunică nu face primăvara, desigur, – dar când vine una înseamnă că nici celelalte nu sunt departe.

18. Va veni vremea că şi conştiinţa evanghelică se va trezi pretutindeni în toţi credincioşii – şi atunci înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu va fi la uşi.
Ce fericiţi se vor îmbrăţişa atunci toţi fraţii în Hristos peste toate graniţele prăbuşite dintre ei, – cum s-au îmbrăţişat moldovenii şi muntenii peste Milcovul din 1859. Dar nespus mai mulţi şi mai mult ca atunci, fiindcă acele graniţe[1] au fost de o sută de ori mai multe şi mai grele.

19. Avem şi noi – şi trebuie să avem – o conştiinţă a apartenenţei noastre la specificul înalt evanghelic al familiei noastre spirituale. Solidari cu această conştiinţă, apoi să lucrăm puternic la cultivarea valorilor noastre eterne, care sunt poezia şi cântarea.

20. Realizându-le pe acestea la cel mai divin nivel în Duhul Sfânt, prin ele vom reuşi să facem saltul sfânt al tuturor fiilor lui Dumnezeu şi ai neamului nostru până la această stare din care vom putea primi cu toate porţile noastre larg deschise împărăţia lui Hristos în noi – şi noi vom putea intra pe toate porţile ei larg deschise în ea.
Doamne şi Dumnezeul nostru, grăbeşte această fericită zi! Amin.

Note:
[1] Cele dintre frați

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 12.

1. Orice experienţă cu Dumnezeu este o cântare şi o încântare de fiecare dată, pentru orice suflet care a trăit-o şi o trăieşte cu El.

2. Prin veacuri, Dumnezeu a ridicat în lume mari oameni ai Săi care, prin trăirea şi experienţa lor profundă cu El, au primit şi au cultivat cele două divine daruri care sunt poezia şi cântarea.

3. Dumnezeu a lăsat aceste daruri numai pentru slava Sa şi pentru fericirea creaţiunii şi creaturilor Sale.
Cele mai minunate poezii şi cântări sunt conţinute în Biblia lui Dumnezeu sau în cărţile inspirate din ea.

4. În Sfânta Scriptură, prima poezie pusă pe melodie de cântare este cea din Exod 15, denumită Cântarea Izbăvirii. Moise trebuie să fi compus textul acestei cântări, iar Maria – sora lui, fiind inspirată de Duhul Sfânt – i-a compus melodia şi apoi au cântat-o cu toţii, ca o ofrandă sfântă adusă Domnului pentru marea experienţă prin care trecuseră cu El.

5. Desigur că şi alţi mari şi inspiraţi oameni ai lui Dumnezeu au mai compus şi au mai cântat lauda şi slava Domnului. În urma fiecărei experienţe minunate cu Dumnezeu, cei izbăviţi au simţit nevoia să-I cânte şi să I arate Domnului în felul acesta recunoştinţa lor.

6. Orice om care are o experienţă cu Dumnezeu simte nevoia unei cântări de laudă şi izbăvire faţă de El. E plină istoria de opere nemuritoare pe care le-a ridicat experienţa cu Dumnezeu.

7. Marile poeme ale psalmilor lui David sau ale celorlalţi mari oameni ai lui Dumnezeu de dinaintea lui şi de după el sunt numai poezii şi cântări de laudă şi recunoştinţă din partea tuturor acestor profeţi cântăreţi ori poeţi sfinţi. E plină Biblia Sfântă şi Ţara Sfântă, şi Istoria Sfântă numai de poezia şi cântarea lui Dumnezeu.

8. Chiar şi patria noastră şi istoria poporului nostru are atât de multe opere nemuritoare, care sunt ca nişte poezii şi cântări divine pentru slava lui Dumnezeu, create de recunoştinţa şi experienţa înaintaşilor noştri mari.

9. Ce opere nemuritoare au creat Mircea şi Neagoe sau Ştefan şi Brâncoveanu spre slava lui Dumnezeu, cu Care ei au avut, tot aşa, experienţe frumoase ca şi Moise ori David, ori Daniel… la vremea lor!
10. Toate acestea sunt o dovadă eternă că astfel de opere nu pot fi create decât de o experienţă strălucită şi deosebită cu Dumnezeu.

11. Mânăstirile lui Neagoe de la Argeş ori a lui Mircea de la Cozia, ori ale lui Ştefan din Bucovina, ori bisericuţele din Transilvania şi troiţele din Maramureş nu sunt ele oare tot atâtea minunate şi nemuritoare cântări de laudă şi recunoştinţă ridicate de aceşti mari şi sfinţi creatori – cunoscuţi ori necunoscuţi – care au trăit experienţe neobişnuite şi neuitate cu Acelaşi Minunat şi Puternic Dumnezeu? | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 11.

 1. Omul are multe nevoi urgente, are mai ales nevoie de trei condiţii: de pâine, de carte şi de Dumnezeu.
Pâinea îi este necesară de la naşterea lui. Cartea îi este necesară îndată după aceea. Dar Dumnezeu îi este necesar totdeauna .

2. Marea mulţime a oamenilor unui popor sunt lipsiţi în acelaşi timp de toate aceste trei urgenţe: de Pâine, de Carte şi de Dumnezeu.

3. Omenirea aceasta lipsită a avut şi mai are încă mulţi binefăcători care s-au străduit şi se străduiesc să le dea oamenilor lipsiţi pâinea trupului şi să le dea cartea minţii.
Dar oameni care să li-L dea pe Hristos sunt prea puţini.

4. Pâinea este de mare nevoie tuturor, căci fără ea mor trupeşte. Cartea este şi ea necesară sufletului, căci fără ea pier şi rătăcesc în beznă.
Dar Hristos este de cea mai urgentă nevoie tuturor, fiindcă fără El nici pâinea, nici cartea nu folosesc prea mult.

5. Hristos ne poate da şi pâinea, şi cartea, dacă Îl căutăm pe El întâi. Dar nici pâinea, nici cartea nu ni-L pot da totdeauna pe Hristos.

6. Iată, toţi cei care L-au căutat şi L-au aflat cu adevărat pe Dumnezeu nu duc lipsă nici de pâine şi nici de carte. Hristos le-a dat împreună cu El şi acestea, dar spre binecuvântare, nu spre osândă.

7. Iată însă că cei care au căutat numai pâinea ori numai cartea, şi nu pe Hristos, cu cât le-au aflat pe acestea mai mari şi mai moi, cu atâta s-au depărtat de calea mântuirii, uscându-şi cu atât mai mult sufletul, cu cât îşi îngraşă tot mai mult trupul.

8. Nici un om nu-i chiar fără nici un dar, fără nici un talent. Unii şi l-au descoperit şi îl folosesc lucrând cu el frumos spre slava lui Dumnezeu şi binele semenilor lor.

9. Alţii nu şi l-au descoperit încă. Au în mână o unealtă, dar stau fără lucru, pentru că nu ştiu că o au şi că pot lucra frumos cu ea.

10. Lucrul este mult, oameni nevoiaşi sunt mulţi şi nevoia de lucrători este mare. Nu staţi fără lucru! Uitaţi-vă la mâinile voastre ce unealtă v-a pus în ele Dumnezeu. Puteţi da oamenilor bucăţica unei pâinişoare ori lumina unei cărţi? – nu staţi fără lucru, daţi-le!

11. Dar poate pâine n-ai să dai, carte nu ştii să dai, – dar nici pe Hristos nu-L poţi da, dacă L-ai aflat şi Îl ai pe El?

12. Pâine poate n-ai totdeauna, carte la fel; dar, dacă spui că Îl cunoşti pe Dumnezeu şi L-ai primit pe Hristos – atunci din El ai de-ajuns şi nu-ţi scade, oricât dai şi ori la câţi ai împărţi. Pâinea îţi scade, de carte poate nu-i nevoie, dar Hristos nu scade şi El lipseşte tuturor. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 10.

 1. Ce adâncă asemănare există între toate florile şi sufletele! Sunt flori moi şi flori aspre. Sunt flori roşii şi sunt flori albe. Sunt flori înmiresmate şi flori fără miros.

2. Şi sufletele sunt la fel.
Hristos – Mântuitorul nostru Dulce – este asemănat prin Cuvântul Său cu un trandafir şi cu un crin (Cânt Cânt 2, 1).
Cu un trandafir roşu, cu un crin alb.
Roşu ca sângele Crucii răscumpărătoare, alb ca neprihănirea spălării acestui Sfânt Sânge (Apoc 7, 14).

3. Ce dragi ne sunt aceste flori, ce dragi ne sunt culorile acestea de roşu aprins şi alb curat, culorile Preaiubitului nostru Iisus… Ce dragi ne sunteţi voi, suflete atât de roşii şi atât de albe ca nişte garoafe ale lui Dumnezeu! Roşul Sângelui lui Hristos v-a dat albul neprihănirii voastre.
4. Ce frumoase sunteţi voi – flori şi suflete dragi – în ziua sărbătoririi noastre, când ne aduceţi gândul unei încununări recunoscătoare pentru vegherea lângă leagănul cântărilor şi dragostei nemuritoare a atâtor nopţi până în ziua asta! A atâtor seri până în dimineaţa asta. A atâtor lacrimi până la cântarea asta.

5. Ce minunat este acest colţişor de Paradis cu miresme de meri ionatani şi cu parfum de flori violete… Ce frumoase sunt aceste cântări înlăcrimate pe obrazul rumen al acestor mari zile!

6. Valurile se duc, dar râul rămâne. Zilele trec, dar grădina nemuritoare rămâne, aducând cu fiecare sărbătoare alte flori roşii şi albe, alte miresme şi alte lacrimi şi când ne întâmpinăm la venire, şi când ne petrecem la plecare.

7. De la fiecare vârf de ani – care ne poate fi ultimul ce ne-a mai fost îngăduit să-l suim –, să privim în urma vieţii noastre, peste văile şi dealurile parcurse.
Printre câte flori şi printre câţi spini am trecut?
Şi ce-am lăsat celor lângă care am stat ori celor pe lângă care am trecut?

8. Câte prăbuşiri şi câte ridicări am avut? Câte legăminte – şi câte lepădări? Câte veniri şi câte plecări? Câte îmbrăţişări – şi câte despărţiri?

9. Câţi vrăjmaşi pe care ni i-am făcut fraţi – şi câţi fraţi pe care ni i-am făcut vrăjmaşi? Câţi spini-flori şi câte flori-spini?
Şi cum am făcut să ni-i facem astfel? | Continuare »