b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Meditaţii la Adostolul din duminica a VII-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Dacă totdeauna noi vom căuta să-i învăţăm numai pe alţii, atunci noi vom rămâne pe veci cei mai neînvăţaţi, cei mai nechibzuiţi, cei mai necunoscători dintre toţi oamenii.
Cine, când citeşte Biblia, spune: aşa trebuie să facă soţul meu, sau soţia mea, sau mama mea, sau fiul meu, acela niciodată nu va înţelege Biblia.
Cine spune: acum să vă învăţ eu ce înseamnă asta; sau: acum vreau să vă explic, să vă tălmăcesc, să vă arăt eu ce înţeles are cuvântul acesta,
acela nu se va alege el însuşi cu nici un înţeles adevărat din nimic ce a tălmăcit el altora…
Pentru că, mai întâi şi mai întâi, din toate cuvintele Sfintelor Scripturi, noi trebuie să auzim pentru noi înşine porunca propriei noastre datorii.
De fiecare dată când citesc în Sfântul Cuvânt o mustrare, eu trebuie să spun: acest cuvânt este pentru mine…
Mustrarea aceasta este pentru mine.
Îndemnul acesta este pentru mine.
Porunca aceasta este pentru mine.
Datoria aceasta este pentru mine.
Osânda aceasta ar putea fi şi pentru mine, dacă nu ascult, dacă nu fac, dacă nu lupt eu.
De fiecare dată când citesc despre o slăbiciune, să mă cercetez întâi pe mine însumi, dacă n-o am cumva şi eu, sau dacă n-aş putea-o avea.
De fiecare dată când este vorba despre un păcat – la fel.

Iar când este vorba despre o virtute a credinţei, despre o roadă a Duhului, despre o faptă a dragostei, să mă cercetez în ce stare sunt eu faţă de aceste înalte şi frumoase lucruri plăcute lui Dumnezeu.
Cât se văd ele cu adevărat în viaţa mea?
Cum mă străduiesc eu să le pot avea şi arăta atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor?
Şi, dacă fac ceva din ele, cu ce gând le fac? Şi de la cine îmi aştept răsplata lor? | Continuare »

„Ce faci aici, Ilie?
Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu!“ (III Regi, 19, 10).
Acesta este un răspuns foarte actual.
Ilie lupta pentru Adevărul lui Dumnezeu. Şi i se părea a fi singur. Deşi Dumnezeu îi aduce ca marturie că mai are încă „şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!“
Luptătorii lui Hristos par adeseori singuri în lupta lor. Ei par adeseori răzleţiţi, dat lupta lor e sigur una: împotriva idolilor veacului.
Fiecare vreme, fiecare veac a avut idolii săi.
Idolii din vremea lui Ilie erau de piatră, idolii de azi sunt ereziile.
Însă lupta este aceeaşi. Şi prigoana pentru luptători este la fel.
Dacă Ahab era rege, dacă avea toată armata şi tot poporul cu el, de ce se temea de Ilie, De ce-l persecuta pe Ilie? De ce a trebuit să fugă Ilie din faţa regelui de frica morţii? Ce-i putea face un om simplu unui rege? De ce se temea Ahab?
De Adevăr!
Când părăseşti legământul, te temi de el, de legământul pe care l-ai făcut.
Când dărâmi jertfelnicele Domnului, te temi de El Însuşi. Chiar când nici nu mai crezi în El, o dată ce L-ai respins.
Când Îi ucizi proorocii cu sabia, te temi de însaşi sabia Lui care se poate întoarce împotriva ta.
Şi aceste temeri, pe care încerci cu străduinţă mare să le ascunzi cât mai afund în conştiinţa ta, deodată le auzi strigate în pieţe, pe ziduri, pe site-uri de către luptătorii Adevărului. Şi acesta este motivul persecuţiei acestora.
Şi astăzi este la fel: De ce se tem ierarhii noştri de nişte simpli preoţi sau călugări, de simpli mireni care nu-i mai pomenesc? | Continuare »

Ce minunat lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi!
Cinstim în duminica a IV-a după Rusalii pe Sfinţii Părinţi care au stabilit la Calcedon în anul 451 d.H. dogma unirii ipostatice sau dogma unirii celor două firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care combate erezia monofizită a lui Eutihie. Acesta considera că Domnul Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască; cea omenească, primită la întrupare, fiind absorbită de cea dumnezeiască. Eutihie a căzut în cealaltă extremă faţă de erezia lui Nestorie, exagerând în privinţa unirii celor două firi ale Mântuitorului.
Dacă Mântuitorul nu ar fi avut şi firea omenească, întreg parcursul mântuirii omului s-ar anula. Pentru că El S-a făcut om, pentru a-l îndumnezei pe om, pentru a-i făgăşui omului, prin Sine, cale către cer. Dacă El ar fi fost doar Dumneezu, am fi putut spune toţi: Doamne, eu nu pot să fac ce faci Tu, ce-mi ceri Tu, pentru că sunt un simplu om, Tu eşti Dumnezeu Atotputernic şi le poţi pe toate. Eu nu!
Şi niciodată nu s-ar fi putut înfăptui măreţul deziderat al îndumnezeirii omului. Nu s-ar fi putut ridica omul niciodată singur la acest statut. Iar dacă l-ar fi ridicat Dumnezeu cu de la Sine putere, i-ar fi ridicat pe toţi oamenii, nici nu ar mai fi existat iad, pentru că oamenii fiind toţi robi ai păcatului, nu ar fi existat criterii după care să pună Judecătorul oile la dreapta Sa, iar caprele la stânga Sa (conf. Matei 25, 31-33). Dumnezeu prin marea Sa putere i-ar fi mântuit pe toţi, iubirea Lui nefiind cuprinsă cu mintea omenească. Însă nu doar iertarea omului era planul Tatălui. Ci îndumnezeirea lui, asemănarea lui cu El, dorinţa de a-l face pe om partener la dialogul veşnic, mireasă la Nunta veşnică.
Şi nu există desăvârşire omenească prin care să se poată atinge scopul acesta pre-edenic al lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Facere 1,26). „Niciun om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era «rob legii păcatului» (Romani 7, 23) şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc“.[1]
Asumându-şi firea noastră, Domnul Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 7-8). Aşa a trasat drumul mântuirii pentru toţi oamenii. Şi cine crede în El, îşi ia crucea şi-L urmează întocmai (conf. Luca 9, 23). Şi doar pe acest drum. | Continuare »

Traian Dorz, Întâi să fim din seria Cugetări nemuritoare

Lucrarea vie în Hristos a avut totdeauna aceste două caracteristici: smerenia şi sinceritatea. Pe acestea ne-a spus Domnul Iisus Însuşi ca noi toţi să le învăţăm de la El.

În lucrarea sfântă a părtăşiei cu Dumnezeu au venit numai sufletele care au fost pătrunse de sinceritate şi smerenie – şi au rămas numai atâta cât s-au putut păstra cu adevărat sincere şi smerite, atât faţă de Hristos, cât şi faţă de fraţi.

În momentul în care cineva cade din sinceritate în prefăcătorie şi din smerenie în îngâmfare, el s-a despărţit sufleteşte, atât de Hristos, cât şi de fraţi, chiar dacă printr-o încăpăţânare firească şi printr-o împotrivire ambiţioasă a căutat să mai rămână în mijlocul Bisericii şi al adunării sfinte.

Atâta vreme cât suntem sinceri şi smeriţi, noi rămânem în Harul lui Dumnezeu, – fiindcă este scris: „celor smeriţi le dă har”. Dar în momentul când am pierdut smerenia, Harul s-a dus, pentru că el stă numai în vasul smereniei. Când crapă acest vas, Harul curge spre alţii.

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este cu deosebire o sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei. Maica Domnului a fost sufletul cel mai smerit şi mai sincer care a putut fi găsit de Tatăl Ceresc în mijlocul lumii pentru a putea împlini prin ea, în chip vrednic, taina şi promisiunea Întrupării Fiului şi arătarea roadelor Sfântului Duh.

Datorită smereniei şi curăţiei ei, S-a putut arăta în ea, pentru prima dată în Istorie şi în lume, lucrarea împreunată a Sfintei Treimi. Sfântul şi marele arhanghel i-a zis: Tatăl te-a ales, Fiul Se va naşte din tine şi Duhul Sfânt te va umbri… Despre Sfânta Treime se vorbeşte clar, pentru prima dată în Sfânta Scriptură, în legătură cu Maica Domnului.
Ce înaltă întrupare au avut în fiinţa ei sinceritatea şi smerenia! | Continuare »

Adânc furioase puhoaie
În țărmul iubirii-mi se sparg,
Dar știu că răsare în larg
Slăvit curcubeu după ploaie.
Și-atunci în loc de talazuri
Privesc către cerul senin
Și-aștept ca un Soare divin
Să pună vâltorii zăgazuri.

Oricât e de aprigă iarna
Geroasă a ochilor mei,
Sfârșește în albi ghiocei
Când îngerii-și scutură goarna.
Și-atunci când în ger îmi îngheață
Credința pe drumu-mi pribeag,
Privesc către Domnul meu drag
Și iar primăvara-i în față.

Când noaptea, prea rece și-adâncă,
Mă-nvăluie-n negri fiori…
Chiar știu că sfârșește în zori
Și eu nădejde am încă…
Iar când mă-nfășoară străină
Noptare în inima mea | Continuare »

Nu-s numai slove cântecele mele,
nu-s numai rânduri cele ce le-am scris,
ci-i lupta mea şi inima în ele,
şi crezul meu e-ntreg în ele-nchis!

Sunt hrană pentru inima flămândă
şi cântec pentru sufletul vioi,
avânt viteaz şi alinare blândă
şi plâns de-ajuns oricărui dintre voi.

Dar mai presus sunt dragoste fierbinte
şi-ncredere eroică-n Hristos,
sunt gânduri pentru care nu-s cuvinte
spre tot ce-a fost şi-n veci va fi frumos.

Le-am frământat pe toate-o pâine bună
sfinţită la altarul părintesc
şi-n datina creştină şi străbună
eu le sărut şi-apoi vi le-mpărţesc.

Gustând, luaţi în inimă-ntărire,
curaj luptând şi-alin în ceasul greu,
iar când veţi fi datori c-o mulţumire
s-o daţi deplin şi cald lui Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările roadelor

Când sunat-a Deşteptarea
glasul goarnei desluşit,
ne-am sculat din somnul morţii,
din păcate ne-am trezit
şi prezenţi la datorie,
legământ ceresc am pus
că vom fi ostaşi ai Crucii,
luptători ai lui Iisus.
Domnul ne-a chemat la luptă,
noi, pe El luându-L scut
şi luându-L Steag şi Ţintă,
lupta Sfântă-am început.
Prin credinţă şi iubire
noi am biruit mereu,
căci suntem ostaşii Crucii
şi cu noi e Dumnezeu.

Lupta Domnului e sfântă,
sfânt e Ţelul ce-l avem,
voluntari luptăm în oaste,
voluntari pe veci ne vrem.
Steagul biruinţei noastre
să se nalţe tot mai sus,
să răsune mai puternic
imnul slavei lui Iisus.

Lupta-i grea, duşmanu-i tare
sub loviri noi sângerăm,
dar când Domnul Scut ne este,
nu ne temem, ci luptăm.
Vrem să mergem pân’ la capăt
credincioşi prin orice greu,
vom învinge, vom învinge,
căci cu noi e Dumnezeu.

Traian Dorz, Cântări luptătoare

Când Domnul cheamă, tu răspunde:
– Da, Doamne, vreau a Te-asculta,
nu vreau mai mult a mă ascunde,
ci vin şi-ascult chemarea Ta!

Ajută-mi, Domnul meu,
să-mi plâng păcatul greu,
să pun cu Tine legământ
pân’ la mormânt!…

Când Domnul suferă pe Cruce
pentru păcatul tău cel mult
şi El te vrea pe calea-I dulce,
tu spune-I: Doamne, vreau s-ascult!

Când Domnul spune: – Lasă toate,
ia jugul Meu şi Crucea Mea
şi vin’ pe urmele-Mi curate,
tu spune-I: Doamne, vreau aşa!

Şi-atunci, când Domnul o să vină
în Slava Sa, cu sfinţii Lui,
vei fi cu El şi tu-n Lumină,
dacă acum tu vii şi spui:

Ajută-mi, Domnul meu,
să-mi plâng păcatul greu,
să pun cu Tine legământ
pân’ la mormânt!…

Traian Dorz, Cântarea Biruinței

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

Toţi cei care au păcătuit fără lege vor pieri fără lege – şi toţi cei care au păcătuit având lege vor fi judecaţi după Lege (Romani 2, 12).

O, ce cuvânt greu este acesta! Păcatul este fapta nelegiuită a celui care, ştiind Legea, a călcat-o cu voia sa, atunci când putea să n-o calce. Ştiind să facă binele şi putând să-l facă, a ales cu voia şi cu ştiinţa lui să nu-l facă.
Chiar dacă n-a făcut în locul acestui bine un rău văzut, el totuşi a săvârşit o călcare de lege, fiindcă nu este om care să n-aibă, atât înăuntrul lui cât şi în afara sa, o Lege a Binelui, o lege a omeniei, care îl obligă faţă de semenul lui şi faţă de Dumnezeul său. Dacă o ascultă, e bun. Dacă nu, e rău.

De orice lege ar fi un credincios, el este obligat chiar de această lege a sa să facă binele semenilor săi.
De aceea, oricine îşi caută numai folosul său este un călcător de lege şi păcatul lui este cu atât mai mare cu cât legea sa este mai lăudată, mai clară, şi mai pretenţioasă în privinţa făptuirii binelui asupra căruia este învăţat să-l facă.
Creştinismul are cea mai hotărâtă şi mai puternică lege în privinţa asta. Nu există cult creştin care să fie scutit de grelele datorii poruncite de Legea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Şi Judecata cea Înfricoşată de la sfârşit va fi potrivită cu dreptatea faţă de toţi cei care au călcat poruncile acestei Legi unice şi veşnice, pe care Însuşi Dumnezeu a rânduit-o, spre a înlocui şi a completa toate legile Sale dinainte de ea. | Continuare »

Păcatul nu se iartă, păcatul se plăteşte;
şi cineva odată şi-odată-l ispăşeşte.
Păcatul e-o hulire atât de grea şi mare,
căci fără ispăşire el n-are-n veci iertare.

Păcatele acelui ce la Hristos le duce
îi sunt iertate numai prin Jertfa de pe Cruce;
Hristos le ispăşeşte, – de-aceea sunt iertate.
În alt fel nu-i iertare în veci pentru păcate.

Păcatele acelui ce pe Hristos nu-L cată
în veci de veci nu află iertarea aşteptată;
ci ele toate, toate rămân să le plătească
în veci acela care n-a vrut să le căiască.

Nu vă-nşelaţi, nu este în veci de veci iertare
pentru păcatul celui ce-n necredinţă moare.
Păcatul nu se iartă, păcatu-l ispăşeşte
ori Dumnezeu pe Cruce, ori cel ce-l făptuieşte.

Veniţi acum la Domnul cu orişice păcate,
ce El vă ispăşeşte, de Tatăl sunt iertate.
Dar cel ce-acum nu-ntoarce iertarea s-o primească,
în iad le duce toate, în veci să ispăşească.

Traian Dorz, Cântările Căinței