Iisus-vindeca-copilul-lunatic-3Părintele Constantin Galeriu

Evocăm momentul în care Petru mărturisise „Tu eşti Hristosul“, iar Mântuitorul, coborând de acolo pe malul Iordanului, îi vestise pe ucenici că: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osândi, omorî, dar a treia zi va învia“. Când au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei, care părăsiseră tot şi mergeau după Iisus, cu gândul că El avea să fie Mesia în chip pământesc; un împărat care să scuture jugul împărăţiei romane şi să instaureze regatul iudaic de odinioară.
Atunci, tot Petru spune: „Doamne, să nu se întâmple una ca asta!“. Cu alte cuvinte: ce sunt gândurile astea? Noi ştim de Mesia în felul nostru, iar Tu ne vorbeşti de Cruce şi moarte? Şi Mântuitorul îi răspunde lui Simon Petru: „Mergi înapoia Mea, satano!“. Aşadar: tu eşti vrăjmaş acestei rânduieli dumnezeieşti; tu nu o înţelegi, ba, mai mult, te opui.
Şi atunci, în această situaţie, a luat pe cei trei apostoli şi i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei să înţelegi Crucea şi Învierea? Iată, avem o pregustare a lor. Nu ne închipuim noi ce taină este aceasta. Cât aş vrea s-o trăim fiecare dintre noi!…
Aşa cum în Hristos a fost prefigurata mai întâi moartea şi Învierea, şi noi avem parte de aceasta. Dacă noi credem cu tărie, prin cuvântul Evangheliei, prin Sfintele Taine, şi noi avem momente în care preîntâmpinăm propria noastră moarte. Aceasta este marea taină a Schimbării la Faţă.
Dar Petru voia să rămână lucrurile în acea stare a Schimbării la Faţă: „Doamne, bine este nouă să fim aici!“. Mai ales după ce Mântuitorul spusese că avea să se întâmple prinderea Lui, osândirea, răstignirea. Doamne, vrea să zică Petru, de ce să mai mergem, la ce să mai plecăm spre Ierusalim? Mai bine rămânem aici, pe Tabor, în lumină, în slavă, unde se aude şi glasul Părintelui Ceresc („Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe acesta să-L ascultaţi!“). Aşa socotea Petru, aşa socotim şi noi.
Se dezvăluie aici un înţeles uluitor. Deci pe Tabor vedem strălucirea slavei dumnezeieşti: Mântuitorul în centru, cei doi profeţi – Moise şi Ilie – de o parte şi de alta, grăiesc despre Cruce şi Înviere. Le pregustă duhovniceşte. Norul Duhului Sfânt îi învăluie, aşa cum odinioară învăluise poporul ales în trecerea prin pustie, iar glasul Părintelui Ceresc se aude: „Acesta este Fiul Meu cel iubit…“. Aşadar: Sfânta Treime; ca la botezul Mântuitorului. E cerul pe pământ. Negrăit eveniment dumnezeiesc şi omenesc!
La poalele muntelui, însă, ce se petrece? Acolo, pe vârful muntelui este cerul pe pământ şi pământul îndumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalţi nouă ucenici, cu mulţimea care se adunase, deoarece aflaseră cu toţii că Mântuitorul este acolo, iar în mijlocul mulţimii, iată, când cobora Mântuitorul de pe Tabor, Îl întâmpină un om, căzându-I în genunchi şi zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că e lunatic! Pătimeşte rău. Adesea cade în foc, adesea în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece“. Sfântul Evanghelist Marcu, cel care şi-a scris Evanghelia după predica Sfântului Petru, auzind ce se petrecuse şi pe Tabor, şi aici, ne mai dă unele amănunte din descrierile făcute de tatăl copilului: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (nu mai putea vorbi copilul). Şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume al gura şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, care, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit această? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat în foc şi în apă ca să-l piardă“. Altfel spus, acum copilul devenise mai mărişor, nu-l mai putea urmări, ca şi cum ar fi ieşit undeva în drum şi era fără adăpost, deci fără pază.
O, iubiţilor! Acum, parcă, după ce am ascultat acest fragment, avem putinţa să contemplăm cele două lumi, cele două stări: pe Tabor – strălucirea dumnezeiască, cerul pe pământ, iar dincoace – pământul apropiat de iad. Acolo pământul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pământul oglindind iadul, infernul durerii. Pe munte, Petru spune: „Doamne, să rămânem aici! Ce să mai coborâm acolo, unde e atâta infern şi unde ne aşteaptă crucea pătimirilor?“. Dar era cu putinţă? De pe vârful muntelui, aşa cum Iisus Hristos privea în jos, la suferinţele omeneşti, ar fi putut rămâne Mântuitorul eternizând Schimbarea la Faţă? Schimbarea la Fata avea însă altă menire. Învierea va eterniza starea aceea a noului eon, a celei de-a opta zi. Schimbarea la Fata era numai pregătirea pentru Înviere, anticiparea, pregustarea ei, întărirea în credinţa şi nădejdea Învierii şi a vieţii de veci.

Iar noi, aşa cum Evanghelia ne descoperă, privind aceste două lumi: lumea Schimbării la Fata – chiar şi lumea celei de a opta zi, a Învierii – şi lumea de aici, cu suferinţele, pătimirile, bolile ei, parcă înţelegem deodată: cer şi pământ, bucurie şi suferinţa, plăcere şi durere, lumina şi întuneric, viaţă şi moarte… De unde aceste perechi dihotomice?
Unii filosofi au încercat să spună că tocmai aici se află dinamica vieţii. Dar aceasta înseamnă a eterniza răul. Cât de mult a frământat răul (sub chipul suferinţei, al durerii trupeşti, al suferinţei sufleteşti) conştiinţa umană! Cum răspunde conştiinţa umană la întrebarea: Răul şi suferinţa sunt operă a lui Dumnezeu? Hotărât, răul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinţă? Nici suferinţa. Suferinţa este consecinţa răului, urmărea răului; trebuie precizat însă dintru început: Nu suferinţa e răul, ci păcatul este răul. Cum se produce suferinţa? Cum o simţi? Mulţi s-au revoltat, au căzut în necredinţă de frica suferinţei. Cei care cercetaţi literatura, gândiţi-vă la un Camus, cu vestita lui carte, „Ciuma“. Surprinde răul şi suferinţa lumii, scoţând în relief mai ales suferinţa copiilor. Se zguduie, oare, în tine credinţa, când vezi suferinţa unui nevinovat? Scriptura a răspuns şi la aceasta prin suferinţa lui Iov. Aţi auzit de Maica Tereza, cea care lucra atât de mult printre bolnavi, printre leproşi. Şi ea a spus unei femei bolnave de cancer: Să ştii că Hristos e prezent în boală asta a ta! El te îmbrăţişează cu această boală. Şi biata femeie a răspuns: Roagă-L pe Hristos să nu mă mai îmbrăţişeze cu boala. Era zguduită, sărmana, în suferinţa ei.
Vedeţi la ce încercare e pusă Evanghelia însăşi, în fata durerilor? Dacă ai intra într-un spital cu bolnavi de SIDA (această boală e socotită incurabilă; se va găsi, din mila lui Dumnezeu, şi aici un leac), nu te-ar zgudui? Sau când intri într-un cămin-spital, unde te întâmpină deopotrivă şi bătrâneţea, cu neputinţele ei, dar şi chipurile desfigurate de boală.
Cât de zguduită e atunci conştiinţa umană în fata Dumnezeului milostivirii, în fata Dumnezeului luminii şi al iubirii, Care pe Tabor strălucea, în timp ce la poalele muntelui se consuma această privelişte tragică! Cei necredincioşi se revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar soluţii nu au. De curând, am citit un interviu acordat de un fost conducător politic român, comunist; el afirmă la un moment dat: „Dacă Dumnezeu există, de unde atâta suferinţă şi nedreptate în lume, şi de unde atâtea războaie şi atâtea pătimiri?“. Să răspundem şi noi, atât pentru credincioşi cât şi pentru ceilalţi: Există o singură soluţie, care ne uneşte pe toţi. Una singură: lupta împotriva suferinţei. Altfel, necredincioşii, bunăoară Freud, care spune că viaţa însăşi este un dor pentru moarte, nu dau ca soluţie decât resemnarea sau revolta. Dimpotrivă, pentru omul credincios e nevoie de o analiză a cauzei, cum pe drept cuvânt Ioan Gură de Aur a spus: „Nu suferinţa e răul, ci păcatul“. Păcatul, care aduce stricăciunea şi moartea.
Ce înseamnă păcatul? Despărţirea de Dumnezeu. Păcatul e ruptura. O, iubiţilor, să analizăm împreună această temă! Când încerci suferinţa? Când se produce o ruptură. Câtă vreme mâna mea este întreagă, normală, sănătoasă, n-am durere. Dacă se produce o tăietură, chiar şi o mică înţepătură, o ruptură, apare durerea. Deci durerea, în adâncul şi în manifestarea ei, înseamnă ruptură, despărţire. Atunci adâncul durerii – pornim de la viul vieţii, de la experienţa vie (definim păcatul drept despărţire de Dumnezeu sau neascultare de Dumnezeu) – este călcarea voii lui Dumnezeu conştientă şi liberă, cu gând, cuvânt, faptă. Deci păcatul înseamnă călcarea voii lui Dumnezeu, neascultarea, despărţirea şi, prin urmare, suferinţa. Acolo unde s-a produs, nu mai e păstrată armonia, unitatea fiinţei, echilibrul.
La copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea linişte în el, se dislocă, se aruncă fie în apă, fie în foc, înaintea unei primejdii. Nu-şi mai găsea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unităţii şi armoniei. A unităţii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu şi Mântuitorul meu şi Sfinţitorul meu – Duhul Sfânt, şi, în acelaşi timp, unitatea cu întreaga creaţie şi cu armonia ei.
Copilul când se naşte, ţipă pentru că s-a despărţit de locul matern. Se desparte apoi de sânul mamei şi iarăşi tipa. Apoi, cu vârsta, te desparţi de pruncie, de copilărie, de adolescentă, de tinereţe, de maturitate… de viaţă. Trăieşti în diverse stări această despărţire şi ruptura cu formele ei de durere. Abia atunci înţelegi: Răul stă tocmai în această ruptură din armonia dumnezeiască. Ruptura deopotrivă faţă de Dumnezeu şi faţă de lume. Ruptura, sfâşiere lăuntrică în mine însumi. Şi dacă în această ruptură şi dezechilibru nu-mi mai găsesc locul, atunci, în fata suferinţei, cum mă comport? Cum sunt în stare s-o suport?
Omul necredincios, sărmanul, se revoltă. Soluţie nu are. Caută. De multe ori se spune despre cineva (dacă n-o declară el însuşi) că este ateu. Nu există atei! Un astfel de om s-a revoltat împotriva Dumnezeului celui viu şi adevărat, dar îşi construieşte alţi zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o plăcere, o patimă. Aşa s-au construit idolii, din această revoltă şi cădere originară. Dar idolul pe care ţi-l construieşti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta şi te îngroapă în lumea aceasta. Ar trebui să o ştie toţi ateii. Ei nu sunt fără Dumnezeu; ei îndumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le îndumnezeiesc ei sunt morminte văruite. Atunci, în suferinţă, când eu ştiu că ea este ruptura mea de lume şi de Dumnezeu, răspunsul credinţei e tocmai refacerea legăturii mele cu Dumnezeu, atât cu El personal, cât şi cu semenii mei.
Cineva analiza, iubiţilor, diverse stări ale suferinţei. Discută întâi suferinţa mută: când eşti părăsit, eşti atât de doborât, încât n-ai nici glas, ca şi copilul din Evanghelie. Nu mai ai putere. Nu-ţi poţi striga durerea. Este ultima expresie a suferinţei.
O altă treaptă e aceea când poţi s-o strigi; şi dacă poţi s-o strigi, eşti auzit. Dacă eşti auzit, suferinţa ta o trăieşti nu de unul singur, ci în comuniune. Şi cei din jur se străduiesc să te ajute. Atunci suferinţa e trăită în solidaritate umană. Am relatat nu o dată următorul episod: un avion era gata să se prăbuşească; dar pilotul, inspirat, aproape de la pământ, l-a săltat din nou. Toţi cei din avion, care simţeau de acum iminenta prăbuşirii, s-au prins lanţ, unul de altul; şi au uitat de suferinţă în misterul acesta al comuniunii, al iubirii.
Hristos spune că păcatul te desparte de Dumnezeu, de Tatăl Ceresc, de Dumnezeire. Iisus înfruntă durerea, lupta împotriva ei. Suferinţa este consecinţa raului, a rupturii, a despărţirii de Dumnezeu. Dar suferinţa nu e răul în ea însăşi. De aceea a şi luat-o Hristos, purtând Crucea. A luat suferinţa şi a descoperit atunci – taină a Dumnezeirii – calea ieşirii din rău, făcând din suferinţă un mijlocitor, un leac, un înger vestitor care îţi arată, te anunţă că a pătruns în tine riscul distrugerii; te anunţa că viaţa ta e operă divină şi trebuie s-o aperi. Şi dacă tu, în suferinţă ieşi din ruptură, ai ieşit din lucrul demonului; pentru că demonul este ruptură şi fărâmiţare, sfâşiere, stricăciune şi moarte.
Când vorbim de Adormirea Maicii Domnului înţelegem că adormirea ei, spre deosebire de moarte, înseamnă: sufletul nu i s-a despărţit de trup. Or, despărţirea sufletului de trup înseamnă deja stricăciune, iar păcatul aduce stricăciune.
Dar dacă tu, în suferinţă, te lupţi să refaci legătură cu Dumnezeu, să ajungi din nou la nedespărţire de Dumnezeu, să strigi, să te rogi, tu ai ieşit atunci din lumea stricăciunii, din lumea demonului. Atunci suferinţa te poate înălţa.
De ce a zis mai întâi Mântuitorul tatălui copilului: „Crezi că pot să fac Eu aceasta?“ Şi sărmanul părinte Îl rugase: „De poţi ceva, fă!“. Mântuitorul spune: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios“. „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!“. A crede înseamnă deja a ieşi din lumea aceasta. Pentru că a crede, precis, înseamnă a crede în Dumnezeu, Care este credincios El însuşi făgăduinţelor Lui. Cel care te-a creat vrea să te şi mântuiască. Atunci, a crede înseamnă a institui sufletul tău, conştiinţa ta, inima ta, în Dumnezeu. Înseamnă a-ţi aşeza conştiinţa, făptura ta în El, a o reînrădăcina în Izvorul ei, în Dumnezeu, cum S-a descoperit în Fiul Său, Iisus Hristos. A crede în El înseamnă, aşa cum a spus cândva Mântuitorul: „Aveţi credinţa lui Dumnezeu!“. Nu mai eşti tu în credinţa temeinică. Când i-a spus Mântuitorul lui Petru: „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit ţie, ci Tatăl…“ – deci Tatăl a pus în Petru cuvintele: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu“. Când eu cred, Dumnezeu pune în mine puterea Lui. Nu mai sunt eu, ci e puterea Lui.
Când Petru, la început, mergea pe valuri, cu ochii la Hristos, cu puterea Lui calca pe valuri, ca şi Mântuitorul. Dacă eu am această credinţă dreaptă, atunci când mă aflu într-o boală a mea, într-o încercare a mea, nu mai sunt eu cel care trăiesc în această stare, ci Hristos Dumnezeu, puterea Lui e în mine. În mine lucrează Dumnezeirea. Aceasta trebuie ştiut mereu: că în noi lucrează Cel mai presus de lume.
Atunci a strigat tatăl: „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!“. Aşa trebuie să strigi! Ajută credinţa mea să fie credinţa în Tine, că Tu să fii în mine! Nu numai eul meu, ci în eul meu să fie Dumnezeu! Aşa cum Tu, Doamne, în făptura luată din trupul Fecioarei ai pus Dumnezeirea Ta, plinătatea Dumnezeirii, şi în sufletul meu să fie plinătatea Dumnezeirii. În toate, Hristos este Icoana, Modelul.
Apostolii, în slăbiciunea lor, nu au putut să-l vindece pe lunatic. Mântuitorul a fost trist: „O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?“. Ei văzuseră atâtea minuni, îi trimisese Hristos să propovăduiască… Dar când L-au întrebat de ce ei n-au putut, Mântuitorul le-a răspuns că acest soi de demoni – şi în general, demonii – cu rugăciune şi cu post sunt îndepărtaţi.
Postul! Noi nu-l înţelegem în profunzimea lui. Postul înseamnă puterea spiritului asupra trupului. „Trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului“, zice dumnezeiescul Pavel: În post se afirmă spiritul din mine, lumina divină din mine stăpâneşte asupra trupului, asupra materiei, asupra lumii. Unde a acţionat demonul? Cum a intrat? În ce a constat ispita lui? Eva „a văzut că pomul e bun la gust, frumos la vedere şi că da ştiinţă“. Deci a acţionat asupra trupului: bun la gust – pofta trupului; frumos la vedere – pofta ochilor; şi că da ştiinţa – trufia vieţii.
Pofta trupului, şi pofta ochilor, şi trufia vieţi – adică puterea raţională de a descoperi noi raţiuni, noi sensuri. Ce fel de raţiuni sunt acelea? Rupte de divinitate. Aici lucrează demonul. Postul trebuie privit ca puterea de a te ridica deasupra lumii, înfrângând pofta trupului; mai ales sub cele două forme: hrană şi sexualitate. În post te-ai ridicat deja deasupra stricăciunii pe care demonul a adus-o în lume. Fără această trăire adâncă nici nu putem să motivăm postul. Dumnezeu nu vrea nici suferinţa, nici moartea păcătosului; ci să luptăm. El ne-a dat o cale, ca prin suferinţă, să se înalţe spiritul nostru, să se ascută, să se adâncească. Câţi bolnavi, postind zile îndelungate, au înfrânt diverse boli! Pentru că numai aşa ai depăşit tot ceea ce a adus stricăciunea şi mergi la esenţa, la adânc, la sufletul tău cel nemuritor, care stăpâneşte asupra trupului, şi nu invers.
Îmi stăruie în minte acel moment descris de Ava Dorotei, în care ucenicul lui, Dositei, bolnav, cu o febră puternică şi cu un trup istovit, stătea aşezat în pat, acoperit cu ce era pe atunci, tot un fel de cearşaf – o pânză – şi în fiecare dimineaţă venea Ava Dorotei şi îl întrebă: „Cum îţi este? Roagă-te!“ Fă din nou legătura cu Dumnezeu, căci faci legătura cu Izvorul vieţii! Căci păcatul te-a despărţit, te-a aruncat în stricăciune şi durere. Refă legătura!
Au mărturisit toţi credincioşii că în rugăciune uită de durere, pentru că în rugăciune faci legătura între adâncul din tine şi adâncul dumnezeiesc. Nu uitaţi! Aşa au suferit martirii; pentru că stricăciunea, păcatul, nu ajung până la adânc, până la ultima adâncime. „Dumnezeu a pus în vistierii adâncul“ – reţineţi ideea aceasta!
Suferinţa se manifestă în straturile superficiale, nu în ultima adâncime. Dacă mintea mea, atenţia mea e îndreptată numai spre locul durerii, acolo unde e boală, atunci eu rămân pironit în boală. Dar dacă eu reuşesc prin rugăciune, să refac legătura adâncului din mine (ultima adâncime) cu Dumnezeu, durerea se estompează; şi gândurile negre dispar.
Aşa l-a îndemnat Ava Dorotei pe Dositei: „Roagă-te! Roagă-te!“ Şi în fiecare zi venea: „Înalţă-te dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dincolo de patimile ei! Înalţă-te!“ După câteva zile însă, venind şi privindu-l în suferinţa lui, totuşi îl vede cu faţa mai senină, liniştită: „Dositei, Dositei! Înalţă-ţi inima, cugetul!“. Şi Dositei a putut răspunde, tremurând: „Nu mai e nevoie să mă înalt. Nu mă mai înalt eu, pentru că a coborât El la mine“. Şi din înălţimea Lui a coborât, aşa cum a făcut Dumnezeu totdeauna, şi mai ales în Fiul Său a coborât, „căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său L-a dat, ca toţi cei ce cred în El să nu piară“.
Toţi care credem în El, să nu pierim! Şi toată lumea să creadă! Ca astfel să avem viaţa de veci! Amin.