Cuvânt către fraţi

Culiţă Mihăilă

Vin în faţa frăţiilor voastre cu o mărturisire durută, privind atitudinea mea din ultima vreme în Lucrarea Oastei Domnului. Am trecut, de-acuma, peste 70 de ani, dar am încredinţarea că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, chiar dacă în trupul meu semnele bătrâneţii îşi spun cuvântul; însă rugăciunea mea către Dumnezeu este să-mi ţină conştiinţa trează până la sfârşit, indiferent ce boală ar măcina trupul meu.
Desigur, unii îşi pun întrebarea despre mine de ce, de o bună bucată de vreme, lipsesc de la prilejurile frăţeşti din zonă.
Referitor la aceasta, mărturisesc că nu am nimic cu copiii nici unei familii de fraţi, nici cu căsătoriile lor sau altceva de felul acesta. Din contră, ştie Dumnezeu că mă rog pentru ei ca El să-i păstreze credincioşi în aceste vremuri. Însă atitudinea pe care am luat-o este un protest împotriva încălcării principiilor fundamentale ale Oastei Domnului de către cei care, astăzi, se consideră vrednici de a dirigui această Lucrare a lui Dumnezeu. Atitudinea mea de protest am luat-o nu singur, ci împreună cu alţi fraţi, printre care şi fratele Titus Niculcea, pe vremea când încă mai trăia, prin anul 2007. | Continuare »

Traian DORZ

Ţi-ai tot pierdut din clipe, din zile şi din ani,
pe mulţi dintre prieteni ţi i-ai făcut duşmani
şi multe gânduri bune le-ai tot lăsat ’napoi
şi-acum o ceaţă groasă te-mpinge spre noroi.

Rânjind, satana vine spre tine-ncet, încet,
făcându-ţi ce-a fost dulce în fiere şi-n oţet;
prietenii şi fraţii ţi-a spus să-i laşi de mult
şi ce-aveai bun în tine, la-ndemnul lui, ţi-ai smult.

Câte prilejuri sfinte pe rând le-ai lepădat,
îndemnurile bune le-ai frânt şi le-ai călcat,
vrăjmaş privind la ceruri, sfidai pe Dumnezeu,
iar astăzi, iată, plata ţi-e blestemul cel greu.

Cu ce-ai rămas din toate câte-ai sperat cândva,
acum când vine moartea şi n-o poţi alunga?
Ce-aştepţi să-ţi dea satana în iad, sărman ateu,
când ai ucis lumina şi-ai râs de Dumnezeu!

…O, dacă-n cea din urmă clipită-ai mai putea
să-ţi plângi zdrobit păcatul cu jalea cea mai grea,
Hristos ţi-ar mai întinde şi ţie-un ultim har
– dar în clipita morţii, minuni se fac prea rar.

Sărbătorim astăzi ziua în care mai mulţi mărturisitori români au plătit cu viaţă mucenicească pentru dreapta credinţă. Vrednici sunt!…
În însăşi rugăciunea de canonizare a acestor Sfinţi: Visarion şi Sofronie, Oprea, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, Biserica noastră cea strămoşească şi în veci drept-măritoare aduce laude astfel:
„Cu inima smerită şi cu grai de laudă cutezăm a preamări astăzi pe Hristos, Cel ce v-a arătat pe voi, preafericiţi mărturisitori ai dreptei credinţe, slava Bisericii noastre! Şi început cinstirii voastre de obşte făcând, ne plecăm genunchii cu umilinţă şi negrăită dragoste şi rugăciune înălţăm vouă, celor ce aţi pus mai presus de toate cele vremelmce, credinţa cea drept-măritoare…“
Aceasta este Biserica cea Ortodoxă pe care o cunoştem şi recunoaştem noi, cei umili şi mulţi, mult mai mulţi decât ne ştie conducerea ecumenistă a Bisericii de astăzi, care semnează eretic în Creta.
Dacă cei care îşi dădeau viaţa pentru apărarea credinţei împotriva samavolnicei papistăşii, au fost numiţi „slava“ Bisericii noastre chiar de Patriarhia Ortodoxă Română care i-a canonizat, ceea ce se face astăzi în fruntea aceleiaşi Patriarhii e „ruşinea“ Bisericii noastre.
Am putea fi numiţi noi, cei mulţi mărturisitori ai dreptei credinţe, că învinuim pe nedrept conducerea Bisericii de unitate cu papistaşii, că nimeni nu a propus unirea cu aceştia. Nu încă… zicem noi.
Unirea aceasta nu se proclamă, ci se pune în practică pe teren. Şi atât. Nu se flutură încă steagul unirii cu papistaşii, dar unitatea este un „deziderat“ rostit tot mai des de către mai-marii Bisericii.

Am putea spune că se trage la indigo o „unitate“ despre care fraţii ostaşi au dureroasă cunoştinţă. Câtă ruptură a făcut această dorinţă de „unitate“, Oastea Domnului a simţit din plin.
Încă din 1998, frământările tot mai grele ale aşa-zisei „unităţi“ au săpat adânc şanţ de despărţire – nu între Simeria şi Sibiu, ci între dreapta ostăşie şi amestecătura de tot felul. Atunci nu ştiam noi s-o numim ecumenism. Îi spuneam simplu, cum am găsit-o în vocabularul înaintaşilor Oastei: amestecătură…
În urma unor astfel de dezbinătoare încercări de unire, am scris o poezie al cărei titlu l-am tot schimbat de-a lungul anilor, zicându-i când Corbii „unităţii“, când Corbii dezbinării. O redau mai jos:

Corbii dezbinării
Vârtej de vorbe bat la poarta minţii
În haos să scufunde-a păcii stea.
Se-ntrec să nege ce lăsară sfinţii
Mai valoros şi drept în lumea rea.

Corbi fioroşi se-nvârt în jur să-nşface
Când nu-i nici încă stârv durerea grea,
Cu ochi vicleni pândesc cum se desface
Izvorul rănii mute, ca s-o bea. | Continuare »

SĂMÂNŢA ÎNECATĂ DE SPINI

Acum duminică avem la rând evanghelia cu pilda semănătorului. În cartea cu Pildele Mântuitorului aflaţi tâlcuită pe larg această evanghelie.
Aici vom spune câteva cuvinte despre sămânţa cea căzută între spini. Despre pământul cel cu spini, zice evanghelia că îi închipuie pe aceia „care ascultă Cuvântul”, dar, cu grijile şi cu bogăţiile, şi cu dulceţile vieţii acesteia umblând, „se îneacă şi nu săvârşesc roadă”.
Şi cât de mulţi sunt aceştia! E plină lumea de creştini înecaţi în grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. „Spinii” i-au copleşit cu totul.
Precum un pământ bun şi roditor – zice Sf. Ioan Gură de Aur –, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi cu noi oamenii. Firea noastră e aplecată a produce roadele faptei bune, însă dacă nu se lucrează cu plugul cucerniciei şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate…
Aici am ajuns noi, creştinii de azi; la pădurea de spini şi păcate. Viaţa cea sufletească a oamenilor de azi este o pădure fioroasă de spini şi păcate în care s-a înecat aproape cu totul Cuvântul lui Dumnezeu şi grija de cele sufleteşti.
Dragă cititorule! Ia seama, poate şi ogorul inimii tale este înecat de spini şi pălămidă. Te-au copleşit cu totul grijile şi alergările, şi desfătările acestei lumi. Spinii cei răi au înecat cu totul sămânţa cea bună. Din această stare grozavă, un singur lucru te poate scăpa: focul Duhului Sfânt. | Continuare »

V-am scris…

V-am scris…

V-am scris atâtea nopţi amare
şi-atâta viaţă mistuită
am pus în gânduri şi-n cântare
şi în solia fericită.

Am semănat cu plină poală
seminţe rodnice de slavă
şi nu mi-a fost nici mâna goală,
cum n-a fost inima bolnavă!

De-a fost vreo trudă sau osândă,
le-a ars a dragostei văpaie
şi de-a fost mâna tremurândă,
s-a întărit în vâlvătaie.

Am dus cu drag această viaţă,
chiar dacă-am strâns adesea hrană
de seară şi de dimineaţă
tăcuta lacrimilor mană,

Chiar de-am văzut sporindu-mi şirul
cu-atâtea prigoniri de soarte
şi-atât de-ntins că-i cimitirul
de visuri şi speranţe moarte,

Chiar dacă-n orice zi-n tăcere
am plâns o nouă prietenie,
mai mult cu încă o durere
şi mai puţin cu-o bucurie…

…Din tot trecutul se-nfiripă
un gând ce toate le dezleagă,
Tot cât am semănat, e-o clipă,
dar am să strâng vecia-ntreagă.

Traian DORZ, din CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

VREMEA SEMĂNATULUI…

din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

[…] Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul aşteaptă sămânţa şi sămânţa caută pământul. Da, în timpul existenţei noastre, al unui an din viaţa noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieţii noastre duhovniceşti, vremea semănatului nu ţine numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ţine toată viaţa noastră şi pentru primirea Cuvântului, şi pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât fiecare dintre noi să fim şi semănători, şi primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem şi o inimă în care să primim Cuvântul, şi o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii şi de obligaţii şi de a-l primi, şi de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulţimii Evanghelia sunt semănătorii… Ci fiecare dintre noi, toţi cei care am fost chemaţi la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă. […]

S-a aşezat citirea Evangheliei cu semănătorul acum, în vremea semănatului, şi s-a mai spus – de la început – şi bine facem mereu dacă ne-amintim de acest lucru de fiecare dată când la biserică este o Evanghelie, că uneori se explică, alteori nu se explică. Însă noi avem nevoie totdeauna ca, din Evanghelie, să tragem înţelesul cel mântuitor pentru viaţa noastră. Şi pilda cu semănătorul e ca o oglindă vie, ca un îndrumător pe care Dumnezeu a vrut ca să ni-l lase nouă pentru viaţa noastră de fiecare zi şi a fiecăruia dintre noi. | Continuare »

MAI FARA SEAMĂN CA ORICE

1. Piedicile şi vrăjmaşii pe care Tu, Preaiubitule, mi-i pui în cale, nu sunt oare tocmai mijloacele prin care Tu îmi verifici dragostea şi credinţa mea faţă de Tine?
2. Nu din felul cum eu îmi întâmpin piedicile mele şi cum mă port în faţa vrăjmaşilor mei, îmi poţi Tu cunoaşte cel mai bine starea mea faţă de Tine? Ba da!
3. Pentru că numai dacă eu pot ca pe piedicile mele să le întâmpin cu linişte, să le privesc cu hotărâre şi să le trec cu răbdare – Îţi dovedesc că, nu numai ştiu, dar şi fac voia Ta.
4. Şi numai dacă eu pot ca pe vrăjmaşii mei să-i primesc cu blândeţe, să-i privesc cu bunătate, să-i birui prin iubire – aceasta va arăta că am înţeles gândul Tău.
5. Şi că m-am putut ridica până la Duhul Tău.
6. Preaiubit Prieten al tinereţii mele, câtă nevoie mai am eu încă de maturizare! | Continuare »

NOI AM AFLAT COMOARA

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Traian DORZ

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

purtarea-crucii-5Zis-a Domnul: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său pierde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.“
Şi le zicea lor: „Amin grăiesc vouă că sunt unii din cei care sunt aici, care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“. (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti.
Dacă oamenii – zicea un învăţat creştin – ar pierde, din întâmplare, toate evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina mântuirii noastre sufleteşti.
Să cercetăm cuprinsul acestei evanghelii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine“. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul. Condiţia cea dintâi o spune evanghelia: „Să se lepede de sine“. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi şi mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraţilor ostaşi că mântuirea noastră are trei mari duşmani.
– Ştiţi voi care-i cel dintâi din aceştia? | Continuare »

Rasignire_18Traian DORZ, Cântări Îndepărtate

Cu tot întregul meu amar,
cu munţii de suspine,
cu plânsul fără de hotar,
Iisus, eu vin la Tine!

Primeşte-mă aşa cum sânt,
cu multele-mi greşale
şi spală-mă, Iisuse Sfânt,
prin Jertfa Crucii Tale!

Sunt păcătos, sunt vinovat,
sunt plin de fapte rele,
dar vin, Iisuse-ndurerat,
sub Crucea Ta cu ele.

Şi la picioare-Ţi cad smerit,
cu lacrime amare,
şi-Ţi cer, Iisuse preaiubit,
a Sângelui iertare.

Primeşte-mi toată viaţa mea
şi-n slujba Ta o pune,
ca, la sfârşit, să poţi afla
în ea doar roade bune!

Să poţi fi mulţumit oricând
de slujba ce-Ţi aduce;
pân’ la sfârşit, mereu purtând
lumina de la Cruce!

Ceva despre crucea suferinţelor

Părintele Iosif Trifa

Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are necazurile şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rânduri, eu nu te cunosc mai de-aproape cine eşti şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este nimeni care să nu-şi aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât vei fugi de ea, mai tare te va urmări!
Dar crucea aceasta nu e încă crucea din evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul te-a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul, trebuie să afli „jugul Lui cel uşor“, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieţii trebuie s-o purtăm spre folosul şi mântuirea sufletului nostru.
O, dacă viaţa noastră este o cruce de nesfârşite suferinţe şi încercări, de ce n-am purta-o de bunăvoie pentru Hristos, în loc s-o purtăm de silă, fără nici un folos? O, ce dureros este să-i vezi pe oameni purtând crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Crucii!
Suflete dragă! Să ştii că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieţii tale. A pus-o, să-ţi dai seama şi să înţelegi că nu este mântuire fără cruce şi suferinţă.
Întreagă viaţa Domnului, începând de la naştere şi până la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea şi suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul meu, umbli după tihnă şi odihnă? Te înşeli, dragul meu, te înşeli! Crezi tu, oare, că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mântuit? A fost, oare, vreun sfânt în această lume care să nu fi suferit?
| Continuare »

Să-mi iau crucea – Tu mi-ai spus,
Scump Iisus,
însă crucea care-ai vrea
nu-i numai a mea,
Scump Iisus, Drag Iisus, – nu-i numai a mea!

Crucea care-o am de dus,
Scump Iisus,
e şi mila ce mi-o cei’
pentru toţi ai mei,
Scump Iisus, Drag Iisus, – pentru toţi ai mei.

Tu doreşti să port supus,
Scump Iisus,
sarcinile tuturor
cald şi iubitor,
Scump Iisus, Drag Iisus, – cald şi iubitor. | Continuare »

[Toţi cei care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat]

Ioan Opriș, fragment din vorbirea de la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

Fraţilor dragi şi surorilor scumpe! Gura Domnului ne grăieşte prin gura proorocului Solomon la 8, 17: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi pe cei ce Mă caută cu tot dinadinsul. Mă las să fiu găsit de ei”.
Pe cine iubeşte Domnul Iisus? Pe cei ce-L iubesc pe El şi Se lasă găsit de cei ce-L caută cu tot dinadinsul.

În Matei 11, 28 zice: „Veniţi la Mine voi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară. Şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima. Şi veţi avea odihnă pentru sufletele voastre”.
E un cuvânt din două sau trei versete, care se aude foarte mult prin adunările noastre. Dar aceste versete trebuie bine ascultate, bine judecate, bine pătrunse, bine pronunţate, bine rumegate… Ele trebuie neapărat înţelese. După ce-l cheamă pe fiecare la Sine, după aceea le spune imediat tuturor: „Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară!…”
Şi tu, frate şi soră care eşti bolnavă sau care ai un bolnav în casă, mereu te plângi, mereu te tânguieşti şi spui aşa: „Crucea mea e grea, crucea mea e foarte grea, crucea mea e mai grea decât toate crucile…” Totuşi Domnul Iisus nu aşa a spus, ci a spus: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Deci dacă sarcina ta o duci alături de Domnul Iisus, ea este bună şi uşoară de dus, şi binecuvântată. Dar pentru că tu-ţi duci crucea ta singur, de aceea gemi şi te văicăreşti. Cum făceam azi undeva o asemănare: | Continuare »

inaltarea sf cruciTraian DORZ

Iisuse Drag, ce Crucea
prin sânge ai sfinţit,
fă-mi ochii s-o privească
cucernic şi smerit.

Fă-mi graiul să vorbească
tot mai adânc pătruns
de harul fără margini
ce-n ea pe veci e-ascuns.

Albeşte-mi haina vieţii
prin Sângele Curat,
ca-n clipa fericită
în care m-ai creat.

Aprinde-mi nalt iubirea
eternă, căpătâi,
ca-n clipa fericită
a dragostei dintâi.

Fă-mi mintea sănătoasă
şi duhul umilit
ca pentru slujba cărei
destoinic m-ai dorit.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un adânc înţeles este chiar şi în felul cum este făcută crucea.
O cruce de lemn e făcută din două braţe. Un braţ e mai lung, mai lungăreţ. Acest braţ e parcă o cale netedă, un drum deschis ce alunecă înainte. Celălalt braţ – cel mai scurt – vine şi se aşază de-a curmezişul peste braţul cel mai lung. Se aşază ca şi când ai închide calea cuiva, ca şi când l-ai opri pe cineva în drumul său.

Aici este taina cea mare a Crucii. Ea înseamnă o oprire a noastră, a vieţii noastre, din calea cea largă a păcatului. Ea trage o dungă peste toate lumeştile noastre planuri şi gânduri. Crucea se aşază de-a curmezişul în calea vieţii   noastre celei păcătoase. Ea înseamnă un hotar sufletesc, un hotar de oprire a unei vieţi vechi şi de începere a unei vieţi noi. Ea înseamnă o schimbare din temelie a  vieţii.
Însă, vai, puţini au aflat crucea în acest înţeles! Crucea celor mai mulţi creştini are numai un braţ. Are numai braţul cel lung: calea deschisă a lumii, a răutăţilor. Celălalt braţ, cel cu hotarul sufletesc şi cu schimbarea din temelie a vieţii, lipseşte.
Nu cumva o astfel de cruce este şi crucea ta, iubite cititorule?

Traian Dorz

purtarea-crucii1Iubește-ți crucea ta și-o poartă,
oricât de aspră ţi-ar părea,
căci şi cea mai amară soartă
odată ţi-o-ndulceşti cu ea.

Când va veni singurătatea
şi prea din greu ţi-o vei purta,
ca de-al soţiei sân preadulce,
să te-alipeşti de crucea ta.

Când, cu puterile sleite,
nici s-o târăşti n-ai mai putea,
prin cele mai de jos ispite,
mergi sprijinit de crucea ta.

Când se va năpusti furtuna
şi nici un scut nu vei avea,
cu-ncredere întotdeauna,
te-adăposteşti sub crucea ta. | Continuare »

Dumnezeu ne cere nouă, celor care-L ascultăm,
nu numa-nchinarea noastră, ci viaţa să I-o dăm;
că-nchinarea fără viaţă este searbădă şi grea,
viaţa fără de-nchinare este, iarăşi, tot aşa

…şi ne cere-o viaţă plină de-Adevărul Lui frumos:
nici Hristosul fără Cruce, nici Crucea fără Hristos,
căci Hristosul fără Cruce e-un Hristos străin de Har,
Crucea fără El, asemeni, este goală şi-n zadar

…şi ne cere şi credinţă, dar şi fapte să avem,
căci credinţa fără fapte moartă-i şi-n zadar o vrem;
faptele fără credinţă sunt şi moarte, şi pustii,
numai când sunt împreună ele-s rodnice şi vii

…şi ne cere şi-Adevărul, şi Iubirea s-o trăim,
c-Adevăr fără Iubire în zadar mărturisim;
iar iubirea ne-nţeleaptă, fără adevăr, e-un foc
nestatornic şi nevrednic, fără nici un rost deloc.

Dumnezeu ne cere nouă echilibru sănătos
între vorbă şi trăire, după pilda lui Hristos,
căci uşor zici „mântuire”, dar a o avea e greu
şi-o au numai cei ce-ascultă ce ne cere Dumnezeu.

Traian DORZ

crucea-bucegi_1LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI
I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 37 / 23 sept. 1923, p. 3

Acum joi avem praznicul înălţării sfintei Cruci, adică amintirea zilei când împărăteasa Elena a aflat sfânta Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul şi a dus-o la Ierusalim unde patriarhul Macarie a înălţat-o în mijlocul bisericii, ca să o poată vedea mulţimea poporului ce venise să i se închine.
Ca şi pe celelalte praznice, Biserica l-a rânduit şi pe acesta să culegem învăţături sufleteşti din el. Creştinilor! Să luăm aminte că noi nu înţelegem Crucea Mântuitorului aşa cum trebuie. De câte ori vedem semnul sfintei Cruci, de câte ori facem semnul sf. Cruci, trebuie să ne gândim la două lucruri:

1. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că Hristos nu S-a răstignit pe cruce numai „pentru păcatul lui Adam şi mântuirea lumii”, ci Hristos S-a răstignit pentru mine şi tine, cititorule, pentru păcatele mele şi ale tale. Noi trebuie să simţim că păcatul ne apasă, ne sugrumă, ne doboară la picioarele Crucii, ca să strigăm: „Mântuieşte-ne, scapă-ne, Doamne Iisuse, că pierim!”. Numai simţind mai întâi greutatea păcatelor noastre vom simţi apoi darul Crucii lui Iisus, Care, prin jertfa Lui, ne iartă osânda şi ne face fiii lui Dumnezeu.
Nu este pe acest pământ o învăţătură mai minunată decât aceasta, că Iisus S-a răstignit pentru păcatele mele şi ale tale. Nu este în această lume o veste mai de bucurie decât aceasta, că Hristos ne-a şters pedeapsa şi ne-a făcut fiii lui Dumnezeu.
2. A doua oară, după ce ai înţeles că Hristos a murit pe cruce pentru tine şi iertarea ta, trebuie să te pui cu totul în slujba Lui, precum învaţă şi Ap. Pavel: „Şi pentru toţi a murit pe cruce Iisus, ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei, ci pentru Cel ce a murit pentru ei” (II Cor 5, 15). „Voi nu mai sunteţi ai voştri, căci aţi fost răscumpăraţi cu un preţ mare” (I Cor 6, 19). Dacă crucea şi jertfa lui Iisus te-a scăpat de la pieire, apoi tu trebuie să fii averea Celui răstignit. Mâinile tale, picioarele, ochii, vorbele, banii, averile şi toate lucrurile tale trebuie să le pui în slujba Lui. | Continuare »

Crucea-IzvorI. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 37 / 24 sept. 1922, p. 3

Acum miercuri avem prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci. Praznicul acesta şi-a luat începutul astfel: pe la anul 328, împărăteasa Elena a plecat la Ierusalim, ca să afle Sfântul Mormânt şi adevărata Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos. Era un lucru greu acesta pentru că iudeii, după Învierea lui Iisus, sfat urât făcut-au, ca să astupe cu pietre şi pământ crucile de pe Golgota şi mormântul din care înviase Hristos. Socoteau că prin aceasta vor putea astupa şi adevărul Învierii. Dar adevărul nu se poate îngropa de tot niciodată. El grăieşte şi din pământ. Aşa s-a întâmplat că, la căutarea Sfintei Cruci fiind de faţă şi patriarhul Macarie, acesta a căzut în genunchi şi, cerând semn din cer pentru locul unde ar fi îngropate crucile, o stea luminoasă a căzut pe locul răstignirii lui Hristos. Şi, săpând acolo, au aflat cele trei cruci. Dar acum era o altă greutate: nimeni nu ştia care dintre cele trei ar fi Crucea lui Hristos. Şi atunci Macarie a luat cele trei cruci, le-a coborât în Ierusalim, la patul unei femei ce pătimea cumplit, de ani de zile. Când s-a atins femeia de Crucea pe care fusese răstignit Hristos, îndată s-a ridicat sănătoasă. Şi astfel, aflându-se Crucea Domnului, patriarhul şi împărăteasa au pornit cu ea să o aşeze în biserică. Dar îndată ce poporul a auzit de aflarea Sfintei Cruci, a început să alerge la biserică şi fiecare se silea să poată vedea Sf. Cruce. Atunci patriarhul Macarie a luat Sf. Cruce în mâini, a ridicat-o în văzul întregii biserici şi toţi s-au închinat ei, strigând: „Doamne, miluieşte-ne!”, preamărind Învierea lui Iisus Hristos. Întru amintirea aflării şi Înălţării Sfintei Cruci, a pus Biserica noastră praznicul de miercuri.
Ca şi pe celelalte praznice, Biserica a rânduit şi pe acesta, ca să culegem învăţături de viaţă din el. Ce putem noi învăţa în praznicul de miercuri? Multe bune şi de folos sufletesc. Crucea este nouă un semn, o aducere aminte care cuprinde tot ce-a făcut Hristos pentru mântuirea noastră şi care grăieşte despre toate datoriile noastre pentru a putea dobândi această mântuire.
1. Crucea înseamnă iubire, înseamnă iubirea cea nemărginită ce ne-a arătat-o Hristos, Care s-a lăsat bătut, batjocorit şi răstignit pentru iubirea şi mântuirea noastră. Această iubire cere ca şi noi să iubim pe de-aproapele.
Iubeşti tu, creştine, pe de-aproapele tău? Când vezi, când faci semnul Crucii, te gândeşti tu la porunca lui Iisus: „Iubiţi-vă unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit”? (In 13, 34). Dacă nu iubeşti, ci urăşti pe de-aproapele, zadarnic te apropii de semnul Sf. Cruci. Din Crucea ta lipseşte atunci un capăt, precum zice Ioan Gură de Aur. „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte pe fratele său, mincinos este” (I In 4, 20).
2. Crucea înseamnă apoi suferinţă, ne învaţă să suferim aşa precum şi Hristos pentru noi a suferit înfricoşatele chinuri ale răstignirii.
Suferi şi tu? Eşti gata şi tu să suferi orice pentru Hristos, pentru sufletul tău, pentru de-aproapele tău? Îţi duci şi tu pe umeri crucea ta, adică lupta zilnică cu patimile şi păcatele? Dacă păcatele te biruie neîncetat pe tine, iată, în zadar te apropii de Crucea lui Iisus. | Continuare »

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!
Adunându-ne la Sibiu, azi, duminică, 12 septembrie 1937, fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.
Oastea Domnului s-a născut prin munca şi truda Părintelui Iosif Trifa în Biserică, şi noi vrem să rămânem aşa cum am fost chemaţi, după cum zice şi Apostolul Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor ei – şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei mişcări depinde de voluntariatul ei.
Rugămintea noastră sinceră şi dorinţa noastră caldă este ca să se asigure voluntariatul Oastei Domnului. Fără voluntariat, Oastea Domnului nu poate trăi. Oastea Domnului are anumite cerinţe pentru cei ce se înrolează sub steagurile ei. Numai acei care vor şi care pot împlini aceste dorinţe şi pot trăi în această viaţă duhovnicească se pot numi înrolaţi în această mişcare.
Oastea Domnului s-a născut, a crescut şi a trăit, a luptat, a biruit şi biruieşte prin ceea ce se cheamă voluntariatul mişcării. Acest voluntariat sfânt prin care a lucrat revărsarea Duhului a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei lucrări duhovniceşti. Or, statutele care s-au făcut pentru această Lucrare nimicesc, ating şi sting tocmai acest voluntariat.
De aceea, cu supunere şi devotament, rugăm pe Î.P.S. Sa mitropolit Nicolae, sprijinitorul şi păstorul nostru, ca să intervină pentru anularea statutelor făcute acestei mişcări. Oastea Domnului are un statut: este legea Bisericii noastre strămoşeşti. Noi vrem să trăim sub această lege, sub orânduirile canonice ale Bisericii. A crea un nou statut numai pentru noi înseamnă că ne vom deosebi prin aceasta de Biserică. Or, noi vrem să fim strânşi pentru toată viaţa noastră de Biserică.

| Continuare »

CELE DE DUPĂ ACEEA

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Orice idee bună este un aluat viu pus într-o frământătură moartă pentru a o învia şi a o transforma în ceva nou, bun şi folositor. Lucrarea asta de transformare cere neapărat nişte condiţii învierii şi vieţii. Dacă frământătura este primitoare şi atmosfera este caldă, dospirea se face repede şi rezultatul este bun. Dar dacă frământătura este potrivnică şi atmosfera este rece, nici cel mai bun aluat din lume nu poate s-o dospească, ci frământătura potrivnică şi atmosfera îngheţată nimiceşte orice aluat pus în ea.

Aluatul bun despre care Părintele Iosif le spunea atunci fraţilor că l-a pus Sfatul Oastei, prin Moţiunea înaintată, în frământătura conflictului, cu nădejdea unei dospiri bune, a avut soarta îngheţului. Aceeaşi soartă tragică o avuseseră şi toate celelalte încercări de acelaşi fel pe care le mai făcuseră părintele şi fraţii în toţi aceşti trei ani de la izbucnirea acestui nefericit conflict.

Împotrivirea plină de răutate şi ură a mitropolitului răzbunător nu s-a lăsat înduplecată de nimeni şi de nimic. E uimitor şi total de neînţeles cum nici un om şi nici un argument, nici o încercare şi nici un considerent nu l-au putut îndupleca pe acest om răzbunător şi nedrept să vadă răul şi crima pe care le face. Funcţia pe care o îndeplinea, locul unde era pus, instituţia pe care o servea şi cauza împotriva căreia lupta ar fi trebuit să-l cutremure şi să-l prăbuşească zdrobit sub povara răspunderii care se cerea de la el s-o asculte. Dar duhul rău care-l cuprinsese cândva şi pe Saul când era în faţa lui David nu l-a mai lăsat să vadă nimic decât răzbunarea geloziei sale feroce şi sân­geroase. Cu tăvălugul puterii sale de o clipă a trecut nemilos peste orice dreptate, peste orice înţelepciune, peste orice milă. Şi nu s-a oprit până ce a ucis, până ce a zdrobit, până ce s-a răzbunat asupra victimei-om. | Continuare »

Crucea pe care Moise, în pustie, a spânzurat chipul şarpelui închipuia profetic şi zguduitor semnul Cruci

… Prin Cruce, numai prin Cruce s-a făcut toată această lucrare mântuitoare a sufletelor noastre.
De aceea Crucea trebuie să ne fie nouă pe vecii vecilor, atât în semnificaţia ei nevăzută, cât şi în semnul ei văzut, ceva mai înalt şi mai sfânt ca orice alt semn de pe lumea asta. În ea este puterea lui Dumnezeu pentru oricine crede (I Cor 1, 18).
Crucea pe care Moise, în pustie, a spânzurat chipul şarpelui închipuia profetic şi zguduitor semnul Crucii în care şi prin care puterea şarpelui va fi zdrobită, iar veninul lui, păcatul, va fi înlăturat.
În semnul acesta poruncit de Dumnezeu era puterea Lui minunată care vindeca pe oricine privea cu credinţă spre Dumnezeu şi se apropia de El cu nădejde (Num 21, 4-9).
În Semnul acesta Sfânt al Crucii a rămas mereu şi va rămâne mereu, până în veşnicie, toată această putere biruitoare asupra şarpelui şi salvatoare de păcat – veninul cu care ne-a infectat el pe toţi.
Oricine se apropie de Crucea lui Hristos cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste capătă prin Puterea Jertfei lui Hristos, care s-a adus pe ea şi care a rămas nedespărţită de ea, iertarea păcatelor şi puterea de biruinţă asupra păcatului şi a celui rău, izvorul acestui păcat. | Continuare »