Meditaţii la Adostolul din duminica a VII-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Dacă totdeauna noi vom căuta să-i învăţăm numai pe alţii, atunci noi vom rămâne pe veci cei mai neînvăţaţi, cei mai nechibzuiţi, cei mai necunoscători dintre toţi oamenii.
Cine, când citeşte Biblia, spune: aşa trebuie să facă soţul meu, sau soţia mea, sau mama mea, sau fiul meu, acela niciodată nu va înţelege Biblia.
Cine spune: acum să vă învăţ eu ce înseamnă asta; sau: acum vreau să vă explic, să vă tălmăcesc, să vă arăt eu ce înţeles are cuvântul acesta,
acela nu se va alege el însuşi cu nici un înţeles adevărat din nimic ce a tălmăcit el altora…
Pentru că, mai întâi şi mai întâi, din toate cuvintele Sfintelor Scripturi, noi trebuie să auzim pentru noi înşine porunca propriei noastre datorii.
De fiecare dată când citesc în Sfântul Cuvânt o mustrare, eu trebuie să spun: acest cuvânt este pentru mine…
Mustrarea aceasta este pentru mine.
Îndemnul acesta este pentru mine.
Porunca aceasta este pentru mine.
Datoria aceasta este pentru mine.
Osânda aceasta ar putea fi şi pentru mine, dacă nu ascult, dacă nu fac, dacă nu lupt eu.
De fiecare dată când citesc despre o slăbiciune, să mă cercetez întâi pe mine însumi, dacă n-o am cumva şi eu, sau dacă n-aş putea-o avea.
De fiecare dată când este vorba despre un păcat – la fel.

Iar când este vorba despre o virtute a credinţei, despre o roadă a Duhului, despre o faptă a dragostei, să mă cercetez în ce stare sunt eu faţă de aceste înalte şi frumoase lucruri plăcute lui Dumnezeu.
Cât se văd ele cu adevărat în viaţa mea?
Cum mă străduiesc eu să le pot avea şi arăta atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor?
Şi, dacă fac ceva din ele, cu ce gând le fac? Şi de la cine îmi aştept răsplata lor? | Continuare »

La ceasul pocăinţei mă cercetez în tot
adâncul vieţii mele – şi fără părtinire,
să-mi aflu orice vină, orice păcat să-l scot,
să-l osândesc, să-l leapăd, să-mi aflu liniştire.

… N-am otrăvit pe nimeni, dar buzele-mi de jar
şi ochii de dorinţe n-au biruit ispite…
N-am omorât pe nimeni, n-am ars pe nimeni, dar
prea des şi cu plăcere am mers pe căi oprite.

Prea m-am temut de ochii tâlhari şi prefăcuţi,
lumina cea din mine nu le-a învins trufia
şi n-am luat în seamă duşmanii cei tăcuţi,
nici vulpile mărunte ce-mi nimiciră via!

Prea multă nepăsare am dat la cele mici,
prea multă grijă celor ce le-am crezut de frunte | Continuare »

„ŞI VINDECA TOATĂ BOALA ŞI NEPUTINŢA ÎN POPOR” – Pr. Iosif Trifa

Predică la duminica a VII-a după Rusalii – Sfântul Nicolae Velimirovici

LUMINA ŞI VEDEREA –  Traian Dorz

DOAMNE, SĂ VĂD! – Nicolae Steinhardt

Vindecarea a doi orbi şi un mut în Capernaum,
Parintele Constantin Galeriu

MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI – Traian Dorz

Cuvânt la Duminica a VII-a după Rusalii,
Sfântul Ioan Gură de Aur

CUVINTELE ACESTEA… – Traian Dorz

Răbdarea în suferinţe, Sfântul Ioan Gura de Aur

Ce să facem pentru a ne învrednici de har sau cu ce poate fi asemuită Împărăţia lui Dumnezeu?, Sfântul Teofan Zăvorâtul

LUMINA ŞI VEDEREA, Traian DORZ

Despre părerea de sine şi smerita cugetare – Sfântul Ignatie Briancianinov

 CUM ŢI S-AU DESHIS OCHII?  – Traian DORZ

A şaptea duminică după Cincizecime – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Suntem datori să răbdăm – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei

 

PoeziiCând mi-ai descoperit lumina, DESCHIDE-MI, DOAMNE, OCHII; VOI, CEI ORBI; O, ZI DE FERICIRE; ÎŢI MULŢUMIM, LUMINĂ; SUNT OCHI CE VĂD; CEL CARE PLÂNGE; ; RECUNOŞTINŢĂ, DOAMNECEI CU VEDEREA SĂNĂTOASĂ; SLĂVITĂ FII, LUMINĂ; Încrede-te-n Lumină OCHIUL E LUMINĂTORULCEI CU VEDEREA SĂNĂTOASĂO, NU PRIVELIŞTEA!ÎN FAŢA PORŢII ÎNDURĂRII,

 

Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:

13. O Părinte-al mângâierii; 23. Nu-mi mai lua, Iisuse; 57. Şi tu, şi eu; 93. Nu-i nimeni mai dator; 125. Câţi ne-am atins de Domnul; 141. Iisuse dulce, fii-mi; 202. Când ochii storşi de lacrimi; 240. O, Tu mi-ai dat vederea; 248. Doamne, ce dator pot fi; 263. Mai ’nainte de-a-mi fi ochii; 313. Lumina veşniciei noastre; 355. Îţi mulţumesc că mi-ai venit; 537. Mai orb ca cel fără vedere; 628. În căi rele; 681. Lumină ce mi-ai înnoit; 691. Tu, care-ai aflat lumina; 913. Mila, numai mila; 104. Străină-a fost viaţa mea; 105. Sfâşiat de chinuri grele; 133. Tu mi-ai fost şi-mi eşti scăpare; 155. Unde să mă duc?: 189. Tu poţi; 202. Când ochii storşi de lacrimi; 252. Departe-ntotdeauna; 539. Pe patul suferinţei gem; 540. Gem inimi sub adâncă apăsare; 545. Doamne Dumnezeul meu; 966. Eu sunt zdrobit de tot; 1045. Să te privesc din plin

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

Vindecarea_slabanogului_16_01l. Când am vorbit acum câtăva vreme despre slăbănogul care zăcea pe un pat lângă scăldătoare , am găsit multă şi mare comoară. N-am săpat în pământ, ci am săpat în sufletul lui şi am găsit comoara! Nu comoară cu aur şi argint şi pietre preţioase, ci plină de putere de a îndura, de înţelepciune, răbdare şi multă nădejde în Dumnezeu, care-i mai scumpă decât tot aurul şi toată bogăţia. Bogăţia cea materială este supusă vicleniei hoţilor, gurii calomniatorilor, mâinii spărgătorilor şi răutăţii slugilor. Iar când scapă de toate acestea, atunci atrage asupra stăpânilor ei prăpădul cel mai mare: deşteaptă ochii invidioşilor, şi de aici se nasc mii şi mii de furtuni. Dar bogăţia cea duhovnicească scapă de toate aceste primejdii: este mai presus de orice pericol; îşi râde de hoţi, de spărgători, de invidioşi şi calomniatori, îşi râde chiar de moarte. La moarte nu se desparte de cei ce o au, ci atunci mai cu seamă, după moarte, este mai sigură stăpânirea ei; călătoreşte o dată cu stăpânii ei, se mută cu ei în viaţa viitoare, ajunge minunat apărător al celor cu care a păşit pe celălalt tărâm şi-L pleacă pe Judecător spre îndurare.

Această bogăţie am găsit-o şi noi din belşug săpând în sufletul slăbănogului. Martori îmi sunteţi voi, care aţi luat cu multă râvnă din bogăţia lui duhovnicească, dar n-aţi secătuit-o. Aşa e natura bogăţiei duhovniceşti: se aseamănă cu izvoarele apelor; dar, mai bine spus, întrece chiar belşugul de ape al izvoarelor, căci atunci e mai îmbelşugată bogăţia aceasta, când sunt mulţi cei care iau din ea. Nu se împarte, nici nu se micşorează când intră în suflete, ci odată intrată, rămâne în fiecare suflet necontenit întreagă şi nefurată; căci bogăţia aceasta niciodată nu poate pieri. | Continuare »

VINDECAREA UNUI ÎNDRĂCIT

Pr. Iosif TRIFA

Acum duminici avem la rând evanghelia de la Luca 8, 26-39, cu vindecarea unui îndrăcit. Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de patru ori în duminicile de peste an. Noi o avem tâlcuită – în alt şi alt fel – în toate cele patru rânduri.
În Duminica a 4-a din Postul Paştilor, o avem tâlcuită în legătură cu rugăciunea (în cartea I Tâlcuirea Evangheliilor, pag. 48).
În Duminica a 5-a după Ru¬salii, o avem tâlcuită în cartea II cu Tâlcuirea Evangheliilor (pag. 118), iar pe cea din Duminica a 10-a după Rusalii, am tâlcuit-o astă vară în foaia «Isus Biruitorul» (nr. 30), când am vorbit despre cea mai mare nebunie arătată de patru ori în Noul Testament. Tâlcuirea acea este anume făcută pentru evanghelia de acum de duminecă şi fraţii ostaşi să o caute în colecţia foii şi să o folosească.
Ca o complectare, mai dăm acum cele ce urmează.
Mântuitorul a vindecat multe feluri de boli, dar la Evanghelie se stăruie mai mult asupra vindecării celor îndrăciţi. De ce? Pentru că îndrăcirea a fost şi este boala cea mai grozavă. Şi să nu credeţi că îndrăciţi sunt numai cei ce fac spume la gură şi cad pe jos. De cele mai multe ori, boala asta – numită fras sau epilepsie – n-are de-a face nimic cu diavolul. Îndrăciţii cei adevăraţi sunt cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimile cele rele, diavoleşti.
Spre pildă: „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemeni se clatină, cade la pământ, zgâieşte ochii şi spumegă gura”. Şi tot aşa sunt şi desfrânaţii, mânioşii, suduitorii, zgârciţii etc… Oamenii însă nu bagă în seamă aceste boli cumplite, aceste îndrăciri. | Continuare »

ACOLO UNDE-I DOMN PĂCATUL

Traian DORZ

Acolo unde-i domn păcatul
e iadul cel mai fioros,
acolo-i osândită mila,
de-acolo-i alungat Hristos,
acolo moare curăţia
şi piere-al Duhului oleu,
şi sufletul căzut ajunge
un hulitor de Dumnezeu.

Iar unde Dumnezeu, cu ură,
e lepădat şi necinstit
acolo diavolul s-aşază
stăpân tiranic şi cumplit,
şi omul stăpânit de demoni
ajunge-un blestem tuturor
şi cine oare să-l mai scape
când el nu-şi vrea Mântuitor?

O Dumnezeule, ai milă
de toţi aceşti nefericiţi
ce n-au nici minte, nici credinţă
şi nici nu ştiu că-s osândiţi,
şi nici că plata lor e iadul
şi chinul cel mai fioros
– cu Mare Mila Ta cuprinde-i
în Preţul Jertfei lui Hristos!

Evanghelia mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor

Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”

Oamenii săvâresc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva?
Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume!”
Bieţi oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul si fiecare strop a prins glas!
Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească.
Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L.
Adevărat vă spun: dacă voi tăceţi, „pietrele vor striga” (Luca 19,40).
De-ar tăcea toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas.
Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip.
Atunci nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, si noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2).
Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul.
Dar voi, oameni, cum vorbiţi?
Voi îl treceţi cu dispreţ sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre.
S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. | Continuare »

sfantul ilie„Ce faci aici, Ilie?
Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu!“ (III Regi, 19, 10).
Acesta este un răspuns foarte actual.
Ilie lupta pentru Adevărul lui Dumnezeu. Şi i se părea a fi singur. Deşi Dumnezeu îi aduce ca marturie că mai are încă „şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!“
Luptătorii lui Hristos par adeseori singuri în lupta lor. Ei par adeseori răzleţiţi, dat lupta lor e sigur una: împotriva idolilor veacului.
Fiecare vreme, fiecare veac a avut idolii săi.
Idolii din vremea lui Ilie erau de piatră, idolii de azi sunt ereziile.
Însă lupta este aceeaşi. Şi prigoana pentru luptători este la fel.
Dacă Ahab era rege, dacă avea toată armata şi tot poporul cu el, de ce se temea de Ilie, De ce-l persecuta pe Ilie? De ce a trebuit să fugă Ilie din faţa regelui de frica morţii? Ce-i putea face un om simplu unui rege? De ce se temea Ahab?
De Adevăr!
Când părăseşti legământul, te temi de el, de legământul pe care l-ai făcut.
Când dărâmi jertfelnicele Domnului, te temi de El Însuşi. Chiar când nici nu mai crezi în El, o dată ce L-ai respins.
Când Îi ucizi proorocii cu sabia, te temi de însaşi sabia Lui care se poate întoarce împotriva ta.
Şi aceste temeri, pe care încerci cu străduinţă mare să le ascunzi cât mai afund în conştiinţa ta, deodată le auzi strigate în pieţe, pe ziduri, pe site-uri de către luptătorii Adevărului. Şi acesta este motivul persecuţiei acestora.
Şi astăzi este la fel: De ce se tem ierarhii noştri de nişte simpli preoţi sau călugări, de simpli mireni care nu-i mai pomenesc? | Continuare »

Traian DORZ

(I Împăraţi 18, 36-37)

O, Dumnezeule-alor noştri,
Avraam, Isaac şi Israel,
fă pe poporul Tău să ştie
că Tu eşti Dumnezeu în el.

Fă, Doamne, astăzi să se vadă
că eu Ţi-s slujitor plăcut,
că după-a Ta poruncă sfântă
aceste lucruri le-am făcut.

Ascultă-mi astăzi rugăciunea,
să vadă-ntregul Tău popor
că Tu eşti, Doamne, Dumnezeul
ce L-au cinstit părinţii lor.

Să recunoască toţi că Tu eşti
Adevăratul Dumnezeu…
Şi astfel, Doamne, către bine
să le-ndrepţi inima mereu.

calchedonCe minunat lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi!
Cinstim în duminica a IV-a după Rusalii pe Sfinţii Părinţi care au stabilit la Calcedon în anul 451 d.H. dogma unirii ipostatice sau dogma unirii celor două firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care combate erezia monofizită a lui Eutihie. Acesta considera că Domnul Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască; cea omenească, primită la întrupare, fiind absorbită de cea dumnezeiască. Eutihie a căzut în cealaltă extremă faţă de erezia lui Nestorie, exagerând în privinţa unirii celor două firi ale Mântuitorului.
Dacă Mântuitorul nu ar fi avut şi firea omenească, întreg parcursul mântuirii omului s-ar anula. Pentru că El S-a făcut om, pentru a-l îndumnezei pe om, pentru a-i făgăşui omului, prin Sine, cale către cer. Dacă El ar fi fost doar Dumneezu, am fi putut spune toţi: Doamne, eu nu pot să fac ce faci Tu, ce-mi ceri Tu, pentru că sunt un simplu om, Tu eşti Dumnezeu Atotputernic şi le poţi pe toate. Eu nu!
Şi niciodată nu s-ar fi putut înfăptui măreţul deziderat al îndumnezeirii omului. Nu s-ar fi putut ridica omul niciodată singur la acest statut. Iar dacă l-ar fi ridicat Dumnezeu cu de la Sine putere, i-ar fi ridicat pe toţi oamenii, nici nu ar mai fi existat iad, pentru că oamenii fiind toţi robi ai păcatului, nu ar fi existat criterii după care să pună Judecătorul oile la dreapta Sa, iar caprele la stânga Sa (conf. Matei 25, 31-33). Dumnezeu prin marea Sa putere i-ar fi mântuit pe toţi, iubirea Lui nefiind cuprinsă cu mintea omenească. Însă nu doar iertarea omului era planul Tatălui. Ci îndumnezeirea lui, asemănarea lui cu El, dorinţa de a-l face pe om partener la dialogul veşnic, mireasă la Nunta veşnică.
Şi nu există desăvârşire omenească prin care să se poată atinge scopul acesta pre-edenic al lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Facere 1,26). „Niciun om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era «rob legii păcatului» (Romani 7, 23) şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc“.[1]
Asumându-şi firea noastră, Domnul Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 7-8). Aşa a trasat drumul mântuirii pentru toţi oamenii. Şi cine crede în El, îşi ia crucea şi-L urmează întocmai (conf. Luca 9, 23). Şi doar pe acest drum. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos– Puterea Apostoliei (Meditaţii la Apostolul zilei)

TDorz1Să mergem mereu mai departe pe calea acestor gânduri, fiindcă după cum înainte de schimbarea fericită a stării noastre, din robi ai păcatului, în fii ai neprihănirii, toate mădularele noastre, începând cu inima noastră, erau puse în slujba diavolului pentru răspândirea răului său pe pământ, tot aşa, acum, după ce am ajuns în slujba împărătească a lui Dumnezeu, aceleaşi mădulare ale noastre, începând cu inima noastră, înnoite şi schimbate în mădulare ale neprihănirii, trebuie puse în slujba lui Hristos, pentru răspândirea binelui Său.

Şi nici nu se poate gândi să nu fie aşa. Deoarece, dacă noi, care eram atât de harnici în ce priveşte răul, când eram sub robia lui Satan, iar acum, când am ajuns înfiaţi de Dumnezeu am fi nişte leneşi în slujba Lui, n-ar dovedi asta, oare, că noi suntem nişte necredincioşi faţă de Binefăcătorul nostru?
Dacă, atunci când mergeam la păcat, noi ne puneam toate puterile noastre să convingem şi pe alţii să păcătuiască împreună cu noi… să fumeze împreună cu noi, să bea împreună cu noi, să fure cu noi, să înjure cu noi, să mintă cu noi, să vorbească sau să facă lucruri ruşinoase împreună cu noi,
oare, acum, când am aflat pe Domnul şi când mergem pe calea Lui, noi să nu depunem aceeaşi râvnă pentru El, cum făceam altădată pentru diavolul? Oare n-am fi noi, altfel, nişte nelegiuiţi faţă de Domnul?

Acum, dacă noi mergem la biserică, dar nu mai chemăm stăruitor pe nimeni să vină cu noi, cum făceam cu ei atunci când mergeam la cârciumă, –
şi dacă acum citim Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, dar nu mai îndemnăm cu toată stăruinţa şi pe alţii să-l citească, aşa cum făceam cândva când citeam lucrurile ruşinoase sau nefolositoare ale păcatului, –
şi dacă acum mergem la adunările Domnului, dar nu atragem şi pe alţii, nici măcar pe cei apropiaţi nouă, să vină şi ei la auzirea şi ascultarea Voii lui Dumnezeu, cum făceam cândva, când mergeam la distracţiile lumeşti, –
şi dacă acum cunoaştem bucuria rugăciunii, a cântărilor sfinte, a meditaţiei, a postului, a binefacerilor, dar nu vorbim despre acestea cu toată inima arzând de o dorinţă mântuitoare a semenilor noştri, cu o faţă strălucitoare de bucuria lor, cu o stăruinţă neobosită, pentru a-i face şi pe cei din jurul nostru să le dorească, să le caute, să le dobândească, –
atunci ce fel de credincioşi suntem noi?
Unde este, atunci, dovada limpede şi adevărată că noi am trecut din robia morţii în înfierea vieţii şi din slujba diavolului în colaborarea lui Dumnezeu?
Unde este mărturia faptelor noastre, care ar trebui să arate tuturor, cu toată limpezimea şi fără nici o îndoială, că noua noastră stare nu-i doar o amăgire a noastră, o laudă goală, o minciună cu care ne înşelăm singuri, ci este o realitate slăvită şi puternică, văzută nu numai în ascuns de Dumnezeu, ci şi pe faţă de toţi oamenii? Cum se vede o lumină în întuneric sau o cetate descoperită pe un vârf de munte (Matei 5, 14-16).
Abia atunci am dovedi că nu ne amăgim singuri. Şi că pocăinţa noastră nu-i o trecere la o sectă sau o vorbă goală. Ci-i o schimbare adevărată, o înnoire făcută de Duhul Sfânt, o naştere de Sus şi o înfiere cerească.

Traian Dorz, Întâi să fim din seria Cugetări nemuritoare

Lucrarea vie în Hristos a avut totdeauna aceste două caracteristici: smerenia şi sinceritatea. Pe acestea ne-a spus Domnul Iisus Însuşi ca noi toţi să le învăţăm de la El.

În lucrarea sfântă a părtăşiei cu Dumnezeu au venit numai sufletele care au fost pătrunse de sinceritate şi smerenie – şi au rămas numai atâta cât s-au putut păstra cu adevărat sincere şi smerite, atât faţă de Hristos, cât şi faţă de fraţi.

În momentul în care cineva cade din sinceritate în prefăcătorie şi din smerenie în îngâmfare, el s-a despărţit sufleteşte, atât de Hristos, cât şi de fraţi, chiar dacă printr-o încăpăţânare firească şi printr-o împotrivire ambiţioasă a căutat să mai rămână în mijlocul Bisericii şi al adunării sfinte.

Atâta vreme cât suntem sinceri şi smeriţi, noi rămânem în Harul lui Dumnezeu, – fiindcă este scris: „celor smeriţi le dă har”. Dar în momentul când am pierdut smerenia, Harul s-a dus, pentru că el stă numai în vasul smereniei. Când crapă acest vas, Harul curge spre alţii.

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este cu deosebire o sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei. Maica Domnului a fost sufletul cel mai smerit şi mai sincer care a putut fi găsit de Tatăl Ceresc în mijlocul lumii pentru a putea împlini prin ea, în chip vrednic, taina şi promisiunea Întrupării Fiului şi arătarea roadelor Sfântului Duh.

Datorită smereniei şi curăţiei ei, S-a putut arăta în ea, pentru prima dată în Istorie şi în lume, lucrarea împreunată a Sfintei Treimi. Sfântul şi marele arhanghel i-a zis: Tatăl te-a ales, Fiul Se va naşte din tine şi Duhul Sfânt te va umbri… Despre Sfânta Treime se vorbeşte clar, pentru prima dată în Sfânta Scriptură, în legătură cu Maica Domnului.
Ce înaltă întrupare au avut în fiinţa ei sinceritatea şi smerenia! | Continuare »

Adânc furioase puhoaie
În țărmul iubirii-mi se sparg,
Dar știu că răsare în larg
Slăvit curcubeu după ploaie.
Și-atunci în loc de talazuri
Privesc către cerul senin
Și-aștept ca un Soare divin
Să pună vâltorii zăgazuri.

Oricât e de aprigă iarna
Geroasă a ochilor mei,
Sfârșește în albi ghiocei
Când îngerii-și scutură goarna.
Și-atunci când în ger îmi îngheață
Credința pe drumu-mi pribeag,
Privesc către Domnul meu drag
Și iar primăvara-i în față.

Când noaptea, prea rece și-adâncă,
Mă-nvăluie-n negri fiori…
Chiar știu că sfârșește în zori
Și eu nădejde am încă…
Iar când mă-nfășoară străină
Noptare în inima mea | Continuare »

Viaţa unui creştin adevărat nu e numai o viaţă de luptă, ci şi de suferinţă

„Iar tu te luptă şi suferă”… zice într-un loc Ap. Pavel (II Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe. Dar nu este. În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa. Să nu uităm că Mântuitorul a fost înainte de toate un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei „fericiţi”… „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi din pricina neprihănirii… Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei”… (Matei 5, 1-12 şi Luca 6, 20-23).
Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.

1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.

2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.

3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când din­tr‑un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor. | Continuare »

O, nopţilor ascunse ale vieţii mele,
ce grele de lumină şi de cântări mi-aţi fost,
în sărutări de rouă şi-n tremurări de stele,
voi mi-aţi sfinţit iubirii cerescul adăpost!

O, drumurilor scumpe ale vieţii mele,
ce fericiri înalte mi-aţi dat la orice pas,
din voi mi-s adunate seminţele mai grele,
pe voi am stâlpi de aur la fiece popas!

O, ceasurilor sfinte a rugăciunii mele,
ce nimburi aurite pe-a mele cruci aţi pus,
ce praf de-argint pe aripi, ce pulbere de stele,
când m-am ’nălţat spre Taină sau m-am întors de Sus!

O, Tainică Prezenţă a Dragostei Divine,
ce dulce siguranţă îmi dai când mă-nsoţeşti,
toţi îngerii şi fraţii se roagă lângă mine
sau merg cu mine-alături când Tu cu mine eşti!

Traian Dorz, Cântarea Învierii

Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Trăirea duhovnicească este rodul hrănirii cu mana cerească. Atunci când poporul lui Israel călătorea spre Canaan, Domnul îl hrănea cu mană cerească. Cuvântul lui Dumnezeu este hrana şi băutura celor ce călătoresc spre Împărăţia Lui. Evanghelia slavei lui Hristos este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4).

Această hrană duhovnicească, întocmai ca împărtăşirea cu Sf. Taine, ar trebui mâncată pe genunchi, fiind dar ceresc, mâncare îngerească.
Să urmărim ce ne spune Biblia despre asemănarea cu vechiul Israel, care călătorea prin pustie spre Canaanul pământesc, a celor care călătoresc spre cer:
„Poporul însă începu să cârtească în auzul Domnului. (…) Străinii, dintre ei, începură să-şi arate poftele şi şedeau cu ei şi fiii lui Israel şi plângeau, zicând: «Cine ne va hrăni cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care-l mâncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi; acum însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor noştri decât numai mana»“ (Num. 11, 1-6).

„Şi grăi poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: «La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă, şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioas㻓 (Num. 21, 5). „Dă-ne carne să mâncăm!…“ (Num. 11,13).
Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: Aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe… Şi poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe. Şi, încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, S-a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataava (Mormintele lăcomiei) (cf. Num. 11, 18-35).

Ce lucru dureros ne este înfăţişat aici! Evreii au uitat curând minunile Domnului, grija permanentă ce le-o purta, s-au săturat şi de mâncarea cea cerească, i-a lovit pofta după carnea din Egipt, dorul după Egipt. Au uitat din ce robie groaznică au scăpat prin mila Domnului şi auziţi-i cum cârtesc împotriva Lui şi a lui Moise, zicând: De ce ne-aţi scos din Egipt…că bine ne era acolo“ … „Erau: peşte, castraveţi; dar aici ni se usucă sufletul cu mana aceasta proastă. | Continuare »

Nu-s numai slove cântecele mele,
nu-s numai rânduri cele ce le-am scris,
ci-i lupta mea şi inima în ele,
şi crezul meu e-ntreg în ele-nchis!

Sunt hrană pentru inima flămândă
şi cântec pentru sufletul vioi,
avânt viteaz şi alinare blândă
şi plâns de-ajuns oricărui dintre voi.

Dar mai presus sunt dragoste fierbinte
şi-ncredere eroică-n Hristos,
sunt gânduri pentru care nu-s cuvinte
spre tot ce-a fost şi-n veci va fi frumos.

Le-am frământat pe toate-o pâine bună
sfinţită la altarul părintesc
şi-n datina creştină şi străbună
eu le sărut şi-apoi vi le-mpărţesc.

Gustând, luaţi în inimă-ntărire,
curaj luptând şi-alin în ceasul greu,
iar când veţi fi datori c-o mulţumire
s-o daţi deplin şi cald lui Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările roadelor

Evanghelia de duminică este plină de minunate învăţături sufleteşti. Zice mai întâi evanghelia că fiecare om are în el o lumină şi, când această lumină se întunecă, oare cât de mare se va face întunericul? Această lumină este conştiinţa omului, adică mustrarea sau mulţumirea sufletească ce o are omul când face fapte rele sau bune. Această lumină i s-a dat fiecărui om. Cine Îl primeşte pe Mântuitorul şi lumina Lui, în acela lumina conştiinţei luminează şi cele mai mărunte lucruri ale omului. Dar în cel păcătos, în cel ce stăruie în păcate şi fărădelegi, se stinge şi această lumină, întuneric mare se face într-un astfel de suflet.

predica-de-pe-munte_17_11

Astfel de oameni îşi pierd cu totul văzul şi auzul cel sufletesc. Despre astfel de oameni a zis psalmistul că „ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud” (Ps 135, 16-17). Aceştia sunt [cei] despre care a zis prorocul Isaia că: „Zic răului că este bun şi binelui că este rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina întuneric, amarul dulce şi dulcele amar” (Is 5, 20). Mai ales în vremile noastre, este plină lumea de astfel de oameni care n-au ochi pentru lucrul Domnului şi mântuirea sufletului. Nu cumva şi tu, cititorule, eşti dintre aceştia? | Continuare »

„CĂUTAŢI LA PĂSĂRILE CERIULUI ŞI LA CRINII CÂMPULUI”…

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este cea de duminică. Între altele, în această evanghelie, Iisus zice:
Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe dânsele. Şi de haină ce vă grijiţi? Socotiţi crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici torc. Iar grăiesc vouă că nici Solomon, întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Deci, nu vă grijiţi zicând: „Ce vom mânca?”, sau: „Ce vom bea?”, sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”. Că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 22-32).
Minunată este această evanghelie. Ea ne învaţă să aruncăm toate grijile noastre asupra Domnului… Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, grija de suflet, şi apoi Tatăl ceresc va avea El grijă mai departe de toate lipsurile noastre. Mare adevăr spune Evanghelia. Dar acest adevăr – s-o spunem adevărat – multora li se pare o glumă, un lucru de zâmbit. Acest adevăr îl poate pricepe numai cel credincios. Acest adevăr îl poate simţi şi trăi în viaţa lui numai cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui; numai cel ce este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu.
Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte. Văzut-aţi cum sunt copiii: n-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu: deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl ceresc le ia asupră-Şi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci între tine şi grijile, necazurile vieţii stă Domnul; atunci tu nu vezi necazurile, ci-L vezi pe Domnul. Însă cei necredincioşi nu-L pot vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor. Necredinţa – sau, mai bine zis, puţina credinţă – pune între om şi Dumnezeu, necazurile. Puţin credinciosul se uită la necazuri, nu la Domnul; sau, mai bine zis, nu-L poate vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor şi lipsurilor. | Continuare »

chemarea-primilor-apostoliPărintele Iosif Trifa, Despre pescuirea cea sufletească

Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din adâncul pierzării… Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu, Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.
Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi n a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească…
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În al doilea rând, vine râvna Apostolilor. Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om, de la suflet la suflet. | Continuare »

Când sunat-a Deşteptarea
glasul goarnei desluşit,
ne-am sculat din somnul morţii,
din păcate ne-am trezit
şi prezenţi la datorie,
legământ ceresc am pus
că vom fi ostaşi ai Crucii,
luptători ai lui Iisus.
Domnul ne-a chemat la luptă,
noi, pe El luându-L scut
şi luându-L Steag şi Ţintă,
lupta Sfântă-am început.
Prin credinţă şi iubire
noi am biruit mereu,
căci suntem ostaşii Crucii
şi cu noi e Dumnezeu.

Lupta Domnului e sfântă,
sfânt e Ţelul ce-l avem,
voluntari luptăm în oaste,
voluntari pe veci ne vrem.
Steagul biruinţei noastre
să se nalţe tot mai sus,
să răsune mai puternic
imnul slavei lui Iisus.

Lupta-i grea, duşmanu-i tare
sub loviri noi sângerăm,
dar când Domnul Scut ne este,
nu ne temem, ci luptăm.
Vrem să mergem pân’ la capăt
credincioşi prin orice greu,
vom învinge, vom învinge,
căci cu noi e Dumnezeu.

Traian Dorz, Cântări luptătoare

Când Domnul cheamă, tu răspunde:
– Da, Doamne, vreau a Te-asculta,
nu vreau mai mult a mă ascunde,
ci vin şi-ascult chemarea Ta!

Ajută-mi, Domnul meu,
să-mi plâng păcatul greu,
să pun cu Tine legământ
pân’ la mormânt!…

Când Domnul suferă pe Cruce
pentru păcatul tău cel mult
şi El te vrea pe calea-I dulce,
tu spune-I: Doamne, vreau s-ascult!

Când Domnul spune: – Lasă toate,
ia jugul Meu şi Crucea Mea
şi vin’ pe urmele-Mi curate,
tu spune-I: Doamne, vreau aşa!

Şi-atunci, când Domnul o să vină
în Slava Sa, cu sfinţii Lui,
vei fi cu El şi tu-n Lumină,
dacă acum tu vii şi spui:

Ajută-mi, Domnul meu,
să-mi plâng păcatul greu,
să pun cu Tine legământ
pân’ la mormânt!…

Traian Dorz, Cântarea Biruinței

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

Toţi cei care au păcătuit fără lege vor pieri fără lege – şi toţi cei care au păcătuit având lege vor fi judecaţi după Lege (Romani 2, 12).

TDorz1O, ce cuvânt greu este acesta! Păcatul este fapta nelegiuită a celui care, ştiind Legea, a călcat-o cu voia sa, atunci când putea să n-o calce. Ştiind să facă binele şi putând să-l facă, a ales cu voia şi cu ştiinţa lui să nu-l facă.
Chiar dacă n-a făcut în locul acestui bine un rău văzut, el totuşi a săvârşit o călcare de lege, fiindcă nu este om care să n-aibă, atât înăuntrul lui cât şi în afara sa, o Lege a Binelui, o lege a omeniei, care îl obligă faţă de semenul lui şi faţă de Dumnezeul său. Dacă o ascultă, e bun. Dacă nu, e rău.

De orice lege ar fi un credincios, el este obligat chiar de această lege a sa să facă binele semenilor săi.
De aceea, oricine îşi caută numai folosul său este un călcător de lege şi păcatul lui este cu atât mai mare cu cât legea sa este mai lăudată, mai clară, şi mai pretenţioasă în privinţa făptuirii binelui asupra căruia este învăţat să-l facă.
Creştinismul are cea mai hotărâtă şi mai puternică lege în privinţa asta. Nu există cult creştin care să fie scutit de grelele datorii poruncite de Legea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Şi Judecata cea Înfricoşată de la sfârşit va fi potrivită cu dreptatea faţă de toţi cei care au călcat poruncile acestei Legi unice şi veşnice, pe care Însuşi Dumnezeu a rânduit-o, spre a înlocui şi a completa toate legile Sale dinainte de ea. | Continuare »

Păcatul nu se iartă, păcatul se plăteşte;
şi cineva odată şi-odată-l ispăşeşte.
Păcatul e-o hulire atât de grea şi mare,
căci fără ispăşire el n-are-n veci iertare.

Păcatele acelui ce la Hristos le duce
îi sunt iertate numai prin Jertfa de pe Cruce;
Hristos le ispăşeşte, – de-aceea sunt iertate.
În alt fel nu-i iertare în veci pentru păcate.

Păcatele acelui ce pe Hristos nu-L cată
în veci de veci nu află iertarea aşteptată;
ci ele toate, toate rămân să le plătească
în veci acela care n-a vrut să le căiască.

Nu vă-nşelaţi, nu este în veci de veci iertare
pentru păcatul celui ce-n necredinţă moare.
Păcatul nu se iartă, păcatu-l ispăşeşte
ori Dumnezeu pe Cruce, ori cel ce-l făptuieşte.

Veniţi acum la Domnul cu orişice păcate,
ce El vă ispăşeşte, de Tatăl sunt iertate.
Dar cel ce-acum nu-ntoarce iertarea s-o primească,
în iad le duce toate, în veci să ispăşească.

Traian Dorz, Cântările Căinței