Datornicul-nemilostiv-4Sfântul Nicolae Velimirovici,
Pilda datornicului nemilostiv –
Predica la Duminica a XI-a după Rusalii

Am recitit în seara aceasta (rostită în 4 martie 1984) din Sfânta Evanghelie cuprinzătoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora stăpânului sau zece mii de talanţi. În bani de-ai noştri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce aparţine Părintelui Sofian, dânsul ţinând cont de cursul leului de atunci.)

Stăpânul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica îngăduinţă stăpânului sau și acesta, cu bunătate negrăită, i-a iertat toată datoria. Dar nu se uscaseră bine lacrimile cu care ceruse omul indurare de la stăpânul sau și întâlneşte pe cale pe unul dintre mărunţii lui datornici, care ii datora o suma foarte mica – o suta de dinari – o suta de lei. I-a pus mana în gat să-l sugrume, strigându-i cu răutate: „Plăteşte-mi ce eşti dator” (Matei 18, 28). Lui i se iertaseră definitiv milioane, iar el, pentru o suta de lei, este gata să-l sugrume confratele.
Când auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui căruia i s-a iertat atât de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grăbim să-l osândim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne gândim pe noi înşine. Caci și noi ne purtam la fel cu semenii noştri.

Istorioara din Sfânta Evanghelie este o parabola în care datornicul cu zece mii talanţi poate fi oricare dintre noi – dator cu păcate multe fata de Dumnezeu, iar stăpânul care iartă datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii noştri. Datornicul hain, căruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru.

Prin aceasta parabola Mântuitorul lărgeşte înţelesul cuvintelor din rugăciunea Tatăl nostru în care zicem: „…și ne iartă noua greşelile noastre precum și noi iertam greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Noi ne rugam zilnic cu aceasta rugăciune și rostim zilnic și aceasta a cincea cerere din Tatăl nostru, dar nu ştim în ce măsură aceasta cerere „și ne iartă”, legata de afirmaţia noastră „precum și noi iertam”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înşine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru ca noi ne purtam adeseori fata de semenii noştri ca datornicul neomenos din parabola: desi ni se iartă mult, noi nu iertam deloc sau foarte putin; în schimb cerem cu neobrăzare sa fim iertaţi mereu, ca și cum Dumnezeu n-ar vedea și n-ar cunoaşte făţărnicia și răutatea noastră.

Dar de ce suntem datori sa iertam?
Sfinţii Părinţi ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubească. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim împăcaţi cu semenii noştri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai în buna înţelegere și cu semenii și cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolaţi în societate. Avem nevoie unul de altul.

Aşa cum fraţii dintr-o familie, funcţionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o secţie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu alţii, în diferite momente din viaţa lor, aşa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, închipuiţi-vă, insa, ca toţi aceştia, pe care i-am numit fraţi, funcţionari ori muncitori, ar fi certaţi intre ei, pentru ca din diferite motive şi-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semănat vrajba și ura. Fiind certaţi, toţi tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta în gând. Clocotesc de manie. Iar din când în când răbufnesc certuri, insulte, ameninţări și chiar bătăi pana la sânge și pana la crima. O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare: o viaţă de chin, o viaţă de iad. Sunt familii în care sotii se urăsc și nu vorbesc intre ei cu săptămânile. Sunt fraţi ori rude care au fost în bune relaţii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat și, în loc sa se împace cat mai repede, au tăcut și unii și alţii și supărarea și duşmănia s-a adâncit și s-a învechit și le vine foarte greu sa se mai împace.

Sunt vecini certaţi intre ei, care nu vorbesc unii cu alţii zeci de ani, iar când se întâlnesc fara voia lor, nu stiu încotro sa se uite ca sa nu se vadă unii pe alţii. Ma întreb: asemenea oameni, care de obicei sunt creştini și au nevoie și de Dumnezeu, cum pot sa se roage și cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?

Omeneşte vorbind, mai uşor este sa te răzbuni și sa loveşti, decât sa te stăpâneşti și sa ierţi. Dar a te răzbuna și a lovi dovedeşte slăbiciune și neputinţa de a-ţi stăpâni instinctele josnice ale firii omeneşti.
A te stăpâni și a ierta este o dovada de mărinimie sufletească și o dovada ca în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul păcii. Cine se poate stăpâni la vreme, nu raspunde cu rău la rău și uita jignirea, a smuls din rădăcina orice urma de vrajba și răutate. Pentru ca cel iertat, în fond, se simte umilit și ruşinat și nu mai îndrăzneşte sa mai spună cuvinte grele ori sa mai urască. Sunt insa cazuri când dintre doi împricinaţi deopotrivă de vinovaţi unul fata de altul, la un moment dat unul se umileşte și cere iertare celuilalt, insa acela nici nu vrea sa audă de iertare.

Ce se poate face într-o asemenea împrejurare? În loc sa răspund direct, am sa va citesc mai întâi o întâmplare petrecuta în vechime la o mănăstire din Egipt, întâmplare pe care am copiat-o din cartea numita Pateric.

Iată ce se spune în aceasta carte: ca un frate oarecare avea scârba asupra altui frate. Adică erau certaţi unul cu altul, dar acel frate, vrând să-şi ceara iertare, s-a dus sa se împace cu dansul. Deci, bătând el în usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum să-i deschidă și să-l primească. Iar el, când a văzut ca nu-i deschide, s-a mâhnit și mai mult și, mergând la un bătrân, i-a spus ce a păţit, cum s-a dus să-şi ceara iertare și sa se împace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar bătrânul i-a zis: „Caută, fiule, şi-ţi ia seama ca poate ai vreun gând în inima ta, cum ca tu nu eşti cu nimic vinovat și nu i-ai făcut nici un rău, ci el ţi-a făcut rău și numai el este vinovat. Și aşa pe tine te îndreptăţeşti, iar pe el îl învinovăţeşti. Daca este aşa, sa ştii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu îndemnare să-ţi deschidă și sa te primească, pentru ca nu mergi la dansul cu adevăr de pocăinţă, ci cu făţărnicie. Ci, mergi și pune în inima ta cum ca nu numai el a greşit, ci și tu eşti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l învinovăţeşti. Și aşa Dumnezeu ii va da lui îndemnare și umilinţă și se va smeri și se va împăca cu tine.”

Auzind acestea, fratele s-a umilit în inima lui și, făgăduind ca va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi cu smerenie la acel frate care era supărat pe el, sa se roage să-l ierte. Bătând la usa chiliei, îndată a auzit acela și i-a deschis lui și mai înainte de a se închina el și a-şi cere iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie, zicând: „iartă-mă, frate, ca te-am supărat pe tine”. Și aşa, cu dragoste și din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie intre dânşii.

Prin aceasta istorisire simplă, suntem îndemnaţi ca, dacă cineva dintre noi are un asemenea duşman, care nu vrea să-l ierte, sa facă aşa cum a făcut acel frate, care a urmat sfatul bătrânului. Adică, sa nu învinuim numai pe acela pe care îl numim duşman, ci sa ne căutăm și partea noastră de vina. Și, daca suntem cinstiţi cu noi înşine, ne vom aduce aminte ca și noi i-am făcut vreun rău și noi l-am jignit sau l-am vorbit de rău către alţii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el îl tine minte. Aşa ne sfătuiesc și Părinţii cei sfinţi, ca în toate faptele noastre „sa ne smerim și noi, defăimându-ne și ocărându-ne pe noi înşine și descoperind și vădind înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, nu ale fratelui nostru”. Făcând aşa vom dobândi o deosebita pace în noi înşine. Și mai spun bătrânii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se împace cu semenul sau, unul ca acela va fi părăsit de ajutorul și de darul lui Dumnezeu.

În legătura cu asemenea cazuri, am sa va citez în continuare un alt cuvânt, chiar daca unora va este cunoscut. Se spune ca în vremea prigoanelor împotriva creştinilor, când păgânii chinuiau și omorau pe creştini pentru credinţa lor în Hristos, atunci au prins și pe doi creştini, care aveau vrajba intre dânşii, și i-au aruncat în temniţă, urmând ca a doua zi să-i scoată, să-i chinuiască și să-i omoare.

Aflându-se ei în temniţă pentru aceeaşi credinţă în Hristos dar fiind certaţi mai de multa vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se în inima lui, a zis celuilalt: „Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor și ne vor chinui și ne vor omori și vom merge către Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba și pizma ce a fost și este acum intre noi se cade sa o lăsăm, sa ne împăcăm și sa ne iertam unul pe altul acum, mai înainte de moartea noastră, ca, fiind curaţi, sa primim chinurile și moartea pentru credinţa și dragostea noastră în Hristos și aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile Mântuitorului nostru și vom fi primiti în ceata mucenicilor. Și, zicând acestea, s-a plecat înaintea lui, grăind: „Iartă-mă, frate, ca sa fii iertat și tu de Dumnezeu”. Dar acela, fiind biruit de răutatea ascunsa în inima lui, n-a vrut nicidecum să-l ierte.

Iar a doua zi, după ce s-a luminat de ziua, i-au scos pe amândoi din temniţă să-i chinuiască și să-i taie. Atunci, acela care n-a vrut sa se împace și sa ierte pe fratele sau, văzând ca vor să-l taie, spăimântându-se, s-a lepădat de Hristos, iar pe fratele sau, crezând în numele Domnului, l-au tăiat. Iar pe cel ce s-a lepădat de Hristos l-a întrebat călăul, zicând: „pentru ce ieri, când ai fost bătut și aruncat în temniţă, nu te-ai lepădat de Hristos, ca sa nu te mai fi chinuit?” Și acela a răspuns: „când am lăsat eu pe Dumnezeul meu și nu m-am împăcat cu fratele meu, atunci și pe mine m-a lăsat și m-a părăsit ajutorul Lui și, rămânând gol de dânsul, iată acum m-am lepădat de Hristos”.

Nu poate fi stare mai jalnica pentru un suflet omenesc decât aceasta: sa nu poţi ierta pe fratele tau nici în cele mai grele clipe din viaţa ta.
Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt și în zilele noastre, când cineva, care s-a certat cu altul, vrea sa se împace, celalalt, în loc să-l ajute și sa se poarte bland și delicat, îşi bate joc de el și cu dispreţ ii întoarce spatele. În asemenea împrejurări trebuie sa ne cercetam conştiinţa și sa vedem daca nu cumva purtam și noi o mare parte de vina și este cazul sa biruim trufia din noi, sa ne smerim cu adevărat și sa facem aşa curm a făcut fratele din Pateric, după sfatul bătrânului.

Daca nu îl îmblânzim nici aşa, sa ne străduim sa iertam din inima toate jignirile și nedreptăţile pe care ni le-a pricinuit acela, sa ne rugam lui Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi sa ne ajute să-l putem ierta cu adevărat, aşa cum a iertat Sfântul Arhidiacon Stefan pe cei care îl ucideau cu pietre, rugându-se pentru ei după exemplul Mântuitorului.
Iar ca regula de purtare fata de asemenea oameni ni se recomanda sa nu-i vorbim de rău către nimeni, chiar daca ei ne bârfesc, ci, dimpotrivă, să-i vorbim de bine, arătându-le calităţile, pentru ca orice om are și calităţi, nu numai defecte. Și, pe cat se poate, sa le facem bine, direct sau indirect, și mai ales sa ne rugam pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze, să-i îmblânzească și să-i ajute să-şi dea seama ca și ei greşesc, întrucât și ei sunt oameni.

Purtându-ne deci cu blândeţe, cu smerenie și bunătate neprefăcuta cu toţi cei din jurul nostru și păstrându-ne cugetele curate de orice răutate și vicleşug fata de duşmani și de toţi semenii noştri, vom dobândi o pace deosebita în fiinţa noastră lăuntrică, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe lângă aceasta pace a inimii ne vom putea învrednici și de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu, atunci când vom zice: „Și ne iartă noua greşelile noastre, precum și noi iertam greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).

Închei acest cuvânt despre iertare cu indemnul Sfântului Apostol Pavel către toţi creştinii și deci către fiecare dintre noi: „Fiţi buni intre voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 4, 32). Amin!