AM TOT STRIGAT

Aflarea-si-vestirea_mAm tot strigat, – de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun,
dar strig, că ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.

Am tot chemat, – de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi,
dar chem, căci ştiu că vine ziua
când veţi striga înspăimântaţi.
Am tot mustrat, – de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu,
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit – şi tot mai vin
să spun că este încă har
şi spun, că ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat – şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez,
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum,
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

Traian Dorz, Cântările din urmă


Sf-Ioan-Botezatorul_6„Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis:
«Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui.»“

Sfântul Ioan Botezătorul a rămas mereu la mărturisirea sa pe care a ţinut să şi-o ducă cu credincioşie până la capătul vieţii.
A şi dus-o!
Căci numai acela care rămâne statornic îşi duce mărturisi-rea sa până la sfârşit! Toţi cei nestatornici pierd mărturisirea şi n-o mai găsesc niciodată.
De aceea nu mai au crezare la nimeni apoi.

Ioan n-a spus la început un lucru, iar mai târziu altul.
N-a spus odată într-un fel, iar altădată în alt fel.
Căci mărturisirea adevărată e ca şi credinţa: numai una.
Voi sunteţi martori – a spus el – că am zis: Nu eu, ci El.
Voi sunteţi martori că aşa am spus de la început.
Şi aşa spun şi acum şi voi spune până la moarte!

Toţi cei care te-au auzit vor fi martori împotriva ta dacă nu rămâi statornic în credinţa ta, în adunarea ta, în mărturisirea ta.
Dacă vei căuta foloasele tale şi nu ale lui Hristos (Filip. 2, 21), dacă vei căuta în vreun fel să te înalţi pe tine, iar nu pe Iisus, dacă vei lega sufletele de tine şi nu de Domnul; dacă tu vei fi mereu în faţa lui Hristos, iar El va fi mereu în urmă şi dacă tu schimbi cuvântul după împrejurări, după oa-meni şi după interese, mărturisind astăzi într-un fel, mâine într-altul; odată aşa, altădată altcum; acum într-o credinţă şi mâine într-alta!… | Continuare »

Trimişii

Sf.-Ioan-BotezatorulCe mari sunt veşnic, Doamne, trimişii Tăi smeriţi,
dar nici o vreme-n lume şi neam nu i-a-nţeles,
în nici un rând de oameni n-au fost urmaţi de lume
deşi ei duc solia ce Însuţi Tu le-ai dat,
deşi Cuvântul Vieţii în gura lor e unic
ei sunt mereu de semeni adânc necunoscuţi,
fiindcă cei ce-alături trăiesc sunt orbi şi surzi,
urechile şi ochii li se deschid târziu…
– Când se deschid devreme, atunci, prea tulburaţi
din lene şi păcate – în contra lor uniţi –
se scoală să-i trimită cât mai curând napoi
la Dumnezeul Care la dânşii i-a trimis.

… O, lumea nu iubeşte Cuvântul Celui Sfânt
– şi-oricine i-l aduce e osândit de ea!
Trimişii totdeauna plătesc cu jertfe grele
curajul mărturiei aduse lui Hristos.
Ei, care valorează mai mult decât popoare,
în trecerea prin lume sunt cei mai defăimaţi.
– Purtând Lumina Slavei, ei simt că sunt nevrednici,
Lumina dusă însă îi face sori pe veci.
Când Dumnezeu, El Însuşi, nu le ascunde faţa
s-ascund ei, să nu-i vadă prostia strălucind,
căci slava ei le-ar face ne-nchipuit de rău.

Doar cei smeriţi cu duhul, ce-au ochi curaţi,
îi văd
– şi îi urmează-n taină…,
dar ei, ades, sunt muţi.
Când le revine graiul şi spun, e prea târziu:
primejdia răsplăţii în lume a trecut.
… Iar după-aceea poate să-i laude micimea,
aceasta-i doar dovada nevredniciei ei!

Traian Dorz, Cântarea roadelor

sf-ioan-botezatorul-mDupă rugăciunile începătoare:
Troparul, glasul al 4-lea
Proorocule și Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celei ce te-a născut și amuțirea părintelui tău s-a dezlegat la mărita și cinstita nașterea ta, și întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduiește.

Condac 1:
Prin tine izbăvindu-ne de tot necazul, după datorita mulțumire, pe tine apărătorul și fierbinte sprijinitorul nostru te rugăm, cel ce ai îndrăznire către Domnul, din toate nevoile ne slobozește pe noi ca să-ți cântăm:
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Icos 1:
Înger înaintestătător, al cetelor drepților, tu ești Ioane proorocule, că strălucind cu dumnezeiască lumină, luminezi pe toți cei ce laudă dumnezeiască pomenirea ta, și cu fierbințeală și dragoste te măresc și zic către tine așa:
Bucură-te, stea de lumină purtătoare lumii;
Bucură-te, făclie strălucitoare a toată făptura;
Bucură-te, cădere de pierire demonilor;
Bucură-te, ridicarea pământenilor celor căzuți;
Bucură-te, lumina necuprinsă de ochii omenești;
Bucură-te, adânc mare văzut de gândurile credincioșilor;
Bucură-te, că tu ești povățuitorul mântuirii;
Bucură-te, că luminezi inimile credincioșilor;
Bucură-te, dătătorule de bucurie al creștinilor;
Bucură-te, pierzătorul blestemului pământenilor;
Bucură-te, prin care se luminează făptura;
Bucură-te, prin care se gonește necazul;
Bucură-te, sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Condac 2:
Văzând toți prealuminată vedenia ta, proorocule, și noi zicem că preamăritul tău chip cu nepricepută înstrăinare nouă se arată, căci, atingându-te cu mâna de creștetul Stăpânului, ai grăit așa: Aliluia! | Continuare »

Dragostea pentru înaintaşi

O, pământule sfânt în care odihnesc osemintele sfinţilor noştri înaintaşi, fii binecuvântat!
Cu palmele noastre cele mai bătătorite de munca cinstită, dorim să-ţi închidem cât mai moale şi mai blând rănile brazdelor greşite, să-ţi netezim marginile răzoarelor tale dureroase, să-ţi aşezăm cât mai frumos pernele semănăturilor tale.
Pentru ca să ţi se vindece cât mai repede orice durere pe care ţi-am pricinuit-o şi să ţi se liniştească orice rană.
Ca să fii cât mai frumos şi mai fericit, tu, pământule sfânt în care odihnesc ca într-un chivot de altar sfintele oseminte ale minunaţilor noştri înaintaşi sfinţi.

Pe aici, iată, chiar pe aici unde ţin eu picioarele mele înfiorate au călcat picioarele tatălui meu, s-au aplecat genunchii bunicului meu şi au sângerat palmele străbunilor mei.
De aici au luat spicele de aur străbunele mele, bunica şi mama mea, atunci când erau fete tinere, frumoase şi harnice – făcându-şi din ele cununa secerişului şi punând-o peste părul lor bogat, frumos, strălucitor şi auriu, tot ca spicul grâului acestuia
sau ca raza soarelui ceresc
prin care mergeau ele, la fel de frumoase, ca grâul şi ca soarele.
O, ce nalte şi adânci sunt lacrimile şi rugăciunile acestor gânduri! | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

TDorz1Slavă veşnică fie adusă Domnului şi Dumnezeului nostru Care, prin Sfântul Său Cuvânt, ne face cunoscute întreagă voia Lui şi toate condiţiile mântuirii noastre. Binecuvântat şi fericit va fi numai sufletul cumpătat şi smerit, care ţine seama bine de tot Cuvântul Voii lui Dumnezeu şi de toate condiţiile Evangheliei lui Hristos, fiindcă numai acesta se bucură de toată călăuzirea Duhului Sfânt, de la începutul mântuirii sale şi până la primirea acestei mântuiri în slavă.
E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei.
Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit…
O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin Harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia, apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul…

Cuvântul sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face… (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (I Petru 1, 9).
Iată făgăduinţa: Slavă, cinste şi pace vor veni peste orice suflet omenesc care face binele. Da, numai peste cel care face binele. Nu peste cel care predică bine, sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândeşte bine, ci numai peste cel care face binele. Fiindcă nici una dintre celelalte nu-i de ajuns să îmbrace un gol, să sature un flămând, să încălzească un îngheţat, să adăpostească un străin.
Toate celelalte urmăresc foloasele eu-lui, numai binefacerea urmăreşte foloasele de-aproapelui. Toate celelalte pot dovedi credinţă, dar nici una nu poate fi socotită faptă fără mâna care dă, fără piciorul care aleargă, fără umărul care poartă sau genunchii ce se roagă, sau ochii ce plâng. | Continuare »

TraianDorz_111Ce limpede văd azi, Iisuse,
de ce-am venit eu pe pământ,
ce preţ ai pus vieţii mele,
ce rost dumnezeiesc şi sfânt!

Acum văd limpede ce mare
e datoria care-o am
în slujba cauzei Tale sfinte
şi-n mijlocul acestui neam.

Acuma văd de ce-a fost lipsă
să ard în cel mai greu cuptor
şi totuşi prin atâtea flăcări
de ce n-a trebuit să mor.

Acuma văd de ce atâtea
săgeţi cumplite m-au străpuns,
– căci altfel cum se da pe faţă
vrăjmaşul duh, viclean ascuns?

Abia acum văd ce plan tainic
aveai de când eram la oi…,
de ce m-ai alungat de-acasă
s-ajung pe unde-am fost apoi!…

… Şi-acum când, străbătând pustia,
eu mor pe Muntele Tău Sfânt,
o Dumnezeul meu, Te laud
de rostul meu pe-acest pământ!

Traian DORZ, din Cântarea Biruintei

Au trecut deja treizeci și unu de ani?
Ni-i pustiit sufletul de dor…
Îţi strângem la sân imaginea, frate drag dus, cum strângem anafora ce ne înfioară căuşul palmei.
Şi ochii noştri te văd cântând nemuritor cu harfa aninată de Crucea lui Hristos.
Şi sufletele noastre vibrează ca şi corzile ei. Că ne-am născut şi am crescut legănaţi în cântecu-i drag. Cântecul drag născut în sângele corzilor frânte,
cântecul drag revărsat din ploaia de lacrimi a inimii trădate,
cântecul drag răzbătând dintre zidurile cu ferestre zăbrelite,
cântecul drag lin izvorând din arcuşul încătuşat…
Cântecul tău drag, ofrandă Celui Preaînalt, dor nestâmpărat şi nădejde nezdruncinată.
De dragul tău, îmbrăţişăm calvarul stropit cu sângele acordurilor tale – punte divină ce ne uneşte, lanţ ceresc ce ne leagă.
De dragul tău, iubim crucea pe care ţi-a odihnit arcuşul.
De dragul tău, sărutăm spinii, preţul slovelor tale, preţul înfrăţirii noastre, rostul luptei noastre.
De dragul tău, vom duce, cu îndoite puteri din puterea ta, drumul drag, dorul sfânt, mai departe.
Până-n veci să nu se vindece nimeni de dorul tău… dor legat de cer cu funii de jertfă, dor ducător la Hristos pe cale de jertfă, dor încununat de Hristos cu slavă pentru viaţă de jertfă.
Până-n veci să nu calce nimeni ecoul cântării tale, stâlpul nostru de foc spre Canaanul dorit, turn de scăpare celui obidit.
Până-n veci să nu zdrobească nimeni acordurile ei cereşti, mana noastră-n pustia de-acum, rostul nostru în drumul de mâine.
Până-n veci să nu frângă nimeni zborul ei minunat, toiagul lovitor de stâncă, toiagul însetărilor noastre.
Ne vom păstra aceste acorduri în potirul nădejdilor noastre, aripile lor conducându-ne pe urmele harfei spre Hristos, Cântarea cântărilor noastre.
Vom adăposti sub flamurile umbroase ale steagului alăutei tale…
Aşteaptă-ne, nu sărbători încă… Nu începe nunta cu Mirele iubit fără noi! Grăbim, grăbim, peste stânci şi peste povârnişuri… Dar urcuşul e greu, e abrupt…
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Lidia Hamza

Bucură-te, liră monocordă a Oastei lui Hristos,
ce faguri de versuri din coasta durerii ai scos,
cel ce lanţuri şi cătuşă pe glezna-ai purtat,
dar la strâmtorare nu te-ai lepădat,
nici, la greu, n-ai schimbat făgaşul cărării,
nici n-ai lăsat ceva la voia-ntâmplării.
Nerăbdând să vezi fraţii căzând,
Steagul sfânt l-ai păzit sângerând.
Şi nici o zeghe din lume n-a putut
Să-ţi întunece slava semnului avut.
Bucură-te, că din greul răbdat
Profet al veşniciei te-ai arătat!
Bucură-te, drag înaintaş născut într-o Livadă,
care-ai lăsat în viaţa ta pe Hristos să Se vadă!

Bucură-te, condei aurit,
rugător lui Dumnezeu Întreit,
de Hristos răstignit purtător,
şi de harul Lui plin de dor,
următor Duhului Sfânt ne-ncetat,
cântări nemuritoare ne-ai lăsat.
Cel ce ani întregi ai răbdat
frig şi foame în lanţuri purtat
prin închisori, suferind cu Hristos,
ca să ne-arăţi tuturor drum luminos.
Bucură-te, drag înaintaş născut într-o Livadă,
care-ai lăsat în viaţa ta pe Hristos să Se vadă. | Continuare »

LA SCADENŢA ISPĂŞIRILOR

Iată că anul acesta duminica sfintilor români cade atât de aproape de ziua plecării la Domnul a unuia dintre înaintaşii Oastei, care a pătimit atât de mult în perioada comunistă.
Deşi capitolul este foarte lung, lecturarea lui nu poate fi pusă în balanţă cu grozăviile pe care le-a îndurat preaiubitul nostru înaintaş pentru a-şi apăra credinţa lui cea dreaptă şi pentru a-i ascunde pe fraţi de ochiul şi bâta duşmanului viclean.

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, volumul III (Rugul), capitolul 3.

…În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:
Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.
Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.
Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:
– Cum te numeşti?
Îmi spusei numele.
– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?
Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.
În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii. | Continuare »

AM FOST ALEŞI

AM FOST ALEŞI

Am fost aleşi să fim o jertfă
de-nviorare pentru voi,
fiind supuşi de Domnul nostru
atâtor lungi şi grele munci,
sub Mâna Lui, atâta vreme
ne-a curs al lacrimii şuvoi –
azi voi cântaţi cu bucurie,
fiindcă noi am plâns atunci.

Prin viscoliri de ierni vrăjmaşe,
am fost trimişi în loc oprit
s-aducem focul sfânt s-aprindă
al vostru suflet îngheţat,
azi voi cântaţi cu bucurie,
vi-e dorul inimii-mplinit,
dar nouă ne e arsă viaţa
prin care dorul v-am purtat.

Din jertfa inimilor noastre
ce neştiut s-au mistuit,
aţi strâns voi binecuvântarea
şi-avântul inimii v-aţi strâns,
ce bine că nu ştiţi voi preţul
ce-n locul vostru l-am plătit,
că poate n-aţi cânta nici unul,
dac-aţi cunoaşte cât am plâns…

Dar fericirea că pe-ntinsul
acestor zări cândva pustii
se leagănă acum belşugul
bogat şi greu, şi sănătos
întrece înmiit durerea
din anii cruntelor urgii,
sub care-am dezgropat comoara
transfigurării prin Hristos. (Traian DORZ)

Dsc00213

Mi-am ales Calea lui Hristos chiar din clipa când mi s-a arătat prima dată această Cale. Am primit Adevărul Lui chiar în ziua când mi s-a vestit acest Adevăr. Şi mi-am predat Lui inima în întregime, chiar aşa cum mi s-a spus să-L iubesc pe Iisus – cu gândul cel mai sincer şi mai hotărât. Tot ce am întâlnit apoi în viaţa mea, eu am primit sau am respins numai în funcţie de această Cale, de acest Adevăr şi de această Iubire.
Poate că au fost şi în viaţa mea împrejurări când n-am putut vedea pentru o clipă totul limpede, dar acestea n-au ţinut decât puţin. După aceea totul s-a limpezit statornic şi mai frumos. Şi nimeni n-a regretat asta mai mult ca mine însumi, fiindcă am dorit ca toată mărturia vieţii mele să fie o laudă vrednică adusă scumpului meu Mântuitor Iisus Hristos, Salvatorul acestei vieţi. Şi am vrut ca lauda aceasta să fie o cântare nemuritoare adusă dragostei Lui şi Jertfei aduse de această dragoste pentru noi toţi. Şi pentru mine în primul rând.
Nu ştiu cât am reuşit. Domnul şi Mântuitorul meu Iisus o va spune (Mt 10, 32-33).

Lidia Hamza

Căzut-au pe drumul oştirii
Vitejii stegari, rând pe rând,
Pe urma sfinţită-a jertfirii
Morminte şi cruci rămânând.

Privind înapoi până-n zare,
Măreţe, izbânzile lor
Se pierd tot mai mult în uitare,
Că altfel de rosturi se vor.

Şi pare că-i pace pe şesuri
Şi holdele tinere cresc
Hrănite cu-atâtea eresuri
Că altfel de poame rodesc.

Iar sus, pe reduta vegherii,
Nu-i nimeni la straja din zori
Că nu sunt pe turnuri străjerii
Şi nici jos, în văi, luptători.

Ci doar singuratice flamuri
Răsar fluturând peste noi…
O, unde ni-s sfintele ramuri
Cu sevă de vajnici eroi?

Atâtea aduceri aminte
Ce vin către noi uneori
Ne-ntreabă de roadele sfinte:
Ce-am strâns din atâtea comori?

Şi care răspuns să ne fie
În Ziua de-Apoi pregătit
Că-n loc de Oştirea cea vie,
Ni-i frontul prin văi risipit?

Stegarii ei vrednici ne cheamă
Din cornul de după mormânt
Cu glasul duios ca de mamă
Să-ntoarcem spre crezul lor sfânt!

URMAȘUL

Traian DORZ despre URMAȘ (audio)

DOAMNE-AL JUDECĂŢII

T-Dorz_072Doamne-al Judecăţii, ia odată-aminte
cât rău face duhul prefăcătoriei,
că nici mii de duhuri n-au ucis nainte
cât ucide-acuma cel al vicleniei!
Doamne, vezi cum furii vin vorbind de pace,
omul dezbinării cântă de iubire,
robul îngâmfării înger se preface
şi trimişii vrajbei predică unire.

Doamne, fă dreptate alor Tăi odată
şi Lucrării Tale, ruptă şi prădată!

Doamne, vezi cum darul dat spre unitate
Ţi l-a pus vicleanul pentru dezbinare,
sfintele-Ţi versete cum le-ntoarce toate
spre-a-i sluji să strice Sfânta Ta Lucrare,
Doamne, vezi cum iuda poate merge-oriunde,
nimeni nu-l opreşte, nimeni nu-l întreabă,
Doamne, vezi ce-l mână, Doamne, vezi ce-ascunde
şi vezi cum l-ajută cei cu mintea slabă!

Doamne, vezi cum Însuşi Numele Tău Mare
el Îl pune-n slujba scopului satanii,
Doamne, vezi cum lasă numai răni amare,
Doamne, vezi cum pradă turma Ta hultanii,
Doamne, vezi-Ţi via numai jar şi pradă,
Doamne, vezi-Ţi Sfânta Casă-a Ta-n ruine,
Doamne-al Judecăţii, strânge-i Tu grămadă
şi fă Tu cu dânşii ce fac ei cu Tine! (Traian DORZ, din Cântarea Veşniciei, nr. 179)

Ar putea fi descrisă, în câteva cuvinte, starea de lucruri de astăzi din Oastea Domnului mai limpede şi mai precis ca în aceste versuri?
Iată că fratele Traian Dorz, prin Duhul Domnului, a prevăzut aceste vremuri pe care le trăim noi acum – şi care şi mai grele ne aşteaptă; vremuri de nemaiîntâlnite ispitiri, de laşităţi, de leneviri, de umblare după interese fireşti, de amestecături, dezbinări, trădări şi lepădări. Însă, prin toate acestea, ne-a dorit să avem însuşirile ostaşilor care şi ei, în vremea tuturor ispitirilor şi furtunilor lor, au trecut strălucitori spre biruinţă.
Noi, care ne mai numim astăzi ostaşi ai Domnului, mai iubim oare Lucrarea Oastei? | Continuare »

Rastignire-222Traian DORZ

Nu vreau să merg în nici o parte
fără Prietenul meu Drag,
iubirea Lui mă va desparte
de orice cale şi-orice prag.

Cuvântul Lui mă înfrăţeşte
cu orice om din orice loc,
răbdarea Lui mă răsplăteşte
de tot ce pare nenoroc.

Destul de largă-i calea strâmtă,
să mergem amândoi pe ea,
durerea lângă El mi-e sfântă,
cântarea fără El mi-e grea.

Nu-s fericit pe nici o cale
decât simţindu-mă cu El,
mai dulce-i jugul Crucii Sale
ca libertatea de-orice fel.

De când cunosc a Lui iubire,
I-o caut tot mai însetat,
n-am sân mai sfânt, mai cu-alipire
şi mai cu dragoste căutat.

Nu-mi vreau nici viaţă şi nici moarte,
nici azi, nici mâini, fără Hristos,
cu El e bine-n orice parte,
dar fără El, nimic frumos!

Doresc să Te privesc pe Tine, de dragul Cui au suportat
în lume, fericiţi, şi viaţa şi moartea, mii şi mii de sfinţi,
de dragul Cui privirea sfântă a mii de tinere fecioare
s-au despărţit de tinereţe, de promisiuni şi de părinţi,
de dragul Cui şi rândunica, privind spre ceruri, cântă dulce
chiar dacă e uscată creanga pe care trebuie să stea,
de dragul Cui stau să-nflorească salcâmii fericiţi pe coastă
chiar dacă-i toamnă şi sub brume curând podoaba va cădea…

…Doresc, dar când privesc, Iisuse, nu ştiu: de lacrimi
ori de soare,
ori de minuni îmi umpli ochii…
– şi nu mai pot nimic vedea! (Traian DORZ)

RESPECTUL ŞI DRAGOSTEA PE CARE LE DATORĂM SFINŢILOR LUI DUMNEZEU care prin viaţa lor ne–au fost o pildă vrednică de urmat

Ioan CAPĂTĂ, Biserica – Trupul lui Hristos

Pe lângă „privirea la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre adică la Iisus“ (Evrei 12, 2), suntem îndemnaţi prin cuvântul lui Dumnezeu să ne „aducem aminte de mai marii noştri care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; să ne uităm cu băgare de seama la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmăm credinţa“ (Evrei 13, 7).
Sfinţilor lui Dumnezeu ca unii care sânt fraţii noştri mai mari în Domnul şi care ne-au fost o pildă prin viaţa şi moartea lor, le datorăm dragoste şi respect datori fiind să călcăm pe urmele lor, întrucât şi ei au călcat pe urmele lui Hristos (I Cor. 11, 1).

„Ce-aţi învăţat, ce-aţi primit şi auzit de-la mine şi ce-aţi văzut în mine faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi“ – spune Sf. Apostol Pavel în Filipeni 4, 9.
„Urmaţi-mă pe mine fraţilor – şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pildă pe care o aveţi în noi“.

Tocmai în vederea aceasta, spre a ne opri din când în când şi a privi în chip mai deosebit şi stăruitor, cu adâncă înviorare la pilda cutremurătoare a vieţii lor, Biserica o rânduit zilele de amintire, sărbătorile diferiţilor sfinţi , sărbători care, din nefericire, nu mai sunt înţelese potrivit cu sfântul lor rost de către cei mai mulţi din creştinii noştri, cari tocmai în aceste zile sub pretextul sărbătoririi zilei lor onomastice se dedau la tot felul de lucruri neîngăduite, ca: chefuri, jocuri, beţii, prin care necinstesc în felul cel mai necreşţinesc aceste zile.
Sufletelor cu adevărat evlavioase din Biserica noastră le revine datoria frăţească de dragoste de a fi pentru cei nepăsători în privinţa aceasta, o pildă care să mustre făţărnicia şi nepăsarea lor. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica 1 după Rusalii

TDorz1O, ce minunat aur este aurul credinţei adevărate, dar cât de rar este acesta, astăzi, pe pământ! Rar a fost totdeauna, dar, din ce au trecut anii şi veacurile, el s-a făcut tot mai rar şi tot mai rar, până când, acum, aproape că nu se mai găseşte nicăieri.
Se găsesc, în schimb, peste tot, tot felul de imitaţii ale acestui aur… Imitaţii care de care mai lăudate, mai pretenţioase, mai răspândite… şi mulţi le cred aur; dar, îndată ce vine încercarea, la cea dintâi lovitură, sunetul e sec, răspunsul e gol, gustul e amar.

O, ce imn minunat al Credinţei este acest capital din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu! El începe arătând încă din versetul 1:
– Ce este şi care este adevărata credinţă?
– O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile ce nu se văd.
– Care sunt cele mai de seamă dintre lucrurile nădăjduite de credinţă?
– Venirea Domnului Iisus şi răsplata Lui cerească.
Cine mai crede cu adevărat şi neclintit chiar şi în aceste două lucruri nădăjduite? Câţi „credincioşi“ mai aşteaptă cu o conştiinţă temătoare, vie şi trează, zi şi noapte, Venirea Domnului Iisus, ca să se pregătească în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, având gândul acesta: poate astăzi vine! Pe câţi îi face acest gând, în fiecare zi, tot mai buni, mai binefăcători, mai sfinţi?
Şi câţi trăiesc ca şi când Hristos n-ar mai veni niciodată! | Continuare »

Păziţi credinţa ce-aţi primit
întâi pe totdeauna,
căci Dumnezeu v-a dăruit
aceasta, numai una.

Păstraţi întocmai şi trăiţi
învăţătura dată,
căci doar aşa vă mântuiţi
– de-o ţineţi neschimbată!

Aţi pus odat-un legământ,
şi-acesta-i mărturie,
căci legământul este sfânt
şi stă pe veşnicie.

Într-o Lucrare-aţi fost chemaţi,
cu Domnul s-aveţi parte,
în ea rămâneţi şi luptaţi
statornici pân’ la moarte.

Aşa e pentru viu Hristos,
Biserică, Credinţă
şi Cale, care ne-ndoios
sfârşeşte-n biruinţă.

…Dar dacă voi nu le păstraţi
cum le-aţi primit, pe toate,
zadarnic aţi crezut; voi staţi
în şi mai mari păcate.

Treziţi-vă şi vă veniţi
cum se cuvine-n fire,
rupând vicleanul laţ, fugiţi
de curse şi-amăgire.

2Tată, a sosit ceasul…  – Traian Dorz,  Hristos – Mijlocitorul nostru

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos – partea I, Traian Dorz

Prin cunoaşterea lui Hristos, o nouă făpturăIoan Marini, Gânduri creştine

Evanghelia despre Rugăciunea Domnului şi Mântuitorului nostru pentru noi Sfântul Nicolae Velimirovici

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos – partea a III-a, Traian Dorz

Pentru ei mă rogTraian Dorz, Hristos – Mijlocitorul nostru

Nu iubiţi lumea – fratele Opriş

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an

PRIMUL SINOD ECUMENIC (Duminica a 7-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

rusalii-078Vorbirea fratelui Popa Petru de la adunarea de Rusalii de la Sibiu – 2 iunie 1985

„A venit un om trimis de Dumnezeu… El a venit ca martor, ca să mărturisească despre lumină” (In 1, 6-7).

Slăvit să fie Domnul!
Printre lucrurile cele mai minunate şi mai frumoase pe care le-a făcut Dumnezeu Creatorul a fost lumina. „Să fie lumină”, a zis El. Şi s-a făcut lumină. În lumină e viaţă, e putere, e energie, e bucurie. Aşa a vrut Dumnezeu, ca omul, creatura Lui, să umble, să trăiască în lumină şi să fie fericit.
Dar odată venită lumina în lume, nu toţi oamenii au iubit lumina. Mulţi dintre ei au iubit întunericul, au rămas în întuneric şi au trăit mai departe în beznă. Era lumina în lume, şi oamenii zăceau în întuneric şi în umbra morţii. Şi atunci Bunul Dumnezeu a trebuit să trimită pe cineva, să le arate lumina.
Fraţilor, lumina-i în mijlocul vostru! E aci, aproape! De ce mai staţi la întuneric? Veniţi la lumină, nu mai staţi la întuneric. A trebuit ca Dumnezeu cel Bun, în îndurarea şi-n mila, şi-n bunătatea Lui, să trimită pe câte cineva din când în când ca un martor, ca să mărturisească despre lumină.
În vremea lui, Ioan Botezătorul, despre care este vorba în acest text, a venit trimis de Dumnezeu. Şi-i mare lucru, cum citim acolo: „În vremea marilor preoţi Ana şi Caiafa, Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”. Fiului preotului Zaharia, care a fost cerut de la Dumnezeu prin lacrimi şi primit prin făgăduinţă. | Continuare »

Cuvântarea Arhimandritului Scriban la adunarea Oştii Domnului, [din] 17 iunie 1934, în Bucureşti

Rusalii_21-Telita(Nast-MD)„Să învie Dumnezeu, să se ruşineze vrăjmaşii şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El” (Ps 67, 1).

Prea iubiţi fraţi şi surori întru Domnul!
De câte ori noi ne adunăm în chipul acesta, de atâtea ori luptăm pentru Domnul. Eşti un om tăcut, o femeie care numai la luptă nu te gândeşti, care nu poţi ucide nici măcar un gândac. Cu toate acestea, eşti un luptător. Fără să te gândeşti, fără să cauţi aceasta, tu totuşi te lupţi.
Toţi cei ce se adună mărturisind pe Domnul, bucuroşi că se pot vedea cu alţii care au aceeaşi dorinţă, toţi cei ce se adună ca să cânte laude Domnului, să se îmboldească a făptui lucrurile Domnului, oricât ar fi ei de potoliţi şi de dulci în vorbele şi gândurile lor, sunt tot nişte luptători.
Doar omul nu se luptă numai cu armele. Ba am putea spune, fără a greşi, că cel ce se luptă cu armele este mai slab decât cel ce se luptă cu duhul. Da, noi avem armele duhului şi prin aceasta, suntem şi noi luptători şi putem fi mai tari decât cei ce se luptă cu armele.
La începutul începuturilor, creştinii au fost pe lume foarte puţini. În ziua Rusaliilor, când apostolii s-au ridicat în Ierusalim să-L propovăduiască pe Domnul, erau numai ei şi puţini alţi câţiva creştini. Domnul Hristos i-a avut pe cei 12 apostoli şi apoi pe alţi 70, împrăştiaţi în largul ţării evreieşti.
În ziua Rusaliilor, erau la un loc numai cei 12 apostoli, iar dintre ceilalţi numai câţiva. Cu toate acestea, Sf. Apostol Petru, plin de Duhul Sfânt, s-a ridicat şi a vorbit în faţa mulţimii care-L răstignise pe Domnul. Vrăjmaşii de mai nainte ai Domnului erau acolo de faţă. Au încercat să-i oprească pe apostoli şi le-au spus să nu mai propovăduiască. Cu toate acestea, Sfinţii Petru şi Ioan au răspuns neînfricaţi: „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 20).
Ei stăteau în clipa aceea ca o tabără înaintea altei tabere. Nu se temeau de ea. Stăteau împotriva ei. Nu se supuneau ei.
Nu erau prin aceasta nişte luptători ? | Continuare »

Din cuvântarea Părintelui Iosif Trifa

de la Rusalii 1935

„…Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Sfintele Scripturi. Şi, în special, Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii… Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea am şi ales ca praznic special Praznicul Duhului Sfânt.
În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este un hotar de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a dat pe primii creştini, pe creştinii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună – apostoli şi credincioşi – au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a adus în lume dragostea şi frăţietatea primilor creştini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apostolilor viaţa primilor creştini, rămaşi după Ziua Cincizecimii… (Fapte 2, 41-47 şi 4, 31-35).
Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume «litera Legii». Puterea «literei Legii» ajunsese la culme – ca să zic aşa – atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă şi a slobozit în lume Duhul.

Se ridică însă şi aici marea întrebare: De ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas până la sfârşit Cincizecimea în viaţa creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui Adevărul că s-a dus demult-demult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi, pusă faţă în faţă cu viaţa şi creştinătatea din Faptele Apostolilor, este ceva necunoscut… e tocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile. | Continuare »

Rugăciunea Domnului Iisus Hristos (IOAN 17, 1-26)

Partea I

Iată ceasul… proslăveşte-Ţi, Tată, Fiul Tău Divin,
ca şi Fiul Tău să poată a Te proslăvi deplin,
după cum I-ai dat putere peste tot ce Tu-ai creat,
să dea viaţă-n veci acelor ce din lume I i-ai dat.

Viaţa veşnică-i aceasta: ca Tu, Unic Dumnezeu,
să fii cunoscut de dânşii şi Hristos, Trimisul Tău.
Eu Te-am proslăvit în lume, sfârşind ce Mi-ai dat să fac,
şi-acum, Tată, dă-Mi iar slava ce la Tine-aveam din veac.

Am vestit al Tău Sfânt Nume celor care Mi i-ai dat,
ei erau ai Tăi din lume şi Cuvântul Ţi-au urmat
şi cunosc că-a’ Mele toate de la Tine, Tată, vin,
că al Tău era Cuvântul şi ei L-au primit deplin.

Ei cu-adevărat crezut-au că din Tine, Tată, ies,
cu deplina-ncredinţare că Tu singur M-ai trimes.
Pentru ei Mă rog Eu, Tată, nu mă rog pentru cei răi,
ci Mă rog pentru acei ce Mi i-ai dat, căci sunt ai Tăi. | Continuare »