Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

(a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic) „Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa“…

Hristos-semanatorul-2Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute Evanghelii. O ştie fiecare creştin. Un semănător a ieşit să semene. Trei părţi din sămânţa lui au căzut în pământ rău şi numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o Însuşi Mântuitorul. Să mergem dar pe urmele tâlcuirii Domnului.
„Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“ – a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă: puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolţire şi rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui Cuvânt zice Biblia: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător“… (Evrei 4, 12). „Precum se pogoară ploaia din cer şi adapă pământul şi-l face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul“ (Isaia 55, 10-11). Dar pentru ca această sămânţă a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător şi de ogor. Semănătorul cel mare al acestei seminţe a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care-şi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţa din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa dumnezeiescului Cuvânt.
Pentru ca această sămânţă să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău aminteşte Evanghelia. | Continuare »

pilda-semanatoruluiSemănaţi sămânţa bună fără odihnire
şi cu mâna cea mai plină, pentru grea rodire;
şi de-a lungul, şi de-a latul holdelor, în cruce,
peste tot unde sămânţa se mai poate duce.

Semănaţi sămânţă multă – căci din umbre sure
sunt atâtea răpitoare care vin s-o fure
şi prin locuri de ispite, multe pietre grele
vin cu arşiţe, să piardă câte cad în ele.

Apoi spinii-ngrijorării câte mai îneacă,
toate câte cad acolo n-ajung să se coacă.
Numai cea de-a patra parte cade-n brazdă bună,
dar şi-aceasta prea puţine roade azi adună.

Semănaţi sămânţa bună cu bogată mână,
după ce trei părţi s-or pierde – una să rămână;
după ce răpeşte lumea, spinii şi-ncercarea,
să mai şi rămână-o roadă Celui cu Lucrarea.

Doamne-ajută-ne cu timpul bun de semănare
şi-nmulţeşte-Ţi lucrătorii buni de pe ogoare,
şi-apoi dă sămânţă multă celor ce-o aruncă,
s-aduni roade fericite după sfânta-Ţi muncă.

Traian Dorz, Cântarea viitoare

SEMĂNAT ŞI SECERIŞ

Traian Dorz, Întâi să fim cap. 9, pg 60

1. Dacă Domnul ne-a făcut semănători de adevăruri, atunci noi trebuie să cunoaştem bine nu numai sămânţa, ci şi ogorul. Să semănăm sămânţa potrivită în locul potrivit, ca să crească şi să rodească cu folos, – nu să se usuce ori să se înece.

2. Cel dintâi lucru pe care îl face un semănător priceput este pregătirea seminţei. El va alege ce sămânţă merge în ogorul unde va semăna. Apoi o cerne bine şi o tratează, ca s-o ferească de buruieni şi de boli.
Semănătorul adevărului trebuie să facă la fel.

3. Înainte de a începe, semănătorul priceput se uită întâi în Sus, – apoi ia seama de unde suflă vântul… Pentru că dacă cerul va da soare şi ploaie, iar vântul va sufla potrivit, sămânţa lui va cădea acolo unde trebuie să încolţească şi va creşte spre rod sănătos.
Semănătorul adevărului trebuie să facă la fel.
4. Tot timpul semănatului şi după aceea, semănătorul priceput umblă de la o margine a ogorului la cealaltă – nu stă pe loc şi nu se aşază să odihnească – având grijă să alunge păsările răpitoare, să îndepărteze pietrele care usucă sămânţa şi să ardă spinii şi buruienile care o îneacă.
Semănătorul Adevărului trebuie să facă la fel.

5. Înainte de a merge la amvonul predicii ori la masa scrisului sfânt, pregăteşte pe genunchi sămânţa Cuvântului Sfânt pe care vrei să o semeni! Alege bine versetul, ideea, adevărul care trebuie spus.
Tratează totul cu lacrimi şi cu rugăciune şi aşa le du! | Continuare »

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI – Părintele Iosif Trifa

PILDA SEMĂNĂTORULUI – Sfântul Luca al Crimeei

PILDA CU SEMĂNĂTORUL – Părintele Iosif Trifa

PLOAIA ŞI CUVÂNTUL – Traian Dorz, Acum să facem

„CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA” – Popa Petru (Săucani)

VREMEA SEMĂNATULUI… – Traian DORZ

Evanghelia Semănătorului – Sfântul Nicolae Velimirovici

ÎMPREUNĂ-LUCRĂTORI CU DUMNEZEU – Traian DORZ

Am murit… ca să trăiesc – Traian DORZ, Meditații la Apostolul zilei

Fiindcă ştim… – Traian DORZ, Meditații la Apostolul zilei

PENTRU EI MĂ ROG – Traian DORZ

 

Poezii: CURAJ, TRUDIT SEMĂNĂTOR!;  Grâu curatÎNTR-O PACE CA DE SEARĂTOT CE-AI SEMĂNATPÂNĂ NU-ŢI ZIDEŞTI CĂLDURAPRECUM LUMINA SEAMĂNĂ CU HĂRNICIE

Orice rugăciune izvorâtă dintr-un suflet sfânt care îl iubeşte şi-L laudă pe Dumnezeu este ca un plăcut fum de tămâie înălţat până la cer. Ca un plăcut parfum, de la cea mai aleasă floare, care învăluie Fiinţa Divină a lui Hristos.

***

Când stai mai departe de lucruri, de oameni şi de întâmplări, atunci vezi mai bine totul, îi cunoşti mai bine pe toţi, le înţelegi mai limpede pe toate. Atunci vezi cel mai bine că podoaba iubirii este înţelepciunea, podoaba înţelepciunii este sfinţenia, iar podoaba sfinţeniei este umilinţa. Acestea îi aleg pe sfinţii din Casa lui Dumnezeu.
Suferinţele cele mai dureroase ale vieţii noastre ne sunt cele mai necesare, pentru că numai ele ne învaţă cel mai bine să-L cunoaştem pe Dumnezeul nostru, şi pe semenii noştri, şi pe noi înşine. Cine nu le are rămâne fără aceste cunoaşteri.

***

Tot ce este atrăgător şi drag în fiinţa omului este al sufletului. Şi pentru suflet. Îndată ce sufletul pleacă din trup, oricât ţi-a fost cândva de drag acest trup, te înfiorează şi nu mai doreşti să te apropii de el. De altfel, orice apropiere de un trup mort, nu numai că respinge, dar devine cu totul nefirească – necurată – nedorită. Ce frumos este sufletul curat! El dă frumuseţe şi trupului.
Numai respectul faţă de morţii sfinţi este mai mare decât toate gândurile omeneşti şi fireşti care te îndepărtează de morţi. Pe aceşti morţi sfinţi, din pricina comorii cereşti pe care au purtat-o în aceste vase de lut, trebuie să-i atingem totdeauna cu evlavie.
Fiindcă un conţinut sfânt a sfinţit şi vasul în care a fost ţinut. Sufletul lor sfânt a sfinţit şi trupul lor. Sufletul sfânt sfinţeşte tot ce atinge, fiindcă Dumnezeu locuieşte în el.
O Doamne, sfinţeşte-ne astfel pe toţi. (Traian DORZ – Cugetări)

Sfânta maică noastră Parascheva, numită „cea Nouă”, de la Iaşi, „a Moldovei luminătoare” şi lauda întregii Ortodoxii, s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de Constantinopol, pe la începutul secolului al Xl-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam.
Cei doi copii, Eftimie şi Parascheva, au primit în familie o aleasă creştere şi educaţie religioasă. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat înaintea ei în nevoinţa monahală. Apoi, pentru sfinţenia vieţii lui, ajunge episcop al Matidiei şi păstoreşte bine Biserica lui Hristos până la sfârşitul vieţii. La fel şi Sfânta Parascheva, iubind mai mult decât orice pe Hristos, la vârsta de aproape 15 ani, a intrat într-o mănăstire de fecioare din oraşul Ieraclia Pontului. După cinci ani se închină la Mormântul Domnului şi se nevoieşte mai mulţi ani într-o mică mănăstire de călugăriţe pustnice de pe Valea Iordanului.
La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Sfânta Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au stat sfintele ei moaşte aproape 175 de ani. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, EVANGHELIA DUMINICII A 20-A DUPĂ RUSALII – Învierea fiului văduvei din Nain

Invierea_fiului_vaduvei_nain-7În vremea aceea, mergea Iisus într-o cetate ce se chema Nain şi, împreună cu Dânsul, mergeau ucenicii Lui mulţi şi norod mult. Iar dacă S-a apropiat către poarta cetăţii, iată, scoteau pe un mort, fiul unul-născut al maicii sale şi aceea era văduvă; şi norod mult din cetate era cu dânsa. Şi, văzând-o pe dânsa Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis ei: „Nu plânge!”. Şi, apropiindu-Se, S-a atins de pat. Iar cei care îl duceau au stătut şi El a zis: „Tânărule, ţie grăiesc, scoală-te!”. Şi s-a sculat mortul şi a început a grăi. Şi l-a dat pe el maicii lui şi a luat frică pe toţi şi slăveau pe Dum¬ne¬zeu, grăind că Prooroc mare s-a sculat întru noi şi că a cercetat Dumnezeu pe norodul Său. (Luca 7, 11-16)

Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum, s-a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul. Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru; de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune. Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit” (In 11, 25). | Continuare »

NU PLÂNGEŢI PE CEL VIU!

Traian DORZ

Nu plângeţi pe cel viu cu morţii,
nici pe cel drept, ca pe cei răi,
căci fericit cel drept la Domnul
şi-n veci e el cu sfinţii Săi.

Fericit e cine moare credincios,
căci răsplata lui e mare la Hristos!…

Slăvit în veci să fie Domnul
ce l-a-ntărit şi ajutat
de şi-a păzit deplin credinţa
şi lupta bună s-a luptat.

Nu-i mort cel care moare-n Domnul
dac-a trăit pe-al Lui sfânt plac,
ci-i dus din moarte la viaţă
şi-i fericit în veac şi-n veac.

Nu plângeţi pentru el, ci plângeţi
pentru păcatul vostru greu,
căci dacă nu-i urmaţi credinţa
voi nu veţi fi cu Dumnezeu.

Nu plângeţi, ci-L rugaţi pe Domnul
ca să ne-ajute să-L slujim,
ca-n Raiul Lui, cu scumpul nostru,
şi noi la Dumnezeu să fim!…

ÎNVIEREA TÂNĂRULUI DIN NAIN

Acum duminică avem la rând evanghelia cu învierea tânărului din Nain pe care o mamă cernită îl petrecea plângând la groapă. Iisus a oprit convoiul, S-a atins de sicriu şi a zis: „«Tânărule, ţie grăiesc, scoală-te». Şi s-a sculat mortul şi a început a grăi” (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 17, 11-17).
Despre trei morţi ne spun evangheliile că i-a înviat Iisus: Fiica lui Iair, tânărul din Nain şi Lazăr. Şi oare numai pe aceşti trei morţi i-a înviat Iisus? O, nu. Domnul Iisus a înviat şi învie milioane şi milioane de morţi – din cei morţi cu sufletul. Moartea cea adevărată e moartea cea cu sufletul, e moartea cea sufletească. Despre aceasta strigă toate Scripturile să ne ferim de ea. Şi vai, ce de moarte sufletească este azi în lume! E plină lumea de morţi care trăiesc (Apoc 3, 1).
Morţii pe care i-a înviat Iisus au fost toţi oameni tineri. Ce mult spune şi acest lucru! El ne spune că moartea cea su¬fletească bântuie şi azi mai ales în rândul tineretului. Tinerimea e mai mult primejduită de a cădea în boala şi moartea cea sufletească. Şi, o, ce grozavă este moartea aceasta!
Doi morţi. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce se potriveşte foarte mult cu evanghelia de duminică. Petreceam la groapă un tânăr credincios care adormise în Domnul. În drumul spre cimitir, iată o mamă ce trămăţa de fiul ei să-l ridice dintr-un şanţ unde-l doborâse patima beţiei. Era şi acesta un mort; acesta era mortul cel adevărat, căci mortul meu din sicriu adormise în braţele Domnului, dar mortul cel din şanţ adormise în braţele diavolului. „Mortul” meu din sicriu călătorea spre învierea şi viaţa cea veşnică, dar mortul cel din şanţ călătorea spre moartea şi pieirea cea veşnică. | Continuare »

Invierea-fiului-vaduvei-Nai

Iisuse, Plinătate de viaţă şi-nviere,
Belşugul Veşniciei spre care năzuim,
umplut-ai viaţa noastră cu har şi cu putere,
ca moartea şi viaţa din noi să biruim.

În Tine-avem, Iisuse, în orice zi tărie
să smulgem rădăcina păcatului din noi,
să-ntâmpinăm durerea cu imn de bucurie
şi-urcând, să nu ne-ntoarcem privirile napoi.

În Tine-avem curajul, ca-n linişte senină,
să ne-aşteptăm şi moartea, pe ultimul vrăjmaş,
căci Tu ne-ai dat asupră-i învingerea deplină,
nălţându-ne departe de-al spaimelor lăcaş.

Din negrul domn al spaimei, cum o priveam odată,
Tu ai făcut, prin moarte, din moarte, pentru noi,
un sol dorit ce-aduce chemarea aşteptată
spre dulcea noastră Casă şi Viaţă de Apoi.

Iisuse, Viaţa noastră de-aici şi-n veşnicie,
Nădejdea fericită spre care ne-avântăm,
toţi anii mulţumirii, plângând de bucurie,
cu inimi fericite în cale-Ţi semănăm.

Traian Dorz, Cântarea cântărilor  mele

VIAŢĂ, MOARTE ŞI ÎNVIERE

Traian Dorz, Prietenul tineretii mele – cap. 25

1. Există un loc al binecuvântării şi un loc al blestemului.
Există un pământ al celor vii şi unul al celor morţi.
Există fii ai învierii şi există fii ai morţii.
Cine ascultă glasul lui Hristos şi vine la El trăieşte pentru viaţă şi moare pentru înviere.
Va veni o zi în care toţi cei îngropaţi în pământul celor vii vor auzi glasul binecuvântat al Celui Veşnic Viu chemându-i la slavă şi ei vor învia, mergând la El.
Aceştia sunt morţii care aud şi văd pe Dumnezeu.
Alege-ţi astăzi partea să fii cu ei, venind la El.

2. Când un păcătos este chemat de nouă ori să se îndrepte, iar el de nouă ori se împotriveşte chemării şi refuză să-L asculte pe Dumnezeu,
aceluia Dumnezeu îi ia pentru totdeauna dorinţa de a se mai îndrepta.
Şi acest om devine un mort înainte de a muri.

3. Mulţi fii ai lui Dumnezeu, care au în ei inimă rea şi lumească, vor pieri. Şi mulţi fii ai lumii, care au în ei inimă bună, vor fi mântuiţi.
Fiindcă Dumnezeu nu Se uită la înfăţişare, nici la nume, ci la inimă Se uită El. | Continuare »

Dinspre Nain

Lidia Hamza

1Convoi se duce lumea către moarte
Pe unul și mai mort ca ei ducând
Chiar dacă-n mâini mai pot încă să poarte
Pe altul ce murise de curând.

Tot moarte e pe fața tuturora,
Și vii și morți același rictus au
Tristețea morții stinge aurora
Și roade dulci niciunii nu mai dau.

Doar când Hristos întoarce drumul morții
Și viață pune-n loc printr-un cuvânt
E sărbătoarea steag în stâlpul porții
Și bucuria-nvinge-orice mormânt.

Doar când Hristos ți-ntinde dulce mâna
Din greu păcat sculând sufletul tău
Nicio putere n-are-atunci țărâna
Și moartea nu-ți mai face niciun rău.

Lumina Lui străluce pe-orice zare,
Sărutul Său alină orice plâns,
Și crucea Lui e sfântă vindecare
La tot amarul lumii cât s-a strâns.

Nu-ntârzia s-asculți a Lui chemare
Tu, suflet drag, ce mergi pe-al morții drum,
Ci-ntoarce-acum și fă-ți o sărbătoare
În mijlocul a câte-s praf și fum.

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 20-a după Rusalii

TDorz1Între versetele 14 şi 15, din acest capitol, este o mare prăpastie şi un ceresc hotar despărţitor. Cu versetul 14 se încheie o stare nefericită şi pierzătoare fără Hristos, iar în 15 începe starea mântuitoare şi binecuvântată de Dumnezeu a sufletului care a aflat puntea şi scara prin care să scape din întuneric la lumină şi din robia lui satan la înfierea cerească în Hristos.
Când bogatul nemilostiv despre care spune Evanghelia că era în iad în flăcările veşnice şi a strigat spre Avraam, cerându-i să-l trimită să-i răcorească măcar cu vârful degetului udat limba arsă de flăcări, a primit răspunsul: Nu se poate! Între noi şi voi există o prăpastie peste care nimeni nu mai poate trece (Lc 16, 23-26).
A fost o punte cândva… A fost o vreme cândva, a fost o ocazie cândva, dar acum puntea s-a luat, vremea a trecut, ocazia s-a dus. Adu-ţi aminte că Lazăr suferea, iar tu te veseleai. Acum este drept ca el să fie fericit, iar tu să te chinui… | Continuare »

Traian Dorz, Cântări de Sus

Predica-de-pe-munte-6Ascultă când Hristos te cheamă,
chiar dacă-ţi pare-acuma greu,
de-asculţi, curând îţi vei da seamă
cum se va uşura mereu.

Când simţi că inima-ţi slăbeşte
şi paşii-ţi tremură urcând,
priveşte la Hristos, priveşte
şi roagă-te cu foc, crezând.

Cu cât te sui lăsând în urmă
păcatul, – mai uşor te sui,
simţind că tot mai slab te scurmă
ispita şi chemarea lui.

O, vino când Hristos te cheamă
pe urma Lui încrezător,
simţi-vei mai puţină teamă,
cu orice pas, sui mai uşor.

Curând ajungi apoi şi starea
de har înalt şi fericit
să vezi c-ai isprăvit cărarea
şi răul a rămas zdrobit.

Ce plin de fericire-odată
în Cer cânta-I-vei necurmat,
că-n sfântă calea Lui curată
şi tu-ai pornit când te-a chemat!

Creştinul nu este fără mângâiere la moartea celor de aproape ai săi – Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

PĂCATUL ESTE MOARTE – Traian Dorz, din Numele Biruitorului

Învierea fiului văduvei din Nain – Sf.Luca al Crimeei

CEVA DESPRE CEI TREI MORŢI PE CARE I-A ÎNVIAT IISUS MÂNTUITORUL – Pr. Iosif Trifa

Hristos poate realiza imposibilul – Traian Dorz, din Lumina iubitului fiu

IISUS HRISTOS, IZVORUL VIEŢII ADEVĂRATE ŞI VEŞNICE – Sfântul Nicolae Velimirovici

De ce să te tulburi – Lidia Hamza

CEI MORŢI VOR AUZI – Traian Dorz

Purtarea… de altădată – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei

Evanghelia propovăduită de noi – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei

Râvna pentru datini… Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei

Poezii: O, MOARTE!…PENTRU MAMA CREDINCIOASĂ;  Durerea iar m-a cercetatNU PLÂNGEŢI PE CEL VIU!ÎN CLIPA MORŢII VEDE OMUL; MARE PLÂNS ŞI TÂNGUIRECe zi a fost aceea!O, NU EXISTĂ MOARTE;

ALEGEREA HARULUI CERESC

Traian Dorz, Eterna Iubire,  pg. 201-203

11. Porunca este legea care nu iartă
şi este autoritate care nu se discută,
şi este dreptar care nu se schimbă.
Porunca iubirii este sfântă şi eternă, fiindcă este singura poruncă a Singurului Dumnezeu.
Toate celelalte porunci de până la aceasta au fost şi sunt cuprinse şi anulate de aceasta.
Fiindcă au fost şi sunt depăşite de ea
în mărime, în dreptate, în frumuseţe, în toate.

12. Cum nu se mai văd micile şănţuleţe de apă când se revarsă o mare de ape acoperind totul, ci sunt cuprinse şi întrecute toate nespus mai mult,
tot aşa sunt întrecute toate poruncile tuturor celor care au fost înainte de Iisus, în această unică şi dumnezeiască poruncă, adâncă şi largă:
Iubiţi-vă!

13. Cum nu se mai văd stelele când apare soarele, oricât de multe şi de frumoase au fost noaptea,
ci toate sunt cuprinse şi întrecute de lumina lui strălucitoare,
tot aşa, fără să dispară, dar fără să se mai vadă, sunt cuprinse toate poruncile de mai înainte de această sfântă poruncă a iubirii,
în plinătatea ei strălucitoare şi fierbinte. | Continuare »

Predica-de-pe-munte-10Traian DORZ

Nu-ţi urî duşmanii nici în gând măcar,
nu-ntrista iubirea cu nimic amar,
numai Bunătatea arma ta s-o faci
şi Blândeţea punte când răspunzi sau taci!

Uşa niciodată n-o-ncuia-n zăvor,
orişicând să intre bietul călător,
câinii blânzi să-ţi fie, prietenoşi oricând,
orişicui îţi vine dragoste-arătând.

Lampa-ţi fie-aprinsă cum ai aştepta
cineva să-ţi vină drag de undeva,
masa-mbelşugată, patul primitor,
totul să se vadă cald şi iubitor…

Când aşa-ţi vei face dragostei părtaşi
vor pleca prieteni câţi îţi vin vrăjmaşi
şi-n a ta căsuţă, mai mult, an cu an,
vei avea doar prieteni, fără vreun duşman!

Cea mai înaltă iubire este iubirea vrăjmaşului tău şi cel mai mare suflet este acela care a crescut până la nivelul iubirii pentru vrăjmaşi. Aceasta este singura unitate de măsură a înălţimii duhovniceşti şi, dacă vrem să ne cunoaştem cât am crescut în Domnul, să ne măsurăm cu aceasta.
Împăcarea adevărată nu-l ocoleşte pe celălalt, ci îi iese înainte cu bucurie şi seninătate. Împăcarea fericită nu ocoleşte, ci întâmpină.
Nu cuvinte despre iubire, nu cântări despre ea, nu scrisori de iubire – ci fapte de iubire adevărată; pe acestea ni le cere Dumnezeu, pe acestea ni le cere adevărata dragoste.
Cine prea vorbeşte, acela nu face, iar cine face, acela nu prea vorbeşte. Dar numai la Izvorul Crucii aflăm această putere. (Traian Dorz, din Mărgăritarul ascuns)
Predica-de-pe-munte-7

Iubire, dă-ne harul
ce încă nu-l ştim noi:
în stare ca vrăjmaşul
să-l scoată din noroi,
să-l spele, să-l sărute,
să-l pună-n loc de sus;
Iubire dă-ne harul
din Duhul lui Iisus!

Lumină, dă-ne harul
ce încă noi nu-l ştim:
spre orice suferinţe
cereşte să privim,
să fericim calvarul
chiar cel mai dureros;
Iubire, dă-ne harul
din Crucea lui Hristos!

Putere, dă-ne harul
ce noi nu-L ştim acum:
nebănuita Slavă
din cel mai aspru drum,
eternul imn al jertfei
sublimului apus;
Iubire, dă-ne harul
din slava lui Iisus.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

DAVID ÎL LASĂ PE ŞIMEI ÎN JUDECATA DOMNULUI

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai sus arată o întâmplare din viaţa lui David, împăratul şi proorocul. Auzind că s-a răsculat împotriva sa Absalom, fiul său, David şi oamenii lui au plecat să fugă din Ierusalim. „Şi suia David dealul măslinilor plângând, cu capul acoperit şi cu picioarele goale şi toţi cei ce erau cu el suiau plângând.” Atunci a ieşit în calea lor un om cu numele Şimei, din neamul lui Saul, şi a început a blestema şi a arunca cu pietre după David şi „după toţi slujitorii lui David, în vreme ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului”. Şi striga Şimei: „Du-te, du-te, om al sângelui, că, iată, Domnul face să cadă pedeapsa asupra ta”… Atunci un slujitor al împăratului, punând mâna pe sabie, a zis: „Pentru ce blestemă acest câine mort pe împăratul meu? Lasă-mă, te rog, să merg să-i tai capul”. Însă David l-a oprit, zicând: „Lăsaţi-l să blesteme, poate că Domnul vrea aşa. Copilul meu Absalom umblă să-mi ia viaţa. Lăsaţi-l şi pe acesta să blesteme… poate că Domnul Se va uita la necazul meu şi îmi va face bine în locul blestemelor de azi”… (Citiţi pe larg la II Sam. 16, 5-14.)
O, ce minune mare se vede în chipul şi întâmplarea de mai sus! Un om blestemă, batjocoreşte şi aruncă cu pietre după un împărat înconjurat de ostaşii lui şi împăratul sufere batjocura şi pietrele lui. Un singur semn, o singură vorbă ar fi trebuit şi gura hulitorului ar fi amuţit pentru totdeauna. Însă David n-a voit acest lucru. Nu l-a voit pentru că David avea Duhul Domnului. David avea duhul iubirii şi al iertării din Evanghelia Noului Testament. David avea duhul Evangheliei Mântuitorului – iubirea şi iertarea, răbdarea – şi a trăit acest duh. Întâmplarea de mai sus este o grăitoare dovadă despre acest lucru. | Continuare »

O, iubire, cântec dulce ce răsună peste veci,
toate-toate trec pe lume, doar tu singură nu treci!
Tu rămâi mereu, iubire, pacea-n suflete s-o sameni
şi de cea mai scumpă Jertfă
să le spui mereu la oameni.
Al tău cântec plin de slavă de atâta timp răzbate
prin pustiul larg al lumii de căderi şi de păcate
şi-adierea ta cea dulce,
pretutindenea sub stele,
duce-n chinuri mângâierea,
duce-alin în clipe grele.

Nici un cântec nu-i vreodată să răsune-aşa de dulce
ca cereasca armonie ce e-n Jertfa de pe Cruce,
căci cuprinde tot adâncul fericirii noastre-ntrege.
A-nţelege, ce sublim e
şi ce trist a nu-nţelege…
Tu rămâi în veac, iubire, ca s-arăţi la fiii humii
ce preţ mare pentru dânşii a plătit Stăpânul lumii,
să le-arăţi ce suferinţă şi ce moarte-ngrozitoare
a putut Hristos să-ndure
pentru-a lor răscumpărare. | Continuare »