DOUĂ CETE

DOUĂ CETE

O vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

„…Dar fiecare cu ceata lui” (I Cor 15, 22).

S-a vorbit mereu la aceste sărbători că Hristos a înviat. Şi s-a răspuns mereu: „Adevărat că a înviat”. Aceste cuvinte adevărate se spun de multă vreme. Pentru creştinii din zilele noastre a devenit un obicei să spună aşa. [Şi zic] fără să-şi dea seama ce. Spun pentru că aşa-i obiceiul. Venind astăzi pe tot drumul de unde am venit, am auzit mereu oameni spunând: „Hristos a înviat!”, iar alţii răspunzând mereu: „Adevă¬rat că a înviat!”.
Fraţii mei, [despre] săptămâna aceasta se spune că-i Săptămâna cea Luminată; iar săptămânii care a trecut i se spune Săptămâna Patimilor. E săptămâna în care a pătimit Dumnezeu. E săptămâna cea mai dureroasă pe care a putut s-o facă omenirea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit să le aducă lor cea mai mare binecuvântare şi cel mai mare har. A fost o vreme când, în Săptămâna Patimilor, Dumnezeu a fost dat în mâinile oamenilor; şi mâinile oamenilor au făcut cea mai groaznică crimă ce s-a putut face. Lumea întreagă şi toţi oamenii sunt în mâinile lui Dumnezeu şi El le-a făcut numai bine. Şi, dacă a fost un ceas şi o săptămână grea, când Dumnezeu S-a lăsat în mâinile oamenilor, iată ce au putut ei să facă cu El.
Săptămânile acestea sunt deosebite una de cealaltă: Săptămâna Patimilor şi Săptămâna cea Luminată. Una-i săptămâna durerii şi alta-i săptămâna bucuriei. Una-i săptămâna morţii şi cealaltă-i săptămână a vieţii. Oamenii au fost împărţiţi în două cete şi în Săptămâna Patimilor, şi în Săptămâna cea Luminată. În Săptămâna Patimilor, vrăjmaşii lui Dumnezeu căutau pe toate căile, în toate felurile, să-L osândească cum ştiau ei: | Continuare »

Invierea1Hristos a înviat din morţi
– ce bucurie sfântă,
Îl preamăresc îngerii toţi
şi lumea-ntreagă-I cântă.

Veniţi, popoare, şi-I cântaţi,
toţi cei din patru vânturi,
mărire Lui şi slavă-I daţi
prin lacrimi şi prin cânturi.

Veniţi, luaţi lumină toţi,
căci vremea e aproape,
când lumina-va Slava Lui
peste pământ şi ape.

Veniţi, cei ce vă credeţi buni,
primiţi această veste,
căci fără fapte, însăşi ea,
credinţa, moartă este.

Veniţi cei ce vă credeţi răi,
suprema oră bate,
vă curăţă Sângele Lui
de orişice păcate.

Veniţi voi, cei bogaţi, veniţi,
în Cer strângeţi avere,
căci Domnul va veni-n curând
pe nori cu-a Sa putere.

Veniţi voi, cei flămânzi şi goi,
veniţi pe calea nouă,
să moşteniţi averea cea
din veci gătită vouă.

Veniţi voi, cei pribegi, străini,
ce nu cunoaşteţi casă,
vă cheamă Mirele, grăbiţi,
să staţi cu El la masă.

Traian Dorz, Cântări uitate

3-invierea_domnuluiHristos a înviat!… Căzut-au pecețile
de pe mormânt,
puterea iadului şi-a morţii,
prin moartea Lui, pe veci le-a-nfrânt.

Bătut a fost, scuipat în faţă,
de cei mai răi batjocorit
şi-ntre tâlhari a fost, pe cruce,
de cei mai vinovaţi hulit.

Închis a fost apoi cu-o piatră
şi cu-o pecete, de Sobor,
– dar a-nviat, căci Viu e Veşnic
şi veşnic e biruitor.

Aşa-i pe veci şi Adevărul
ce El ni l-a descoperit,
cu mii de lespezi şi de gratii
nu poate-n veci fi-năbuşit!
Ci-atunci, când toţi răstignitorii
îl cred zdrobit de mâna lor,
el sfarmă temniţi,
rupe lanţuri
şi iese-afară-nvingător!

Traian Dorz, Cântările dintâi

„IERI CU TINE, HRISTOASE, M-AM ÎNGROPAT, ASTĂZI MĂ RIDIC ÎMPREUNĂ CU TINE”…

Aşa zice una din cântările bisericeşti ale Învierii şi în această preafrumoasă cântare este pusă o învăţătură de mare însemnătate pentru noi creştinii. Învăţătura este aceasta: să ne dăm seama despre jertfa Mântuitorului. Să cădem plângând la picioarele Crucii, dându-ne seama că pentru noi a suferit, a murit şi S-a îngropat Mântuitorul Hristos. Prin această dare de seamă sufletească trebuie să simţim apoi cum şi „omul nostru cel vechi şi păcatele lui cu Hristos împreună se răstigneşte” (Rom 6, 6), moare, se îngroapă şi apoi învie întru Hristos ca o făptură nouă (I Cor 5, 17), iertată şi mântuită. Şi noi trebuie să trecem aşadar printr-o moarte a noastră, ca să înviem împreună cu Hristos. Dacă tu n-ai înţeles şi n-ai trecut prin această moarte a ta, atunci tu n-ai înţeles nici darul învierii şi n-ai luat „putere” dintr-însul.
„Cu Hristos împreună m-am răstignit – zice Apostolul Pavel – şi de acum nu mai viez eu, ci Hristos care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” (Gal 2, 20). „Deci dacă aţi murit şi v-aţi sculat împreună cu Hristos, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, patima, pofta cea rea, mânia, iuţimea, hula, întru care oarecând vieţuiaţi. Nu grăiţi minciună şi, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui, îmbrăcaţi-vă întru cel nou” (Col 3, 1-11). | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Invierea1Curând, ca o corolă, o dulce adiere
Se va desface-n zarea aprinsei aurori
Şi-o tainică mireasmă, în imn de înviere,
Din nimbul răstignirii, va naşte sărbători.

Iar clopotul de denii va-mbălsăma pământul
Trezind genunea iarăşi cu-nfiorat mister,
Ca-n clipa când fusese descoperit mormântul
Şi giulgiul gol şi singur uitat într-un ungher.

Şi-un strigăt ca de slavă din piept o să-mi izvoară:
– A înviat Iubirea! A înviat Hristos!
Ce fel de cânt e-acesta ce inima-nfioară?
Că nici nu-l pot cuprinde de dulce şi frumos!

– E cântecul Iubirii, e imnul Învierii,
E-acordul cel mai gingaş ce Ţi-l închin, Iisus!
Şi-l voi cânta-n neştire spre clipa revederii,
Ca-n jarul lui să-mi mistui tot dorul meu nespus.

Şi-o lacrimă deoparte opri-voi cu iubire,
În ea să-mi moi arcuşul uscat de-atât suspin,
Ca-n cealaltă-nviere, duioasa lui şoptire
Să mă aducă-n totul al Tău, al Tău deplin.

Pr. Iosif Trifa – Fricoşii

Sus pe dealul Golgotei, Iisus Mântuitorul câştigase o biruinţă definitivă asupra diavolului, asupra lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe Marele Biruitor… Pe cel mai mare Biruitor din câţi a cunoscut vreodată acest pământ trecător.
Şi totuşi lumea a crezut că Îl poate birui pe acest Biruitor. Lumea a crezut că Îl poate ţine închis într-un mormânt păzit de suliţe şi străji.

Dar El a biruit. A prăvălit piatra, a deschis mormântul şi Biruinţa Lui a strălucit în toată puterea ei. El a biruit definitiv şi a asigurat biruinţă tuturor celor care păşesc pe urmele Lui, trăiesc în numele Lui şi luptă în numele Lui. Lumea poate câştiga multe „biruinţe”. Lumea poate răstigni adevărul Evangheliei, îl poate îngropa, îl poate străjui – dar acest adevăr învie cu putere şi va învia totdeauna, pentru că biruinţa lui i-a asigurat-o Cel care a biruit lumea. „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33).
Iisus Biruitorul ne asigură biruinţa Lui. Ne asigură o biruinţă pe care nimeni n-o poate lua de la noi.

Lumea poate opri vremelnic Biruinţa pe care ne-a lăsat-o Domnul. O poate închide vremelnic… o poate străjui vremelnic – dar ea totdeauna va birui, pentru că El veşnic e biruitor.
Iisus e Domnul Biruinţei. El veşnic asigură biruinţă tuturor copiilor Lui. | Continuare »

Hristos-a-inviat-2Traian DORZ

E Noaptea Învierii!…
o, pân’ aici afund
chemările de clopot, căutându-mă, pătrund,
pe glasul lor de-afară vin gândurile, stol,
umplându-mi dintr-o dată întreg mormântul gol!

O Paştile din anii copilăriei, când
era atâta soare pe faţă şi pe gând,
când primul clopot, noaptea, trezindu-ne, venea,
lumina dintr-o dată pe toate strălucea!

O, cămăşuţa nouă… şi oul înroşit,
bisericuţa albă pe dealul înflorit,
lumina Învierii, fiorul neuitat
din clipa sărutării: Hristos a Înviat!…

– De amintirea sfântă a tuturor luat
aş vrea să spun spre-un suflet: Hristos a înviat! –
dar sunt atât de singur
şi gândurile, roi,
pe-acelaşi glas de clopot le retrimit napoi!

„Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.“ (Ioan 12, 24)

Domnul Iisus a spus: Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu ajuns în pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.
Arătând prin acestea mai întâi că, dacă El nu ar fi primit să moară pentru mântuirea noastră, ar fi rămas pe totdeauna în Slavă, dar pe totdeauna fără noi acolo. Ar fi rămas fără Cruce, dar şi fără Biserică. Ar fi rămas fără pătimire, dar şi fără urmaşi.

Ci numai dacă Domnul nostru Preaiubit Şi-a dat via­ţa ca preţ de răscumpărare pentru noi toţi, apoi a văzut o sămânţă de urmaşi… şi Lucrarea lui Dumnezeu apoi a văzut-o propăşind în mâinile Lui şi în urma Lui (Isaia 53, 10). Numai pentru că a murit ne-a dobândit pe noi; dacă n-ar fi primit să moară El, am fi rămas morţi noi. Numai dacă Scumpul nostru Mântuitor a plătit pre­ţul eliberării noastre ne-a câştigat ai Lui pe totdeauna, ajungând astfel Căpetenia şi Desăvârşirea noastră (Evr 12, 2). Altfel noi am fi rămas pe veci ai vrăjmaşului.

Astfel El este Împăratul Slăvit al unui norod răscumpărat ca să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune (Tit 2, 14) – fiindcă Şi-a dat viaţa Lui pentru acest norod.
El este acum Mirele iubit al unei Biserici ca o fecioară curată, slăvită, fără pată, fără zbârcitură, ci sfântă şi neprihănită (Ef 5, 25-27), fiindcă a primit să moară pentru ea.

O, dacă Hristos n-ar fi murit, mântuirea noastră ar fi fost cu neputinţă vreodată, pentru că preţul răscumpărării noastre era atât de scump, încât nici unii dintre noi – şi nimeni decât El nu l-ar fi putut plăti niciodată (Ps 49, 7-8).
Dacă Hristos Domnul nostru n-ar fi fost îngropat, nici noi n-am fi fost îngropaţi în botezul Lui cu învierea spre credinţa Sa (Col 2, 12). | Continuare »

Crucea hotar

Crucea de pe Dealul Căpăţânii este dovada măreţei iubiri a lui Hristos. Este uşa deschisă larg omului de către Dumnezeu. Omul, din Eden, a căzut prizonier de război în mâinile diavolului şi numai ea, Crucea de pe Golgota, poate fi preţul răscumpărării Lui.
Aici, în faţa revărsării şuvoiului de iubire, cu faţa scăldată în lumina Răstignitului de pe Cruce, simţămintele nu încap în cuvinte. Înţelegem, întrezărirn doar, dorinţa arzătoara a lui Hristos de a găsi iubire în inima noastră. Înţelegem de asemenea menirea noastră pe acest pământ: pătrunşi adânc de tainicul înţeles al Răstignirii, să facem cunoscut tuturora iubirea cea fără măsură a lui Hristos. Iubirea care S-a dat pe Sine însăşi, nădăjduind că, astfel, făptura mâinilor Sale Îi va răspunde tot aşa. Iubirea care S-a aşezat pe Sine însăşi dea curmezişul în calea păcatului. Iubirea care S-a împărţit pe Sine în cele patru părţi ale pământului, răstignindu-Se şi unindu-ne astfel, prin braţele Crucii, pe noi cu noi şi, prin capătul de sus, pe care a stat rezemat capul sfânt, pe noi cu Dumnezeu Tatăl. Iar prin capătul îngropat în pământ, unindu-ne pe noi cu înaintaşii noştri, până la Adam. | Continuare »

Cele şapte cuvinte ce le-a rostit Iisus pe Cruce

Preot IOSIF TRIFA, Pe urmele Mântuitorului

În acest răstimp, Mântuitorul a rostit şapte cuvinte de pe Cruce. Sunt aceste cuvinte un ultim şi minunat testament pe care Mântuitorul l-a lăsat lumii şi oamenilor. Cu ajutor de la Domnul vom tâlcui cândva pe larg aceste cuvinte. Acum vom spune numai pe scurt înţelesul lor.

„Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34)

Acesta a fost cel dintâi cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce. N-a fost acest cuvânt numai o predică şi o măreaţă pildă despre iubirea şi iertarea vrăjmaşilor, ci în acest cuvânt e pusă şi marea Jertfă a Sângelui, ce cuprinde pe toţi păcătoşii de la începutul lumii, până la sfârşitul ei. De câte ori păcătuim, Mântuitorul sângerează din nou şi Îşi ridică din nou mâinile străpunse spre cer, rugându-Se şi zicând: „Tată, iartă-le lor!” Din clipa în care Mântuitorul a sângerat, El S-a făcut Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu (I Timotei 2, 5) şi ne-a dat darul să ne „putem curăţi de orice păcat prin Sângele Lui” (I Ioan 1, 7). Vai însă de cei care nu primesc acest dar mare şi sfânt, ci îl resping şi îl batjocoresc mereu (prin fărădelegile şi nepăsarea lor), ca odinioară iudeii.

„Femeie, iată pe Fiul tău”… (Ioan 19, 26)

Acesta a fost al doilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Învăţăceii Domnului fugiseră, văzând grozava primejdie a răstignirii. Însă Maica Sfântă şi încă două femei credincioase, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena, rămăseseră la picioarele Crucii, plângând cu hohot chinurile Domnului. Cu ele era şi Ioan, învăţăcelul cel iubit al Domnului, singurul dintre Apostoli care L-a însoţit pe Domnul până la moarte. Mântuitorul, uitându-Se jos, I se făcu milă de Maica Sfântă. | Continuare »

IH_Crucea_2Iisuse Blând, în faţa Ta
Smerit mi-aplec inima mea;
Tu sui acum un greu calvar
Şi vei răbda un chin amar.

Vei suferi, Iisus iubit,
Lăsat de-ai Tăi şi chinuit,
Cununi de spini vei suferi
Şi vei tăcea când Te-or lovi.

Te vor lovi, Te vor scuipa
Tu vei iubi şi vei tăcea;
Pe cruce-apoi Te-or răstigni
Tu vei ierta şi vei iubi.

Vei suferi şi vei ierta
Păcatul meu, plătind aşa,
Păcatul meu şi-al lumii-ntregi
Prin moartea Ta să ni-l dezlegi…

În locul nostru vei răbda,
Să poţi pe toţi a ne scăpa…
…Iisuse Bun, Îţi mulţumesc!
O, cum să-Ţi spun cât Te iubesc?

Pe veci, Iubit Mântuitor,
Doresc să-Ţi fiu ascultător;
Şi să m-ajuţi Te voi ruga
Să fac mereu doar voia Ta!

Rasignire_19Traian DORZ

Cât de mare-a fost iubirea
Tatălui Ceresc spre noi,
că Şi-a dat pe Fiul dulce
ca să moară-ntins pe Cruce,
să ne scape din nevoi,
să ne scoată din noroi,
să ne poată iarăşi duce
şi pe noi,
şi pe voi,
în Viaţa de Apoi.

Mulţumim Tatălui,
mulţumim numai Lui,
că viaţa ne-a adus
prin Iisus,
prin Iisus,
prin Iisus…

Cât de mare-a fost iubirea
Domnului Iisus spre noi,
c-a dat cerul Lui cel dulce
şi-a murit întins pe Cruce,
să ne scape din nevoi,
să ne scoată din noroi
şi pe voi,
şi pe noi,
la Viaţa de Apoi…

Rastignire_77Cutează şi priveşte de unde stai zdrobit
spre Golgota, la Preţul Iertării, Răstignit!
– în starea ta pierdută e singurul Mijloc,
e singura salvare din moarte şi din foc!

Cutează şi ascultă Cuvântul lui Hristos
şi-ntoarce-te din drumul pierdut şi mincinos,
zdrobit de pocăinţă sub Crucea Lui să cazi
– e singura salvare din starea ta de azi!

Cutează şi te smulge din mreaja ce te-a prins,
păcatul te târăşte spre iadul cel nestins,
cu grabă şi cu groază ascultă-L pe Hristos
– e singura salvare spre locul luminos!

Cutează şi te luptă să nu fii iar legat,
fereşte-te de locul în care-ai lunecat,
ucide pofta care te-ndeamnă iar plăcut
– e singura salvare de unde stai căzut!

Cutează şi zdrobeşte-l pe şarpele mişel
căci altfel te zdrobeşte, pe veşnicie, el,
lipeşte-te puternic şi strâns lângă Hristos
– e singura salvare din moartea cea de jos!

Cutează şi priveşte tu, care vrei să mori,
prăpastia şi focul spre care te cobori!
Iar dacă te-ngrozeşte abisul fioros,
cât poate fi salvare, aleargă la Hristos! (Traian DORZ)

Traian Dorz, din «Hristos – Răscumpărătorul nostru»

Pilat I-a zis: „Ce este Adevărul?“ După ce a spus aceste vorbe, a ieşit iarăşi afară, la iudei, şi le-a zis: „Eu nu găsesc nici o vină în El“. (Ioan 18, 38)

Ce întrebare cutremurătoare şi înaltă I-a pus Pilat acum Domnului Iisus!
O, câţi oameni mai puseseră, înaintea lui Pilat, această uriaşă întrebare tuturor înţelepţilor lumii! Şi cât de mult aşteptaseră toţi aceştia răspunsul desăvârşit, competent şi sigur, mii de ani, fără a dobândi încredinţarea că l-au primit pe cel convingător. Ce simple sunt cele trei cuvinte ale acestei întrebări, dar ce dureroase sunt ele când rămân fără încredinţarea unui răspuns liniştitor!

Pilat era un roman. Limba lui maternă era latina. Poate că această întrebare: „Ce este adevărul?“ Pilat o va fi rostit în limba lui, în care şi-o va fi pus el şi lui însuşi de atâtea ori.
Care om nu-şi pune măcar o dată în viaţă, cu toată răscolirea fiinţei sale, această întrebare? Ce este Adevărul? Şi Cine este Adevărul?

Dar, în limba latină, întrebarea „Ce este Adevărul?“, citită invers, era chiar răspunsul ei. Citite invers, ca şi cum ar fi răspunsul lui Iisus, cuvintele întrebării, în limba latină, înseamnă: „Adevărul este bărbatul din faţa ta“.
Nu-l va fi izbit oare pe Pilat nimic deosebit în clipa aceea?
Nu-i va fi sclipit nimic în întrebarea lui, pusă de data aceasta unui Om neobişnuit?
Nu-l va fi cutremurat privirea Celui din faţa sa? Ca să‑şi înţeleagă răspunsul din propria sa întrebare?
Ce dureros şi ce amar! Se vede că nu.

Mai opreşte-te puţin, suflete dragă, şi tu aici! Priveşte-ţi şi tu acum, cutremurător, starea ta! Şi tu ai acum, poate, unicul şi ultimul prilej de a avea pe Împăratul Iisus în faţa ta. Şi tu, poate, ţi-ai pus de multe ori în viaţă – dar niciodată mai arzător ca acum – întrebarea aceasta neliniştitoare şi vitală: Ce este Adevărul? Cine este El?

Şi ţie, Prezenţa uriaşă a lui Iisus din faţa ta îţi dă acum acel înfricoşat şi dumnezeiesc răspuns, ca lui Pilat, atunci.
Măreţ prin simplitatea şi demnitatea lui, monumental prin frumuseţea şi măreţia lui, etern prin valoarea şi sensul lui: Adevărul sunt Eu, Cel din faţa ta. | Continuare »

„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“, a răspuns Iisus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum împărăţia Mea nu este de aici“.

Una dintre cele mai nedrepte şi mai răuvoitoare învinuiri ce s-a adus împotriva lui Iisus a fost învinuirea politică.
Spre a avea toată siguranţa că Hristos va fi osândit, învinuitorii Săi au căutat să-L încadreze ca pe un infractor politic.
Ca pe un vrăjmaş al orânduirii de Stat.
Ca pe unul care se ridică împotriva ordinii sociale şi politice.
Ca şi cum Hristos ar avea scopuri lumeşti, ambiţii politice, dorinţe de dominaţie şi de slavă pământească.
Nimic nu era mai neadevărat şi mai criminal decât această acuză şi decât această încadrare.
De nimic nu este mai departe caracterul lui Hristos decât de aceasta.
Împotriva nici unui păcat şi a nici unei nebunii nu s-a ridicat toată Evanghelia lui Hristos cu mai multă hotărâre, ca împotriva mândriei şi a setei de a domina lumea; acestea sunt trăsăturile oricărui împărat lumesc, ale oricărui împărat tiran.
Învinuitorii lui Iisus, pentru a fi siguri de uciderea Lui, Îl înfăţişează pe El înaintea oricărui împărat lumesc ca şi cum ar fi un rival al acestuia.
Ca şi cum scopul lui Hristos ar fi să-i ia locul acestui împărat. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru (IoanCapitolul 18, vers. 11)
Iisus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?“

Ghetsimani_Paharul-suferinteiÎntr-una din profeţiile vestite cu multe sute de ani înainte despre Domnul Hristos, proorocul Domnului spusese: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»“ (Isaia 9, 6).
Duhul lui Hristos era atunci în profetul sfânt, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate (I Petru 1, 11).
Duhul lui Hristos era Acela Care îl inspirase pe profet să spună: El suferinţele noastre le va purta şi durerile noastre le va lua asupra Lui…
Va fi străpuns pentru păcatele noastre, chinuit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut asupra Lui şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… (Isaia 53, 4-5).
Pentru aceasta ni Se născuse acest Copil Minunat…

Ca Fiu al Omului, Domnul Iisus a trebuit să Se nască în chip omenesc.
Să aibă o mamă şi un trup asemenea ca şi orice om, să crească apoi cu greu, ani după ani, în condiţii grele şi primejdioase, dezvoltându-Se în toate însuşirile trupului Său sfânt, într-o casă omenească, între greutăţi omeneşti, supus unor legi omeneşti.
Toate cele din afară nu erau deosebite de ale celorlalţi oameni care Îl înconjurau. Ci numai felul Lui lăuntric, străbătut de toată minunata curăţie şi sfinţenie prin care dumnezeirea Lui lăuntrică le desăvârşea pe toate, acesta nu era ca al celorlalţi.
El era Cel Minunat, de aceea trebuia să aibă o Maică Minunată, o Maică Sfântă cum nu mai fusese alta.
Trebuia să aibă o naştere minunată, cum nu mai fusese alta, o copilărie minunată, o vorbire minunată, o umblare minunată, o viaţă minunată, o moarte minunată, o înviere minunată, o biruinţă, o înălţare, o slavă şi o împărăţie, toate minunate. Cum nimeni altcineva n-a mai avut şi nu va mai avea. | Continuare »

Cât de zguduitoare şi pilduitoare sunt întâmplările prin care a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna cea Mare! În Joia cea mare este şi Evanghelia cu spălarea picioarelor. Mântuitorul se adunase cu apostolii Săi la cină, la cea din urmă cină, când se pregătea să le împărtăşească multe taine sufleteşti. Dar, când colo, ce se întâmplă? Un lucru grozav. Ni-l spune Evanghelia. La masă, între apostoli, s-a iscat şi o ceartă: care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare (Lc 22, 24).
Ce durere grozavă trebuie să fi avut Mântuitorul în aceste clipe!
Trei ani de zile îi învăţase lucrurile mântuirii şi, când colo, tocmai acum la despărţire, uite ce fel de roade slabe se arată.
Izbit de această durere, Mântuitorul n-a grăit nimic. Putea să le ţină apostolilor o aspră lecţie morală. Putea să-i ocărască din greu. Putea să-i biciuiască fără cruţare, cu aspre cuvinte de mustrare. Dar Mântuitorul n-a făcut aşa, ci a îndreptat greşeala lor eu o lecţie de dragoste şi smerenie care va rămânea până la sfârşitul veacurilor.

Spalarea-picioarelor_17_03
Mântuitorul S-a aplecat umil, a luat un vas cu apă şi El, Fiul lui Dumnezeu, a început să spele picioarele ucenicilor Săi (In 13). | Continuare »

În lecrura autorului Traian DORZ

Când le-a zis Iisus: „Eu sunt“, ei s-au dat înapoi şi au căzut jos, la pământGhetsimani_13.

Cred că aceasta este surprinderea puternică pe care o au toţi cei nelegiuiţi când urmăresc pe un nevinovat care apare dintr-o dată senin în faţa lor. Am văzut mulţi vânători înarmaţi, urmărind cu trufie un vânat. Dar când acesta a apărut pe neaşteptate lângă ei, s-au zăpăcit de tot şi n-au mai ştiut ce fac.
Unii au scăpat arma din mâini, alţii au luat-o la fugă, alţii au tras aiurea: neaşteptata întâlnire i-a făcut să se piardă de tot, chiar în faţa unui vânat mai slab. Dar în faţa celui mai puternic?

În acela care merge să facă răul contra unui om bun, în cel care se ştie vinovat de o nelegiuire împotriva unui om nevinovat, în cel care se duce să făptuiască o fărădelege împotriva unui om drept, este un complex, o mulţime de slăbiciuni.
El este înarmat, dar tremură la fiecare zgomot. Este puternic, dar se sperie de orice atitudine hotărâtă. Este mare, dar priveşte cu îngrijorare la orice nimic. Asta este starea vinovatului.
Închipuirea celor vinovaţi este totdeauna înfierbântată şi îi face să vadă lângă orice muşuroi un lup şi lângă orice tufiş un leu. Este groaza lui Dumnezeu, care îi face să se teamă şi să tremure.

Din cele auzite despre Iisus, gloata aceasta gălăgioasă şi înarmată cu săbii, cu ciomege, cu funii, cu făclii, cu arme şi cu cine ştie mai ce, îşi va fi închipuit că va avea de-a face cu un vrăjmaş puternic, în stare a-i nimici pe toţi dintr-o dată şi necruţător, cum ştiau ei despre puterea Lui. | Continuare »

Traian DORZ, Cântări Nemuritoare, vol 8

ghetsimaniSunt fericit, Iisuse, ca-n Seara Rugăciunii,
când pleacă Vânzătorul şi-Ţi mai rămân cei dragi,
– ce bine-i între-aceia ce n-au trădat nici unii,
cu ei primeşti putere spre tot ce-aştepţi să tragi.

Mai sunt puţine ceasuri – şi Crucea o să-nceapă,
tot iadul se frământă spre lupta-n clipa ei,
oştirile vrăjmaşe vin multe, ca o apă,
şi Mielul merge Singur cu unsprezece miei.

…O, ceasurile sfinte trăite între-aceia
ce Ţi-au rămas alături în tot frumosul drum,
Ţi s-a-mpletit viaţa cu-a lor – din Galileia
şi dragostea lor dulce Ţi-e-alăturea şi-acum.

Curata lor iubire statornică şi sfântă
Ţi-e ca o oază dulce într-un pustiu amar
şi ca o-mbrăţişare când duhul se frământă,
– cu tot ce-Ţi iei de-acolo poţi merge spre Calvar.

Slăvit să fii Tu, Tatăl, ce-ai grijă totdeauna,
când dragostea-şi aşteaptă calvarul pregătit,
să-şi capete puterea de-a birui furtuna,
plecând spre ea cu sânul udat de-un plâns iubit.

Nainte de sărutul vânzării vinovate,
Te-a fericit sărutul iubirii pus pe Sân
şi gândul sfânt că-n schimbul unui tâlhar de frate
ai unsprezece îngeri ce-alăturea-Ţi rămân.

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 17, din 21 aprilie 1935

Golgota era afară din tabără, afară din cetate. Drumul Crucii ducea afară din tabără, afară din cetate. «De aceea şi Iisus, ca să sfinţească norodul cu însuşi Sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără, la El» (Evrei 13, 12-13).
Golgota stă şi azi tot acolo: afară din lume. Şi toţi cei ce voiesc să meargă după Domnul, toţi cei ce vor să meargă la Golgota, trebuie să iasă din «tabără», trebuie să iasă din lume, să iasă din duhul acestei lumi.«Să mergem la El, afară din tabără».
Să mergem la El, ieşind din lume. Căci, cum zice El: «Voi în lume sunteţi, dar nu din lume» (Ioan 17, 16). La Golgota nu poţi merge şi nu poţi ajunge, decât ieşind afară din tabăra lumii.

E săptămâna Patimilor. E timpul când «creştinii» sunt ceva mai «creştini» ca altădată. E timpul când ieşim din «tabără» şi mergem la biserică, mergem la denii şi plângem patimile şi suferinţele Domnului.
Dar… întrebarea este: Câţi mergem la Golgota ieşind afară din «tabără»? Şi câţi rămânem şi pe mai departe afară din «tabără»?
Căci – a ieşi din «tabăra» lumii pe câteva ceasuri, pe câteva zile, pe câteva săptămâni şi apoi iară a ne întoarce în ea – asta încă tot nu foloseşte la nimic. A plânge în Săptămâna Patimilor şi a juca la Paşti – asta încă tot nu este mântuire.
Mântuirea nu înseamnă a ieşi din când în când din «tabără», ci mântuirea înseamnă a ieşi statornic şi pentru tot­deauna din «tabăra» lumii, din «duhul» acestei lumi.

Am fost la Ierusalim şi am văzut cu ochii. Locul unde a suferit Domnul a fost afară din poarta cetăţii. Şi locul unde s-au retras apostolii după răstignirea Domnului a fost, aşijderea, afară din cetate. Şi Duhul Sfânt aşijderea S-a coborât într-o casă ce era afară din cetate. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

… O, ce ticălos mare a fost Iuda! Cu trădarea în suflet, stătea liniştit şi mânca liniştit la o masă cu Domnul. Dar să-l lăsăm acum de-o parte pe acest Iuda, punându-l în faţa celor ce cred că pot sluji la doi domni; şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona (Mt. 6, 24).
Să ne întoarcem privirile şi gândurile la Ioan, „în­văţăcelul cel iubit“, care stătea „rezemat la pieptul lui Iisus“. O, ce icoană minunată este aceasta! O, de ce dar mare s-a învrednicit Ioan să stea la pieptul Domnului! O, cum nu ştiu oamenii că Domnul ne învredniceşte şi pe noi de acest dar mare şi sfânt! „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi“, zice Mântuitorul. El ne cheamă şi pe noi să ne rezemăm în odihna şi pacea Lui cea sfântă.
Domnul ne atrage în diferite feluri la pieptul Său. O, cum nu ştiu oamenii că şi necazurile, suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii sunt o atragere a Domnului să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezemăm în El şi odihna Lui…

Eu mă gândesc la mine, în câte chipuri şi feluri m-a a­tras Domnul la El şi m-a învăţat să mă reazem numai în El.
A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem şi în averea ce o strânsesem. Dar acest reazem s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi a trebuit să plec în lume singur şi pribeag. | Continuare »

de Vasile Voiculescu

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul …
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mână nendurată, ţinând grozava cupă,
Se cobora-mbiindu-L şi i-o ducea la gură…
Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…
Dar fălcile-ncleştându-Şi, cu ultima putere,
Bătându-Se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să-l mai vadă…
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate după pradă.

Cina-cea-de-taina-4Nădejdea mea Preafericită,
Prieten Bun şi Scump, şi Drag,
ce dulce-Ţi simt păşirea sfântă
pe albul sufletului prag!…

Ce limpede-Ţi aud bătaia
duioasei Inime din sân
când, ostenit, aplecu-mi capul
pe pieptu-Ţi iubitor să-l ţân.

Ce sfântă-nviorare-mi umple
adâncul sufletului meu
când limpede, din pălmi, Iisuse,
Tu Apa Vieţii-mi dai să beu.

Ce darnic, Doamne, Tu mă saturi
cu-a Tale mii de haruri când,
din lungi cutreierări de lume,
la masa Ta mă-ntorc flămând.

Cu câtă grijă-mi porţi Tu paşii
prin spinii lumii să mi-i treci,
să nu mă-nşele iar vrăjmaşul
pe-a’ ispitirii lui poteci.

O, Scump şi Bun, şi Drag Prieten,
din mii de imnuri azi m-adun
şi crinul cel mai scump, Viaţa,
sub Cruce-nlăcrimat Ţi-l pun… (Traian DORZ)