Biblia este plină de examene de credinţă, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinţa robilor Săi.
Printr-un un astfel de examen de credinţă a trecut şi dreptul Iov. Cine era Iov? Era, aşa cum spune cartea care-i poartă numele, un om „fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău”. Se lăudau şi îngerii din cer cu viaţa lui Iov.
Într-o zi, împreună cu „fiii lui Dumnezeu” s-a înfăţişat şi Satana în faţa lui Dumnezeu. „Domnul a zis către Satana: De unde vii? Şi Satana a răspuns: Din cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el. (Iată şi aici o dovadă că Satana cutreieră mereu pământul, căutând pe cine să înghită). Şi Domnul i-a zis: Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.
Şi Satana a răspuns Domnului: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui acopăr ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge Te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.
Domnul a zis Satanei: Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna” (Iov 1, 6-12).
Şi ca focul unui grozav bombardament au început să curgă nenorocirile asupra lui Iov… Averea, vitele, casele, copiii, totul a pierdut în chip năprasnic – repede şi pe neaşteptate. Nenorocirile se ţineau lanţ, una după alta. Iov a pierdut tot, dar n-a pierdut credinţa… Şi, aruncându se la pământ, Iov „s-a închinat şi a zis: «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Domnului fie binecuvântat». În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1, 20-22).
Iov a trecut cu bine peste acest examen greu. În curând însă avea să urmeze o încercare şi mai grea. O boală îngrozitoare îi cuprinse trupul întreg; o bubă rea, din talpa picioarelor şi până în creştetul capului, îl făcea să sufere dureri amare şi grele. I se topeau oasele şi carnea de dureri înfricoşate, dar Satana nu l-a putut despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Din mijlocul acestui examen de credinţă striga Iov: „Chiar dacă nu voi mai avea carne pe mine, chiar dacă mi-ar lua via-ţa, eu totuşi voi vedea pe Dumnezeu şi El îmi va fi binevoitor” (Iov 19, 26).
Iov, cu examenul lui, este pus în faţa noastră să ne cercetăm şi să grijim, căci şi noi, de multe ori, trebuie să trecem prin câte un examen de credinţă. Căci până când eşti sănătos şi toate îţi merg bine, nu e lucru mare să fii credincios.
Examenul credinţei începe în clipa când se face noapte în viaţa ta. Când vin încercările şi loviturile, Domnul îţi pune la încercare credinţa ta. Plângi şi te rogi – şi, drept răspuns, loviturile sporesc şi mai mult. Cerul parcă nu aude şi nu vede strigarea ta. Dar credinţa cea tare, în clipe ca acestea îşi arată puterea. Respinsă mereu, ea strigă mai tare pe Domnul. Alungată mereu, ea se aruncă mai cu putere la picioarele Domnului.
Credinţa cea tare strigă: Fă ce vrei cu mine, Doamne; bate-mă, omoară-mă… eu nu mă las de Tine! Aceasta e credinţa biruitoare, adevărata credinţă, care nu se lasă de Domnul orice i s-ar întâmpla.
Cel ce a trecut şi trece printr-un astfel de examen, acela e creştinul cel viu şi biruitor.

PRIETENII LUI IOV

Dumnezeu a sporit examenul lui Iov, trimiţându-i şi nişte prieteni ai lui, care se sfătuiau despre nenorocirea lui şi îl sfătuiau pe Iov cum să scape de această nenorocire.
Iov îi numeşte pe aceşti prieteni nişte „mângâietori supărăcioşi” (Iov 16, 1). De ce? Pentru că Iov spunea: Nu mă simt cu nimic vinovat înaintea lui Dumnezeu… nenorocirea aceasta nu mi-a venit pentru că aş fi greşit cu ceva înaintea lui Dumnezeu. Dar prietenii îl îmblăteau zi şi noapte cu îndemnul: Nenorocirea ţi-a venit pentru că ai greşit înaintea lui Dumnezeu… Spune că ai greşit şi atunci Dumnezeu te va uşura şi vei scăpa de nenorocire. Dar Iov răspundea îndurerat: Dar cum pot să spun: „am greşit”, dacă n-am greşit… – şi îl chema mereu pe Dumnezeu de martor că n-a greşit.
Decât durerile trupeşti, pentru Iov erau mai grele durerile sufleteşti ce i le pricinuiau prietenii cu sfaturile lor. Lovit de aceste dureri, Iov are şi ieşiri aspre faţă de prietenii lui. „Cel ce suferă – zicea Iov – are drept la mila prietenilor săi… fraţii mei s-au arătat înşelători ca un pârâu; un sloi le tulbură cursul, vine căldura şi le usucă albia… Faceţi-mă să înţeleg, ce am păcătuit şi voi tăcea, dar ce dovedesc mustrările voastre?” (Iov 6, 14, 26). Până când îmi veţi întrista sufletul şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre?… Nu vă este ruşine să vă purtaţi aşa… credeţi că mi-aţi dovedit că sunt vinovat? (Iov 19. 1-5) „Aceia în care mă încredeam s-au întors împotriva mea” (Iov 19, 18-19). „Voi, care cunoaşteţi căile Domnului, pentru ce vorbiţi aşa de prosteşte?” (Iov 27, 11-12).
Aceste ieşiri ale lui Iov s-ar părea că nu sunt destul de creştineşti – s-ar zice azi. Totuşi ele sunt de înţeles, când ne gândim cât de grea este durerea când cineva te acuză şi te judecă fără să fii vinovat.
Desigur, un singur Iov a fost pe lume, care putea spune că n-a greşit cu nimic înaintea lui Dumnezeu şi că nu suferă pentru greşelile lui.
Noi suferim adeseori pentru păcatele şi greşelile noastre. Dar totuşi durerea lui Iov o putem înţelege şi noi. Şi de multe ori o simţim şi noi. Sunt împrejurări când eşti acuzat şi învinovăţit de anumite lucruri de care nu eşti vinovat. Şi, atunci, acuza te doare mai mult; te doare îndoit de mult. Când eşti acuzat şi judecat într-o cauză în care eşti vinovat – e ceva firesc. Durerea îţi e suportabilă. Dar durerea îţi e îndoită când eşti acuzat fără să fii vinovat. Îmi aduc aminte de o biată femeie de la ţară, care striga, plângând: „Nu mi-ar fi ciudă dacă aş fi vinovată de ceea ce spun oamenii, dar Dumnezeu mă ştie că nu sunt vinovată”.
Acuza neîntemeiată e acea durere vie care ridică sufletul şi mâinile spre cer şi Îl cere pe Dumnezeu de martor.
Aşa era şi durerea lui Iov. Lovit şi de sfaturile şi acuzele prietenilor, îşi ridica sufletul şi mâinile spre cer, strigând: „Până la cea din urmă suflare, îmi voi apăra nevinovăţia. Ţin să-mi scot dreptatea şi nu voi slăbi. Inima nu mă mustră pentru nici una din zilele vieţii mele” (Iov 27, 5-6). „Plânsul mi-a înroşit faţa. Totuşi n-am făcut nici o nelegiuire şi rugăciunea mea totdeauna a fost curată… Chiar acum Martorul meu e în cer şi Ajutorul meu în locurile înalte. Prietenii mei râd de mine, dar eu mă rog lui Dumnezeu” (Iov 16, 16–21). „O, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de domnie, mi-aş apăra pricina înaintea Lui, mi aş umplea gura de dovezi, şi El m-ar asculta, negreşit” (Iov 23, 3-6).
Până va fi lumea, cartea lui Iov se va citi stropindu-se cu suspine şi lacrimi, pentru că până va fi lumea vor fi oameni şi suflete care vor trece prin examenul cel greu al credinţei. Şi până va fi lumea vor fi suflete care vor trece acest examen, apăsaţi şi de învinuiri de care nu sunt vinovaţi.

ISPITA LUI SATAN
Lupta Ispititorului împotriva lui Iov.
Cum lucrează vrăjmaşul împotriva celor credincioşi

Cartea lui Iov trebuie citită şi cercetată cu de-amănuntul. De ce? Pentru că în ea îl vedem pe Satana la lucru, în plin.
Iov era dat pe mâna lui Satan să-l ispitească cu toate apucăturile lui, numai de viaţa lui să nu se atingă (Iov 26). Prin urmare, în cartea lui Iov îl putem vedea pe Satana la largul său, în plin lucru, în plină luptă. Îl putem vedea cu ce fel de ispite şi apucături lucrează contra credinţei şi a celor credincioşi.
Vom vedea însă în acelaşi timp şi biruinţa pe care o câştigă cel credincios în lupta aprigă pe care o dă vrăjmaşul împotriva lui. Şi prin învăţătura şi pilda ce o putem lua, să primim îmbărbătare şi curaj. Căci tot ce a fost scris mai nainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15, 4).
Cercetând cartea lui Iov, îl vedem pe Satana concentrându-şi atacul în trei puncte.
1. Satan se foloseşte de boala cea grea a lui Iov să trezească în el deznădejdea şi cârtirea împotriva lui Dumnezeu. Citiţi capitolul 3 din cartea lui Iov şi veţi vedea cu câtă putere lucrează Satan în punctul acesta. În dosul strigătului de deznădejde din acest capitol, era ispita lui Satan. „Blestemată să fie ziua în care m-am născut – striga Iov – şi noaptea în care s-a zis: S-a zămislit un copil de parte bărbătească… „Pentru ce dă Dumnezeu lumina vieţii celui nenorocit şi zile celor cu suflet amărât? Celor ce aşteaptă moartea şi ea nu vine şi care […] sunt plini de fericire fiindcă au găsit un mormânt?” (Iov 3, 20-22). „Aş vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase!” (Iov 7, 15).
Precum se vede, ispita deznădejdii lucra cu putere în sufletul bietului Iov. Dar, iată, în lupta aceasta intră şi credinţa lui Iov. Bietul Iov se reculege, strigând: „Ştiu că Mântuitorul meu este viu. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi El îmi va fi binevoitor (Iov 19, 25-27).
Fraţii mei! Să grijim, căci, în examenul cel mare al încercărilor, Satana se apropie şi de noi cu ispita deznădejdii şi cârtirii împotriva lui Dumnezeu. Pe câmpul de luptă, să aruncăm atunci în faţa lui Satan toată credinţa noastră, toată încrederea şi alipirea noastră nestrămutată faţă de Dumnezeu, şi atunci Satana va rămâne bătut.
2. Al doilea punct de atac al lui Iov e acesta: pentru a-l face pe Iov să deznădăjduiască şi să cârtească împotriva lui Dumnezeu, Satana i-i pune în faţă pe oamenii cei răi şi necredincioşi, şoptindu-i: „Uită-te, Iov, ce bine le merge celor răi şi necredincioşi!… Tu cu credinţa ta putrezeşti aici în gunoi, iar cei răi propăşesc şi se ve-selesc”.
Această ispită o vedem pusă cu putere în capitolul 21 din cartea lui Iov. Sub ispita lui Satan, Iov se întreabă: „Pentru ce trăiesc cei răi? Pentru ce îi vezi îmbătrânind şi sporind în putere? Sămânţa lor se întăreşte… odraslele lor propăşesc. În casele lor domneşte pacea. Nuiaua lui Dumnezeu nu vine să-i lovească… îşi petrec zilele în fericire… Veţi zice că, pentru fiii săi păstrează Dumnezeu pedeapsa, dar pe el ar trebui să-l pedepsească Dumnezeu, ca să simtă. Căci ce-i pasă lui ce va fi cu casa lui după el?” (Iov 21, 7-22)
Vedeţi cu câtă viclenie săpa şi lucra ispita lui Satan?! În faţa lui Iov, Satan punea mereu „liniştea” celor răi, ca să trezească în el cârtirea şi deznădejdea.
Bietul Iov începuse a se clătina. De aceea, prin graiul lui Ţofar, Dumnezeu îi trimite solia: „Nu ştii tu, Iov, că de mult de tot, de când a fost aşezat omul pe pământ, biruinţa celor răi a fost scurtă şi bucuria nelegiuitului numai de o clipă? Chiar dacă s-ar înălţa până la cer şi capul i-ar ajunge până la nori, el va pieri pentru totdeauna cu murdăria lui şi cei ce-l vedeau, vor zice: «Unde este?»” (Iov 4, 29 şi Ps. 37).
Fraţii mei, să grijim! În punctul acesta îşi încearcă şi azi Satana ispita faţă de cei credincioşi. Te simţi tare în Domnul şi tare în credinţă, iubitul meu frate? Apoi, griji, căci poate în clipa aceea Satana îi zice Domnului: Da, e uşor credinciosului cutare să se laude cu credinţa lui până când îi merge bine… dar ia dă-mi-l, Doamne, pe mâna mea, pe ispita mea şi atunci se va vedea ce se va alege de credinţa lui!
Iar dacă Domnul îi îngăduie lui Satan acest examen (ca oarecând faţă de Iov), atunci încep atacurile şi ispitele cele grele. Şi, ca să te clatini, ştii ce-ţi pune Satana mai întâi sub ochi? Îţi pune necazurile ce le ai de când te-ai făcut credincios. Iar faţă de aceste necazuri îţi pune „liniştea” şi „pacea” pe care o au cei răi şi necredincioşi. „Vezi – parcă îţi şopteşte ispita lui Satan – toată lumea trăieşte în pace, numai tu cu credinţa ta ai ajuns de vrajbă şi ocară în sat”.
Este o ispită grea aceasta şi contra ei trebuie să slobozim toată credinţa noastră.
Eu mă gândesc că şi pe mine m-a urmărit Satana ani de zile cu această ispită. Îmi aduc aminte, când am căzut mai întâi în frontul Lucrării Domnului şi am plecat bolnav de moarte la Geoagiu, unul din cei mai de aproape ai mei îmi scria (ca răspuns la o scrisoare a mea, în care spuneam că mă încred în Domnul): Aşa eşti tu… tot cu Domnul în gură, „mă ajută Domnul”, „nu mă lasă Domnul”… şi iată, acum zaci acolo, şi aici acasă sunt datorii de sute de mii.
Cât m-au durut pe mine aceste cuvinte în dosul cărora era ispita lui Satan, dar Dumnezeu nu m-a lăsat.
În decursul celor paisprezece ani de frământări, boli, suferinţe, dureri, necazuri, Satana mi-a pus mereu în faţă ispita de la Iov 21. Dar, slăvit să fie Domnul! El nu m-a lăsat.
Fraţii mei! Orice încercări vor veni peste credinţa şi ostăşia noastră, să ne gândim mereu la Mântuitorul nostru cel Scump şi la istoria lui Iov.
3. Al treilea atac de ispită, în cartea lui Iov, se poate vedea în discuţia ce s-a dat între el şi prietenii lui.
Desigur, cei trei prieteni plecaseră la Iov cu bune intenţii, să-l mângâie. Dar, pe când au ajuns la Iov, din mângâiere, ispita făcuse mustrare şi discuţie. În loc să-l mângâie, prietenii încep să-l mustre pe Iov pentru „greşelile” lui. Căci aşa e ispita. Ea scorneşte mai întâi discuţia; iar în discuţie toarnă pe urmă şi picurul de otravă, de rău.
Iov cu prietenii lui şi azi ar mai fi – discutând; şi unde ar fi ajuns discuţia lor, dacă nu intervenea dragostea lui Dumnezeu Care i-a mustrat blând pe toţi şi i-a împăcat din nou, „iar pe Iov l-a pus Dumnezeu iarăşi în starea lui de la început” (Iov 42).

*

În Noul Testament, Iov este pus în faţa noastră ca o pildă de răbdare, pe care suntem îndemnaţi s-o urmăm. „Fraţii mei – scrie Iov – luaţi ca pildă de suferinţă şi răbdare pe proorocii care au vorbit în numele Domnului. Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzind vorbindu-se de răbdarea lui Iov şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare” (Iacov 5, 10-11).

CREDINŢA
Aurul care trebuie încercat prin foc (I Petru 1,7)

Satana a încercat să nimicească credinţa lui Iov cu ajutorul suferinţelor şi ispitelor, dar nu i-a reuşit. Cu ajutorul ispitelor stăruie şi azi Satana neîncetat să tulbure credinţa celor credincioşi. Aşa se explică faptul de ce oamenii credincioşi dau parcă de mai multe necazuri decât cei păcătoşi. Suferinţele şi necazurile sunt o încercare a credinţei lor, care trebuie biruită prin credinţă. Credinţa adevărată se adevereşte tocmai în focul ispitelor şi necazurilor. Credinţa cea tare biruie toate ispitele, trece cu bine peste toate încercările, pentru ca la urmă să se bucure de roadele biruinţei. Aurul care a trecut prin foc iese la urmă şi mai curat şi mai strălucitor. Credinciosul care rabdă suferinţa, la urmă iese biruitor. Necredinciosul se înalţă până la un loc şi apoi se răstoarnă cu huiet mare (Ps. 37 şi 73).

Preot Iosif Trifa, Examenul lui Iov