Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981
„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).
Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.
O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…
O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.
Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?
Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit.
Atunci s-a făcut în cer un sfat, după ce locul lui Adam a rămas gol în rai, cum rămâne gol leagănul unui copil înmormântat, singurul la mama sa, care şi ea, îndurerată, nu se mai poate împăca cu pierderea odorului drag. Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, Sfânta Treime, a zis: „Cum să Ne salvăm fiul pierdut în lupta cu şarpele vrăjmaş, care Ni l-a răpus şi Ni l-a biruit?” Atunci s-a luat hotărârea să vină Fiul în lupta cu şarpele şi, după ce-i va zdrobi capul, să-i ia prada din gheare şi să-i aducă înapoi la viaţă pe cei morţi în păcate. Şi când a sosit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal 4, 4-5).
Cerul începe să se însenineze. Iadul se cutremură. Îngerii vin să aducă păstorilor vestea dulce a izbăvirii. Şarpele se duce la Irod şi vrea să înceapă lupta cu al doilea Adam, Care-l va zdrobi şi-l va birui. Vine la Irod – unealtă mai puternică decât Eva cea dintâi, biruită – cu gelozia, cu ura: „Vezi, Iroade, ce ai făcut! Împărăţia ta, scaunul tău, titlul tău sunt în mare primejdie! (Mincinosul nu zice: „împărăţia mea”, ci „a ta”). S-a născut un Împărat! Vezi unde şi cum, până nu-i târziu. Caută să lichidezi cu El”.
Iar Irod se dă îndată în mâna diavolului şi începe lupta împotriva lui Dumnezeu. Şi, folosind toate metodele, caută să lupte, să nimicească şi să-L biruie pe Dumnezeu, Care vine să salveze făptura căzută în lupta cu şarpele. În ura lui înverşunată, se foloseşte de puterea pe care o aveau soldaţii cu săbii, dar nu numai de atât. Se foloseşte de sinceritatea magilor, de la care află vremea Naşterii. Se foloseşte de oamenii legii şi ai religiei, pe care îi aduce şi de la care află locul unde era [profeţit] să Se nască noul Împărat.
O, fraţii mei sinceri, cutremuraţi-vă aici, căci diavolul ştie să se folosească şi de sinceritatea noastră ca să biruie în planurile lui. Voi nu ştiţi ce-i viclenia lui. Nu spuneţi taina Lui vrăjmaşilor Lui. O, fraţii mei dragi, care citiţi Scripturile, să ne cutremurăm la gândul că Irod s-a folosit de ei cu Scripturile. Ei nu aveau şi Duhul Care era autorul Scripturilor; căci dacă aveau Duhul, i-ar fi spus: „Iroade, fii liniştit! Acest Împărat nu vine să-ţi ia împărăţia ta. Împărăţia Lui nu‑i din lumea asta. El vine cu pace, pentru pace, să aducă Anul de îndurare şi vremuri de înviorare. El are de luptat cu bătrânul şarpe din Eden, care i-a nefericit pe cei dintâi oameni, biruiţi de el prin minciuna de care s-a folosit, căutând să ucidă şi să nefericească întreaga lume, toată omenirea. Hristos vine să readucă iarăşi fericirea pierdută atunci. Fii pe pace, şi aşa eşti bătrân. Câtă vreme vrei să trăieşti? Până ce va creşte acest Copil – chiar dacă ţi-L închipui – El e Copil şi până peste treizeci de ani nu poate să-ţi ia împărăţia. Unde vei fi tu atunci? Aşadar, fii liniştit!”
Dar ei nu cunoşteau acest lucru, ca bătrânul Simeon, care avea Duhul Sfânt şi trăia în post şi rugăciune, în frica lui Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel. Să ne cutremurăm atunci că şi cei cu Scripturile se pierd pe veci, dacă nu sunt oameni duhovniceşti şi nu umblă în ascultare şi sfinţenie. Cu toate metodele lui, Irod şi şarpele au fost biruiţi. Iisus avea numai nevinovăţie şi două suflete care-L creşteau. Hristos a biruit! Cerul se bucură. Iadul se cutremură.
„Şi Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavol” (Lc 4).
Urmează lupta mai departe.
Iisus a fost dus de Duhul în pustie. El ştia lupta cea mare care va trebui să o ducă cu şarpele până-i va zdrobi capul. Şi a mers în pustie, unde s-a înarmat cu rugăciunea şi cu postul. Scumpii mei fraţi care vreţi să biruiţi, înarmaţi-vă şi voi cu rugăciunea şi cu postul! Dar chiar atunci a venit diavolul să-L ispitească, în timpul postului. Chiar atunci vine şi la noi, în timpul postului, să ne ispitească şi pe noi. Şi-a zis: „Acum e flămând, acum să dau atacul. Pe primul Adam l-am biruit cu ispita mâncării. Să încerc şi acum tot cu ea”. Şi s-a apropiat diavolul de Iisus. Auzi frate, s-a apropiat diavolul de Iisus. Doamne, ne înfiorăm la acest gând. Atunci cine oare mai poate fi scutit să nu se apropie diavolul de el? Şi i-a zis: „Văd că eşti un om foarte credincios şi hotărât. Pesemne ai mari planuri de viitor, dar uite, acum eşti numai cu pietrele şi ai să mori de foame aici – şi ce se va alege de marile Tale planuri de viitor dacă mori de foame? Faci un păcat ca acel care se sinucide. Tu eşti un om credincios, eşti Fiul lui Dumnezeu, probabil. Atunci ce greu Ţi-ar fi Ţie să spui la pietrele acestea să se facă pâini şi să nu mori de foame?” Iisus i-ar fi zis: „Adevărat că Mi-e foame şi aici nu am ce mânca. Dar omul e făcut nu numai din materie, e şi din spirit; şi, prin urmare, nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Deci Eu am rugăciunea şi Cuvântul şi pot să trăiesc”.
Şarpele e biruit, iadul se cutremură, cerul se înseninează. Dar [diavolul] nu se lasă, ci pregăteşte un alt atac. Îşi va fi zis: „Iisus acesta este un om extraordinar. Hai să încerc altfel. Lui Adam atunci i-am spus despre mândrie, că vor fi ca Dumnezeu, şi am biruit. Să vin şi la Iisus cu mândria”. Şi L-a suit pe un munte înalt şi I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului. Auzi, frate, diavolul L-a suit sus, sus de tot. Ne-am gândit noi oare la asta, că atunci când unii copii a lui Dumnezeu sunt suiţi sus, sus, la înălţimi, de unde se uită în jos la fraţii lor… ne-am gândit că poate să fie suiţi de diavolul? Ne-am gândit oare? Lui Iisus i-a spus: „Vezi Tu aceste măriri şi bogăţii? Sunt ale mele toate…” Şi Iisus nu i-a zis: „Minţi, nu sunt ale tale!”. Căci numai aceste măriri lumeşti şi lăcomia erau ale lui. Păcatul era cu adevărat al diavolului… „Ţi le dau Ţie dacă te vei închina mie.” Adică voia să spună: „Eu văd că Tu eşti un Om foarte credincios, un Om al rugăciunii, pesemne vrei să ajungi un om mare, iar eu Te pot ajuta în privinţa aceasta, ca să ajungi mai uşor. Hai să facem o învoială amândoi! Eu nu zic ca Tu să nu Te rogi – departe de mine acest gând… Nici nu zic să nu crezi… Nu zic!… Roagă-Te, că vin şi eu cu Tine la rugăciune, să Te aştept până te rogi. Şi apoi vino şi Tu cu mine… Şi mă aşteaptă să merg până ici-colo, că am şi eu câte ceva de lucru. Ba să mai mint, ba să mai înşel, că numai aşa pot să trăiesc bine în lume. Poţi să şi crezi, dar credinţa Ta o păstrează în Tine. În lume, fii ca lumea, că altfel lumea nu te primeşte în ea, dacă te faci prea sfânt”.
Zilele trecute am văzut cu durere un astfel de slujitor al religiei într-un autobuz – şi el spunea: „Cu lumea trebuie să cânţi, să râzi, să joci, că numai aşa mai dau şi ei ceva pentru biserică. Altfel rămâi singur…”.
Doamne, ce grozăvie, să faci învoială cu diavolul, ca să trăieşti bine în lume! Dar Iisus a zis: „Înapoia Mea, satano, căci iar este scris: «Numai Domnului să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»”.
Şi chiar dacă am să mor sărac, nu voi ceda nimic din ce este sfânt şi nu voi primi o pâine nemuncită.
Hristos a biruit. Iadul se înfioară. Cerul se bucură.
Dar satana încearcă din nou, zicându-şi: „Poate că acest Iisus nu poate fi biruit cu lucruri pământeşti. El e un Om duhovnicesc, la El trebuie să aflu una din ispitele duhovniceşti. El e cu Cuvântul, cu Cuvântul să vin atunci şi eu, tot cu Cuvântul. Şi apoi diavolul L-a dus în Ierusalim şi L-a aşezat pe streaşina Templului şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris că El va porunci îngerilor Săi şi ei Te vor lua pe mâini, ca să nu-Ţi loveşti piciorul de vreo piatră”. Doamne, ce grozăvie! Diavolul vine cu Scriptura şi-L suie pe streaşina bisericii. Are el aşa putere să-i suie pe fiii lui Dumnezeu deasupra bisericii şi să le vorbească un adevăr din Scriptură, numai ca apoi să-i poată birui şi zdrobi. Aceste ispite sunt greu de biruit şi chiar de cunoscut. Poţi să crezi că la biserică, cu Scriptura, să fie un înger, nu un diavol. Şi diavolul era la luptă cu Iisus, la luptă cu Cuvântul. Auzi, frate? Zicea Părintele Iosif că diavolul predică din turnul bisericii despre încrederea în Dumnezeu. El va fi zis: „Tu eşti un om sfânt! Nu e nimeni ca Tine! Uite biserica pe care stai în ce formă zace. Uite, slujitorii ei sunt şi ei nişte oameni păcătoşi! Nu-i vezi? Şi cu toate acestea, în ei cred toţi, vin toţi, se închină toţi. Îi fi Tu adevăratul şi credinciosul Fiu, dar pe Tine nu Te ştie nimeni. Uite ce de lume adunată la Templu – şi se duc înapoi tot flămânzi şi goi. Fă Tu o minune, fă o săritură şi Te vor vedea mulţimile – şi Te vor admira, şi Te vor crede, şi vor veni la Tine când vor vedea cum îngerii Te iau pe mâinile lor şi Te păzesc!”.
Dar Iisus a zis: „Eu nu vreau să-Mi manifest credinţa Mea în acest fel. Eu cred şi dacă Tatăl nu trimite nici un înger, şi dacă-mi rup amândouă picioarele – nu am să mă laud că Eu am un dar, o credinţă, o descoperire deosebită de fraţii mei. Cară-te de aici, că-i scris: «Să nu ispiteşti pe Dumnezeul tău»”.
Hristos a biruit! Iadul se cutremură! Cerul cântă! „Şi diavolul s-a depărtat de la El pentru o vreme” (versetul 13).
Iisus Şi-a început misiunea Sa pentru care a venit. A mers în Nazaret, în satul unde fusese crescut, şi, după obiceiul Său, a intrat în sinagogă în ziua sabatului şi s-a sculat să citească (versetul 16).
O, fraţii mei dragi, „după obiceiul Său”, duceţi-vă şi voi în ziua sărbătorii la Casa Domnului. Faceţi-vă obicei ca al Lui şi ca al Sfântului Pavel (Fapte 17, 2), că mulţi zic azi: „Aşa a făcut Iisus sau aşa”, dar să nu uităm că acest obicei sfânt nu trebuie lăsat. Mulţimile aveau privirile pironite spre El, căci „îi învăţa ca unul care avea putere”. Învăţăturile fără putere sunt ale oamenilor; pot să fie dintr-o înţelepciune, din obicei, dar nu au nici o putere. Numai cuvântul cu putere este al lui Dumnezeu. Când Părintele Iosif [era] la 10 ani de Oaste, la o adunare din Sibiu, după ce vorbiseră mulţi fraţi intelectuali vorbiri mari şi strălucite, la sfârşit, fraţii spuneau: „Să ne vorbească Părintele Iosif”. El, slăbuţul, bolnavul, piticul, a spus: „Fraţii mei, eu azi pot să spun ca Simion Bătrânul: «Slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău, căci văzură ochii mei visul împlinit». Slăvit să fie Domnul!” Şi toată adunarea a izbucnit în lacrimi la simplele sale cuvinte. Oare ce a fost în aceste cuvinte? Oare ce a avut omul acesta? Era Duhul şi puterea lui Dumnezeu.
Dar inimile rele imediat s-au schimbat. Satana începe din nou lupta, invidia, mânia, gelozia, ca la Irod. „De unde are El şcoală, unde a învăţat?” Şi L-au dus pe sprânceana muntelui, să-L arunce în prăpastie, să scape de El. Era şarpele cel vechi, care vedea că se prăbuşeşte împărăţia lui.
Hristos a biruit! Iadul se înfioară! Cerul cântă!
Dar când au adus-o fariseii pe femeia păcătoasă, oare nu era în dosul lor şarpele? Nu erau aceşti pretinşi sfinţi uneltele diavolului care căutau să omoare? Căci diavolul a fost ucigaş şi mincinos. Ei ziceau: „Acum L-am prins”. Dacă va zice: „N-o omorâţi!”, noi Îl omorâm şi pe El, şi pe ea, că calcă Legea sfântă. Dacă va zice s-o omorâm, Îşi contrazice El învăţătura Sa, căci El a zis: „Fiul Omului a venit să mântuiască pe cei păcătoşi”.
Dar slăvit să fie Iisus Biruitorul, că El a biruit şi nu Şi-a călcat învăţătura Lui şi nici Legea, ci le-a trezit conştiinţa, să-şi vadă păcatele lor. I-a descoperit fiecăruia păcatul lui, ca el să şi-l vadă şi să se pocăiască. Cine descoperă [unora] păcatele altora are acelaşi duh cum au avut fariseii. Iisus nu descoperă păcatele [cuiva] la alţii, ci fiecăruia pe ale lui. Acesta e felul Său! Unde nu e aşa, nu e Hristos, ci e un duh de ghicire, de vrăjitorie, care vrea să-L imite pe Hristos, ca să-i înşele pe cei slabi (Mt 22, 23).
Hristos a biruit! Şarpele se zvârcoleşte! Vin saducheii… Ateii, fără înviere, fără înger, fără duh (Fapte 23, 8). Vin şi ei să-L ispitească. Adică şarpele era în dosul lor. „Tare vă rătăciţi”, le-a zis Iisus, deşi ei credeau că L-au prins, că nu poate să le răspundă la întrebarea lor… „Vă rătăciţi că nu cunoaşteţi Scripturile! N-aţi citit voi ce a zis Domnul despre înviere? «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov». Este El oare Dumnezeul celor morţi, nu al celor vii?” (Mt 22, 31-32). Ei au rămas de ruşine, cum de ruşine vor rămâne toţi cei care cunosc Scripturile şi vin să-L ispitească pe Dumnezeu. Hristos a biruit!
Versetul 15: „Atunci fariseii s-au sfătuit cum să-L prindă cu vorba şi a trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii”.
Doamne, ce grozăvie! – fariseii cu irodianii. Dar ce legătură aveau ei unii cu alţii? Fariseii – oamenii postului, ai rugăciunii, ai religiei – cu oamenii lui Irod, păgânul, necredinciosul, desfrânatul. Se vede că aveau legături, se vede că l-au cumpărat pe Irod… Oameni care vă pretindeţi credincioşi, ce amar vă înşală credinţa care se amestecă cu vânzări şi trădări, care se amestecă cu lumea! „I-au adus un ban.” Acum erau siguri de biruinţă, dar nu au reuşit. Credeau că va spune: „Numai lui Dumnezeu să-I daţi totul”.
Dar nu! Iisus nu învaţă aşa! Nu aşa ne învaţă Evanghelia! Ci daţi întâi cezarului, daţi stăpânirilor ce sunteţi datori, ca apoi, liniştiţi şi neîmpiedicaţi de nimic, să-I puteţi da lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Dar nu le amestecaţi niciodată! Nu-I daţi lui Dumnezeu cele ce sunt ale cezarului, ci cezarului să i le daţi. Şi nu-i daţi cezarului cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci lui Dumnezeu să I le daţi. Hristos a biruit! Iadul se cutremură! În dosul lor era şarpele!
Dar se apropie marea şi ultima bătălie, când reuşeşte şarpele să intre în Iuda. Până aici a fost în dosul lor, dar acum intră între ai Lui. Se apropie mult, pentru ceasul greu. Acum are pe unul dintre ai Lui, cum odinioară o avea pe Eva, să-l biruie pe Adam.
Seara Cinei, ultima seară cu cei dragi. Grădina Ghetsimani, unde S-a rugat cu sudori de sânge… Aici a fost lupta cea mai grea! Nimeni, niciodată nu s-a mai rugat cu sudori de sânge! Cine ştie prin ce chinuri a trecut Domnul în acea noapte când a zis: „Mi-e sufletul cuprins de o întristare de moarte”. Sau: „Tată, izbăveşte-Mă de ceasul acesta!”.
Aici luptă Hristos cu balaurul. În Eden era şarpe, acum este balaur. Iar după trei ceasuri de luptă, balaurul a fost biruit şi Iisus a zis: „Facă-Se voia Ta, de acum pot să sufăr liniştit chinurile trupeşti, că pe cele sufleteşti le-am biruit”. Şi până pe Gologota nu L-a slăbit cu batjocurile, cu bătăile, cu chinurile, crezând că nu va răbda şi va face o minune, să fie nimiciţi vrăjmaşii, ca apoi să fie nimicită mântuirea noastră. Dar El a răbdat! Cine ar fi crezut vreodată că Dumnezeu va birui răbdând şi că vrăjmaşul răzbunător va fi zdrobit tocmai prin răbdare?
Dar pe Golgota se dă ultimele zvârcoliri, când ajunge în faţa morţii. De fiecare tânăr se înduioşează orice inimă, numai de Iisus nu s-a înduioşat nimeni. Numai pe El Îl batjocoreau… Numai împotriva Lui strigau… Numai de El nu se înduioşau… Că şarpele aţâţa mereu. Lupta nu era încheiată încă!
Pământul s-a cutremurat. Soarele s-a întunecat în ceasul greu al acestei lupte. Catapeteasma bisericii s-a rupt în două.
Vezi, suflete al meu, cum se luptă Dumnezeul tău cu şarpele care te-a biruit pe tine?
Şi Iisus a strigat: „Sfârşitu-s-a!”. Cerul s-a deschis! Tatăl a primit Jertfa! Iadul a fost biruit şi balaurul a fost zdrobit de El.
Slavă veşnică Ţie, Marele Biruitor! Tu ai biruit prin moartea Ta, cu moartea Ta călcând moartea noastră, şi ne-ai adus şi nouă biruinţă prin jertfa Ta. Tu veşnic eşti biruitor!
O, fraţii mei, îndrăzniţi, căci Hristos e viu. El a biruit. El îi cheamă azi pe toţi pierduţii, pe toţi cei care au fost biruiţi. Veniţi toţi sărmanii şi amărâţii la Hristos cel Viu! El a biruit! El e viu! El vă iubeşte. Veniţi voi, bolnavi şi străini. Spuneţi-le celor slabi de inimă: „Fiţi tari, nu vă temeţi! Hristos a biruit. Şi voi veţi birui. Îndrăzniţi, El a biruit”.
Dar acum lupta se mai dă încă o dată cu fiecare în parte şi trebuie şi noi să biruim. În luptă nu-i tot una să fii biruit sau să birui. În luptă nu toţi biruie. Unii dezertează, alţii cad prizonieri şi numai unii biruie. Şi ei sunt premiaţi, biruitori.
Dacă noi astăzi avem o mândră ţară, frumoasă şi bogată, este pentru că am avut oameni viteji, oameni mari, care au luptat cu îndrăzneală şi au biruit. Sângele lor este la temelia credinţei, a Bisericii noastre şi a Patriei noastre.
Dacă azi avem o Lucrare sfântă în care suntem binecuvântaţi, dacă azi avem hrană bogată pentru sufletele noastre, dacă mesele noastre sunt pline, dacă avem cântări cum n-au mai fost de când pământul, este datorită marilor înaintaşi care au luptat cu îndrăzneală şi au biruit. Cum să nu preţuim noi aceste comori unice care ni s-au câştigat cu muncă şi cu mari jertfe şi osteneală?
Ei au biruit! Biruinţa stă în îndrăzneală şi îndrăzneala în încredere, neprihănire şi dragoste.
Şi noi avem de luptat cu şarpele cel vechi şi avem nevoie de îndrăzneală sfântă, ca să biruim şi noi. Fără îndrăzneală nu este biruinţă, iar îndrăzneala stă în dragoste fierbinte, într-o încredere puternică şi o viaţă neprihănită. Fără aceste trei nu poate fi biruinţă, numai înfrângeri şi căderi. Luăm ca pildă de îndrăzneală pe tânărul David, care s-a luptat cu uriaşul şi l-a trântit, şi l-a biruit (I Sam 17). Încrederea puternică l-a făcut pe el să îndrăznească şi îndrăzneala l-a făcut biruitor.
Un alt exemplu: Sfântul Ioan Botezătorul (Mc 6, 18-20). Cu câtă îndrăzneală îi zicea el lui Irod: „Nu-ţi este îngăduit”. Şi Irod se temea de el, fiindcă-l ştia om neprihănit şi sfânt. Îndrăzneala lui stătea într-o viaţă neprihănită.
Ne mai aducem aminte de Sfânta Mamă. De unde avea ea îndrăzneală, că nu a fugit şi nu L-a părăsit când toţi huleau şi scuipau. Şi toţi le vor fi ameninţat pe sfintele femei – şi ele nu s-au dus, nu L-au părăsit, că au iubit; că dragostea este mai tare ca moartea.
Sfântul Petru, lăudărosul, s-a temut de o slujnică, o femeie slabă, fără armă. Petru s-a temut. Femeile slabe au îndrăznit în faţa oamenilor înarmaţi. Ele au îndrăznit!
Vom birui, fraţii mei, numai printr-o încredere puternică, o viaţă neprihănită şi o dragoste mai tare ca moartea. „Cel ce va birui va moşteni.” Ce promisiuni scumpe şi mari sunt păstrate pentru biruitori! O, n-ar mai trebui să fie nimeni fricos şi laş, dezertor şi prins în lanţul şarpelui, când biruinţa e câştigată pentru toţi pe Golgota. Şi n-ar mai trebui să fie nimeni nici rob, nici robit în robia celui rău.
Domnul să ne ajute să biruim şi noi, să avem şi noi aceste virtuţi mari: încrederea, neprihănirea şi dragostea, ca să putem îndrăzni şi apoi să biruim şi noi. Amin.