1. Numai dacă omul este un nebun sau un nepăsător îşi închipuie că tot ce are el este al lui. Acel om aruncă nepăsător şi cheltuieşte vinovat ceea ce nu este al său. Şi pentru care nu vrea să se mai gândească deloc că va trebui să răspundă. Însă omul înţelept şi chibzuit ştie că nici el nu este al său. Şi se va purta cu toate totdeauna aşa ca să poată da socoteală oricând Adevăratului Stăpân.

2. Ce minunat, ce binecuvântat şi ce strălucit este acel suflet care nu şi păstrează pentru sine decât partea puţină ce i se cuvine, doar cea de care are strictă nevoie, din ceea ce i s a dat. Iar cea mai mare parte o dă spre ceilalţi, pentru care a primit o. Ca robul înţelept pe care l a pus Stăpânul său peste slugile Sale… ca să le dea (Mt 24, 45 51).

3. Celor iubiţi ai Lui, pentru că ei ştiu să pună totul în slujba mângâierii, Dumnezeu le face parte neîncetat de mângâiere. Le dă ocazii s o împartă altora, spre a avea totul pentru veşnicie. Căci ei ştiu că nu avem decât ceea ce dăm altora. Din câte am cunoscut trăind pe lume, n am aflat un mai mare har decât aceasta. | Continuare »

Tu, omule…

Traian DORZ

Tu, omule ce-ţi faci palate,
strângând comori de bani şi aur,
viaţa numa-n desfătare
şi numa-n cântec să-ţi petreci,
o, adu-ţi, omule, aminte
că-n ieslea vitelor din staur
Stăpânul, Făcătorul lumii,
născutu-S-a pe paie reci!

Tu, omule ce-aduni în lume
şi cauţi doar bani şi bogăţie,
ca zilele să-ţi fie „albe“
şi anii pururea senini,
gândeşte la Stăpânul vieţii
Care-a trăit în sărăcie,
cum patul Lui a fost o cruce,
cum perna Lui a fost din spini! | Continuare »

Omule ce-n astă lume zi şi noapte te trudeşti
cât mai multe-averi şi haine şi pământ s-agoniseşti,

nu gândeşti că mâine, poate, Dumnezeu te va chema?
Şi-atunci, câte-ai strâns pe lume ale cui vor rămânea?

Cui va rămânea averea câtă-n lume adunaşi,
cui rămân a’ tale fapte şi păcatul cui îl laşi?

Cine-o să le spele-n lacrimi ca să scapi neosândit,
cine, dacă tu-n viaţă nici măcar nu te-ai gândit?

Cine-ţi va spăla păcatul, întorcându-se supus,
dacă tu nu ţii în seamă să te-ntorci azi la Iisus?

Nu te rezema pe nimeni, vino singur la Hristos!
Toate celelalte-s pierderi, El e Singurul Folos…

Odată, nişte oameni credincioşi stăteau de vorbă, întrebându se şi spunându-şi despre lucrurile duhovniceşti.
În vorbirile lor, ajunseseră la folosul şi deşertăciunea vieţii acesteia de pe pământ.
După multe istorisiri şi sfaturi spuse de unii altora fie din cele trăite de ei înşişi, fie din cele auzite de pe la alţii sau citite de prin cărţi, unul dintre ei pusese celorlalţi următoarea întrebare:
– Fraţilor, după toate cele pe care le auzirăm din câte ne am spus unii altora sau din întâmplările pe care le-am văzut noi cu ochii noştri în scurta noastră viaţă trecătoare, spuneţi-mi: care credeţi voi că este cea mai mare nebunie?

Unul dintre ei zise:
– Cea mai mare nebunie eu cred că este să amâi pe mâine ceea ce trebuie să faci astăzi.
Şi le povesti întâmplarea unui om care, auzind la biserică îndemnul Domnului: „Astăzi, dacă auziţi chemarea mântuirii, nu vă împietriţi inimile…“, îşi zise: Da, trebuie neapărat să mă predau şi eu Domnului, dar voi face acest lucru duminica viitoare…
Însă, plecând de la biserică, n-a mai ajuns nici până acasă, căci a fost călcat de nişte cai speriaţi şi a murit pe loc.
Acesta a murit pierdut, fiindcă a amânat lucrul care trebuia să-l facă neapărat atunci. Iată cea mai mare nebunie.
Al doilea zise:
– Nebunia cea mai mare cred eu că este aceea de a te crede stăpân veşnic pe averile tale şi de a nu face cu ele binele pe care îl poţi astăzi. Căci, din dragostea faţă de avuţiile trecătoare, nu faci bine celui nenorocit care vine şi te roagă, având nevoie de ajutorul şi mila ta.
Şi le povesti şi acesta cazul unui mare bogătaş care avea tot felul de avuţii şi la care a venit un frate al său împovărat de greutăţi şi i-a cerut un ajutor. | Continuare »

samar-milostivLume, negustor de rele,
cum m-ai înşelat cu ele,
mi-ai promis de toate cele
şi mi-ai dat amar şi jele.
Mi-ai promis mare şi sare
şi mi-ai dat lacrimi amare,
mi-ai promis averi şi strâns
şi mi-ai dat amar şi plâns,
mi-ai promis şi mi-ai promis,
dar minciună-i tot ce-ai zis;
c-ai zis până te-am crezut
şi-apoi m-ai lăsat căzut,
ai zis cât ţi-am fost pe plac
şi-apoi m-ai lăsat sărac,
ai zis până m-ai minţit
şi-apoi m-ai lăsat zdrobit.
Lume, negustor de rele,
tu strâmbaşi căile mele,
să mă duci la iad cu ele,
să mă-ngropi în chinuri grele.

…De n-ar fi-avut Dumnezeu
milă de sufletul meu,
unde-aş fi ajuns să zac,
n-ar şti nime-n veac de veac.
Fie Domnul lăudat,
c-a fost bun şi m-a scăpat,
fie Domnul preamărit,
c-a fost bun şi n-am pierit.

Traian Dorz, Cântările din urmă

din Vieţile Sfinţilor – 13 noiembrie

Luminătorul şi dascălul lumii, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.
Când a venit în vârstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tânăr, a început a pricepe mai bine decât cei bătrâni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfânt. Pentru că el, cunoscând pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergând la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dânsul Sfântul Botez.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsându-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfântului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfântului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfântului Ioan, a rămas văduvă foarte de tânără, având mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

Sfântul Ioan, ajungând la vârsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covârşit cu înţelepciunea pe cei mai vârstnici decât el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvânt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dânsul. Pe acest filosof Sfântul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dânsul, şi pe alţi mulţi. | Continuare »

Pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului

Dreapta şi reaua întrebuinţare a limbii – Sfântul Ioan Gură de Aur

„Lauda la toti sfintii din toata lumea care au suferit mucenicia” – Sfântul Ioan Gură de Aur

Creştinul nu este fără mângâiere la moartea celor de aproape ai săi – Sfântul Ioan Gură de Aur

La duminica samarinencii – Sfântul Ioan Gură de Aur

Ideea şi vrednicia smereniei – Sfântul Ioan Gură de Aur

 

atanasie todoranFragment dintr-un cuvânt de învăţătură a IPS Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

IPS Bartolomeu a evocat momentul în care Sfântul Atanasie Todoran din Bichigiu, în vârstă de peste o sută de ani, a apărat, cu preţul vieţii, credinţa ortodoxă, opunându-se trecerii a peste 2.250 de soldaţi grăniceri de la Ortodoxie la greco-catolicism la porunca generalului Bukow:

Nu vreau să repovestesc viaţa lui Atanasie Todoran, dar vreau doar să accentuez un lucru: că omul acesta a fost de neclintit; un ţăran – dacă ar fi să-l comparăm cu Horea, potrivit unui poet Aron Pătruş – „Ţăran de cremene, / Cum n-a fost altul să-i semene”.

A fost militar o viaţă întreagă şi ştia ce înseamnă nesupunerea faţă de legile militare. Atunci când, în data de 10 mai 1763, a apărut călare, la vârsta de 104 ani, şi, în urma unei scurte cuvântări, denunţând-o pe împărăteasa de la Viena, că a minţit, că nu şi-a ţinut promisiunile faţă de români, inclusiv şi cea mai principală – aceea de a-şi păstra credinţa ortodoxă, le-a poruncit: „Jos armele!!!”
A fost un moment de umilinţă pentru generalul Bukow, cel de tristă şi sinistră amintire, dar şi pentru împărăteasa Austriei. Consecinţa a fost condamnarea la moarte a celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai şi distrugerea mănăstirilor din Ardeal, cărora li s-a dat foc”.

Mitropolitul Clujului a citit sentinţa prin care, în secolul al XVIII-lea, împărăteasa Austriei l-a condamnat la moarte pe Tănase Tudoran (Atanasie ) prin tragere pe roată, după ce ţăranul din Bichigiu, militar de carieră, a îndemnat soldaţii să nu renunţe la credinţa lor.
“Dragii mei, aş vrea să închei cu o mărturie a lui George Bariţiu care sună aşa: „Umbra ta, Todorane, să-i înveţe pe toţi daco-romanii a cunoaşte ce este stăruinţa şi perseverenţa în credinţă şi ce înseamnă să aibă cineva caracter în orice poziţie socială s-ar afla!”.

2Să nu-i uitaţi pe-aceia
care-au luptat frumos
şi-au pătimit ţinându-şi
cuvântul credincios.
Ci şi mai mult, când vremea
cu ani înalţi i-a nins,
să le cinstiţi viaţa
cu-ntregul ei cuprins.

Să-i preţuiţi pe-aceia
prin care Dumnezeu
v-a dăruit lumina
şi v-a hrănit mereu.
Ci cu lopeţi de aur
mormântul le-ngrijiţi,
udaţi cu lacrimi crinii
ce-acolo-i răsădiţi!

Şi vă urmaţi eroii,
mereu îmbogăţind
cu noi vieţi lumina
în care se cuprind.
Căci celor morţi eroic
în veci le datorăm
cuvântul şi credinţa
pe care le urmăm.

Traian Dorz, Cântările din urmă

sf-nectarie211Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici, sufletul său începe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.
La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfânt, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită „Noua Mânăstire” (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.
Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.
În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei. | Continuare »

Acela care istoriseşte lucrurile lui Dumnezeu şi face din Domnul bucuria şi veselia inimii sale, acela nu numai că se păstrează într-o stare de unire sfântă şi apropiat de Dumnezeu – pe care tocmai prin slujirea aceasta a lor o au şi îngerii –, ci înaintează mereu în această sfântă unire, bucurându-se tot mai din plin de părtăşia cerească, încă din viaţa lui de pe pământ. (Traian DORZ)

inger-pazitorCând seara tu te rogi, copile,
alături de măicuţa ta,
în jurul tău stau îngeraşii,
dar, de te uiţi, ei vor zbura.

Când cânţi cântările frumoase,
ce Domnului Iisus Îi plac,
cu tine cântă îngeraşii,
dar, dacă taci, şi dânşii tac.

Când tu eşti bun şi-asculţi, cu tine
merg îngeraşii buni şi mulţi
şi te-nsoţesc când eşti cuminte,
dar ei se duc când tu n-asculţi.

Ce fericiţi sunt îngeraşii
când tu eşti bun şi iubitor!
Când cânţi şi când te rogi cuminte,
ce mare-i bucuria lor!

Dar cât de mult ei se-ntristează
când nu te rogi şi nu eşti bun!
Atunci, plângând, se duc la Domnul
şi toate cu durere-I spun.

O, nu-ntrista pe îngeraşii
ce vin cu drag în jurul tău,
ci fă-i să cânte-ntotdeauna
că tu eşti bun şi nu faci rău.

Traian Dorz, Dorim să fim

La Parada Victoriei din marea Piaţă a Capitalei Victorioase sunt prezenţi toţi slujitorii şi toţi oamenii apropiaţi ai Împăratului. Acolo, în tribuna oficială, toţi acei colaboratori ai marelui Împărat învingător au cinstea cea mare de a asista la defilarea marilor unităţi victorioase şi a marilor eroi care au săvârşit cele mai glorioase fapte de arme.
Un crainic fericit al împăratului anunţă, în auzul lumii întregi, Numele fiecărei unităţi care trece prin faţa tribunei, locul unde a luptat, faptele de vitejie pe care le a săvârşit. Numărul vrăjmaşilor doborâţi şi însemnele gloriilor câştigate…
Din tribuna împărătească se strigă urale, se aruncă flori, se flutură eşarfe, se fac semnele celei mai fericite bucurii… Însuşi Împăratul, cu gura Lui, află câte un cuvânt fericit pentru fiecare.

La capătul marii parade, în faţa tribunei împărăteşti şi în faţa frontului tuturor ostaşilor biruitori, se aliniază şirul marilor eroi, cu steagurile glorioase ale marilor unităţi… Şi, în privirile uimite de admiraţie şi de bucurie ale tuturor mulţimilor adunate la această unică sărbătoare, Împăratul Însuşi coboară la vitejii Săi. Îl sărută pe lacrimi pe fiecare. Îi aşază pe răni fiecăruia însemnele biruinţei. Iar pe fruntea plină încă de răni, de sudoare şi de sânge – aşază cununa nemuritoare a slavei.

Şi atunci corurile nesfârşite ale îngerilor biruitori ai Arhanghelului Mihail, învingătorul ostaşilor satanei (Apoc 5, 11 şi 12, 7 8), vor cânta cântările celor mai mari biruinţe, în cinstea celor mai mari biruitori.
Şi atunci, corurile fericite ale îngerilor cântăreţi ai Arhanghelului Gavril, vestitorul bucuriilor lui Dumnezeu (Lc 1, 26 28; Dan 9, 21 23), vor cânta cele mai nemuritoare cântări în cinstea celor care au muncit cel mai mult, s au rugat cel mai mult, au iubit cel mai mult şi au suferit cel mai mult pentru Biruinţa aceasta. | Continuare »


Peste-a cerului fereastră,
îngeraşii trag perdea
înstelată şi albastră,
să se joace după ea.

Luna-i minge luminoasă
aruncată printre nori,
când o prind, şi când o lasă,
fericiţi şi zâmbitori.

Fericiţi, fericiţi,
îngeraşii cei iubiţi,
fericiţi şi acei
care sunt la fel cu ei!

Dup-atât de multă joacă,
dimineaţa, obosiţi,
somnu-i fură şi-i apleacă
printre raze, adormiţi.

Maica Domnului cea bună
îi adună iubitor
şi-i aşează împreună
sub o plapumă de nor. | Continuare »

Poarta cruceaO, îngeri preaiubiţi ai serii,
ai visului şi-ai Amintirii,
vă cheamă-n seara Învierii
uitaţii fii ai Pătimirii!

Aduceţi noaptea liniştită
cu vălul tainic de-mpăcare,
s-adoarmă inima zdrobită
cu liniştită legănare.

Întindeţi ceaţa care-aşterne
pe suflet pacea ei adâncă,
punând alinătoare perne
durerii ce zvâcneşte încă.

Închideţi geana ostenită
ce timpul nesfârşit îl rumpe
şi-n biata inimă-amăgită,
fiorul locurilor scumpe.

Aduceţi visul care-i scapă
din ziduri şi de sub zăvoare
şi duce dorul de-l adapă
la mult-doritele izvoare.

Daţi sufletelor revederea
fiinţelor nemaiuitate,
reînnoindu-le puterea,
să-şi ducă crucea resemnate,

Să-şi crească-n taina rugăciunei
şi mai aprinsă-n astă seară
adânca-ncredinţare-a unei
nădejdi ce va să-nvie iară

Şi-a revederii mult-dorite
ce nu va mai fi-atunci părere,
când mii de clopote slăvite
vesti-vor şi-a lor înviere.

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

arhanghel

Vino, dulce înger care-n mână ţii
cel dintâi potirul ultimei urgii,
cheamă-mă şi-arată-mi dulce să privesc
strălucind Mireasa Mielului Ceresc.

Ea este Cetatea de mărgăritar,
ea-i Ierusalimul Nou de-Azur şi Har,
ea e Piatra Scumpă de-Aur sfânt şi greu,
cea ce se pogoară de la Dumnezeu.

Ea e ca un soare dulce şi curat,
numa-n curcubee sfinte-nconjurat;
în lumina-i scumpă zboară mii şi mii,
intonându-şi veşnic alte melodii.

Ea este Fecioara cu un scump veşmânt,
strălucind gătită Mirelui ei Sfânt,
dulcea ei făptură e un imn frumos,
a spălat-o-n Sânge Domnul ei Hristos.

…Spune-mi, dulce înger, că şi eu voi fi
lângă Domnu-n Ziua când El va veni,
căci cu dor fierbinte ţin a Lui porunci,
ca să pot fi vrednic să-L slăvesc atunci.

Traian Dorz, Cântarea Viitoare

Părintele Arsenie Boca,
(Sâmbăta, Duminecă XXIV , 5.XI.49)

Iisus era chemat de durerea unui tată, să întoarcă la viaţă o copilă de doisprezece ani. Iisus iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii.
Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba L-a chiar furat pe drum.
Stăruim puţin asupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus.
Oare de unde ştia femeia aceea că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus, se va tămădui?
– O ştiinţă din credinţă. Şi femeia nu s-a înşelat.
Deşi puterea de tămăduire era de natură spirituală, totuşi bolnava a furat-o printr-o atingere materială.
Ordonanţa sutaşului din Capernaum e un caz de tămăduire de la distanţă şi prin credinţa adusă prin două delegaţii, – o cale pur spirituală.
Aci Iisus „a simţit puterea care a ieşit din El”.
Aceasta dovedeşte că organismul a scăpat de boală, de îndată ce s-a refăcut ceea ce lipsea din plinătatea lui spirituală
Sfinţenia e o energie. Păcătoşenia o degradare. Una reface organismul, alta îl dărâmă. Dărâmarea se opreşte de îndată ce organismul se împrumută sau chiar fură, pe firul credinţei, acea energie rară a sfinţeniei.
Iisus încă a vrut să dea pe faţă credinţa femeii, şi sigur că a privit cu dragoste  acest furt original.

Cereţi şi vi se va da, numai cereţi până
Domnul va deschide-a Lui fericită Mână.

Şi căutaţi, căci veţi găsi, – dar căutaţi întruna,
până veţi găsi, – aşa afli totdeauna.

Bateţi şi va fi deschis, – dar să bateţi tare
şi-atât până vor fi trase-orice zăvoare.

…Oricui cere i se dă, dacă cere până
Domnul Îşi deschide-a Lui fericită Mână.

Cine caută va găsi – dacă-ntruna cată,
până află ce-a dorit – asta-i e răsplată.

Oricui bate, se deschid uşile-ncuiate,
dacă până se deschid nu-ncetează-a bate.

…Cereţi şi voi chiar şi când Domnul Se ascunde,
dar rugaţi-vă crezând până va răspunde. | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez de la Corocăieşti – iunie 1985

[…] Nu de mult ne-am întâlnit cu nişte fraţi din Iugoslavia. Şi unul se lăuda:
– Acum doi ani am făcut patru vagoane de porumb. Anul trecut am făcut zece vagoane de porumb.
Mi s-a umplut inima de întristare şi am spus:
– Zece vagoane de porumb, frate?… Da’ ce faceţi cu el?
– Mai un tractor, mai o maşină, mai o casă…
– Şi ce faci cu ele?
– Păi la noi aşa fac toţi.
– Din cauza aceasta pierdeţi sufletele voastre.
Au ajuns să fie robiţi de lucrurile firii pământeşti. Nu mai poţi vorbi cu ei despre Dumnezeu. Sunt aşa de obosiţi seara, că nu mai pot să asculte nimic. Adorm acolo.
Şi aşa îşi câştigă omul greutate în viaţa aceasta şi osândă în viaţa veşnică. Cu lăcomia lucrurilor acestora peste cât este nevoie şi peste cât trebuie să aibă. Domnul Iisus a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi neprihănirea lui Dumnezeu; şi apoi celelalte vi se vor da pe deasupra. Pentru că ştie Tatăl vostru că aveţi nevoie de ele.” Adică atâta cât avem nevoie Dumnezeu să ne dea. Şi ne dă totdeauna. De cât n-avem nevoie, mai bine să nu ne dea Dumnezeu. Că atunci vine lăcomia, dorinţa după lucrurile acestea care îneacă în om, ca spinii şi ca bălăriile, sămânţa cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. | Continuare »

1-vindecarea_demonizatilor_din_tinutul_gherghesenilor_2De câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc,
de-adânca vale-a morţii
mereu îmi amintesc.

Nu uit de clipa-n care
spre mine Te-ai plecat
şi din adânc de patimi
şi moarte m-ai scăpat.

Şi n-am să uit vreodată,
Stăpânul meu Milos,
de unde, din ce moarte,
prin harul Tău m-ai scos.

Nu uit din ce, de unde
şi cum am fost scăpat,
când marea-Ţi bunătate
spre mine s-a plecat.

De-aceea, eu, cu lacrimi,
mereu Îţi mulţumesc,
de câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc.

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Meditaţii la Adostolul din duminica a XXIII-a după Rusalii
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1O, cât de mare dar de la Dumnezeu este pentru orice om ca să aibă un părinte bun, un învăţător bun, un maestru bun. Niciodată nu vom obosi în a repeta aceste lucruri, pentru ca oricare dintre noi să ne pătrundem tot mai deplin de adevărul lor. Dar mai ales a le dobândi şi păstra noi înşine.
Şi niciodată n-ar trebui să obosim în a ne arăta mereu preţuirea, respectul şi ascultarea pe care le datorăm acestor suflete alese, pentru că valoarea lor nu poate fi cântărită cu nici un aur pământesc, niciodată.

Un astfel de părinte, învăţător şi maestru a fost pentru efeseni şi pentru toţi ceilalţi fraţi de atunci şi până astăzi, printre ceilalţi apostoli, Sfântul Pavel.
Iată cu câtă dragoste şi lacrimi, răbdare şi blândeţe, bunătate şi stăruinţă îi sfătuieşte, îi îndeamnă, îi mustră şi îi roagă el pe toţi, pentru a-i putea lumina cât mai limpede asupra adevărului. Dar şi pentru a-i înştiinţa cât mai grav asupra înşelătoriei şi ale minciunii.
Toate zilele şi nopţile lui au fost pline numai de osteneli şi de lacrimi, de rugăciuni şi de stăruinţe pentru fiecare Biserică şi pentru fiecare suflet. Conştiinţa lui iubitoare şi curată, atentă şi trează simţea o răspundere zdrobitoare înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare suflet, pentru fiecare adevăr şi pentru fiecare datorie.
El cunoştea trebuinţa fiecăruia şi se străduia să-i dea tot ce vedea că-i lipseşte. De aceea el scrie corintenilor, cum am văzut, despre nevoia dragostei şi a dărniciei. Galatenilor, despre nevoia ascultării şi a statorniciei lor. Iar acum le scrie efesenilor despre marea lor trebuinţă de a cunoaşte bine credinţa şi mântuirea.

Adevărurile despre credinţă şi mântuire sunt cele două adevăruri mai însemnate asupra cărora Sfântul Pavel stăruie în toate cele şase capitole ale epistolei sale către Efeseni. | Continuare »

Ai necazuri,
te apasă greutăţi fără de nume,
cine nu le are astăzi
toate-acestea oare-n lume?
Însă dacă vrei
povara să nu-ţi fie spre pierzare,
vino la Iisus,
El este ajutor şi uşurare!
Harul Lui cel mare-ţi face
a necazului povară,
de-ar fi orişicât de mare,
mică, dulce şi uşoară.

Eşti bolnav?…
În suferinţă te topeşti şi te aprinzi,
câţi nu sunt acuma-n lume
şi cu mult mai suferinzi?
Boala sufletului însă
e mai grea ca orice boală,
rari de tot sunt cei ce scapă,
rari sunt cei ce se mai scoală.
Vrei să scapi de boala asta,
vrei să afli vindecare?
Vino la Iisus,
El singur poate şi-ţi va da scăpare! | Continuare »

pilda-semanatoruluiPreot Iosif Trifa, DIN PILDELE MÂNTUITORULUI

Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus-o însuşi Mântuitorul. Să mergem dar, pe urmele tâlcuirii Domnului.
„Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu“, a zis Iisus. Minunată şi potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânţă este o putere uriaşă – puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de rodire. Aceeaşi minunată putere o are şi cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească şi să crească roade minunate într-o inimă de om. Toţi filosofii din lume n-ar putea scrie o carte cum este Evanghelia şi Biblia. De ce? Pentru că Evanghelia şi Biblia cuprinde cuvântul lui Dumnezeu, prin ea vorbeşte Însuşi Dumnezeu.

Cuvintele şi învăţăturile Scripturilor vor trăi peste toate veacurile şi timpurile. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu“ – a zis Iisus Mântuitorul. Cuvântul lui Dumnezeu este o putere „vie care lucrează“; „cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător“ (Evrei 4, 12); este o sămânţă minunată din care încolţeşte rodul vieţii veşnice. „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi îl face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa va fi cuvântul Meu“ (Isaia 55, 10-11).
Dar această sămânţa a Cuvântului lui Dumnezeu, ca să poată rodi, are lipsă de semănător. Semănătorul dumneze­ieştilor învăţături, Semănătorul din pilda Evangheliei, este în primul rând Iisus Mântuitorul, iar sămânţa este cuvântul Lui, cuvântul lui Dumnezeu. Ah, ce sămânţă minunată are acest Semănător! Când învăţa Iisus pe pă­mânt, gloatele se ţineau după El, să-i poată asculta cuvântul… „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om“ (Ioan 7, 46), ziceau cei ce-L ascultau cu credinţă. Iisus Mântuitorul, marele Semănător Divin, a semănat în lume o sămânţă, veşnică: a semănat Cuvântul lui Dumnezeu.

Semănătorul cel mare a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoţii, vestitorii Evangheliei şi toţi care îşi iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânţa dumnezeieştilor învăţături. Această sămânţă se află pusă într-un hambar mare şi deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia e un hambar minunat din care îşi iau sămânţă toţi semănătorii şi vestitorii cuvântului lui Dumnezeu. Şi omul cititor poate el însuşi să-şi ia sămânţă din acest hambar pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa. | Continuare »

Preacuvioasei noastre maici, mult-milostivei Parascheva, prinos de umilinţă îi aducem noi nevrednicii păcătoşi pentru mijlocirile sale. Că mari daruri ne-am învrednicit a dobândi, de la izvorul cel pururea curgător de bunătăţi al Mântuitorului nostru, şi să-i cântăm: Bucură-te, Paraschevo, mult folositoare!

Cuvioasa-Parascheva
Doamne Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce ai zis şi s-a făcut toată făptura, nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii ca să nu vină asupră-ne mânia cea groaznică şi înfricoşătoare a durerilor, care este rodul păcatelor noastre, ce în toată ziua, nenumarate, cu nesocotinţă le săvârşim. Noi suntem păcătoşi, netrebnici şi plini de răutate; iar Tu eşti îzvorul vieţii şi al milostivirii. Nu ne lăsa, Doamne! Nu trece rugăciunea noastră a păcătoşilor, nici ne răsplăti nouă după nelegiuirile noastre, ci pentru că nu suntem vrednici a câştiga milostivirea prin sârguinţa cea de toate zilele, dăruieşte-ne-o Tu ca un îndurat mult-Milostiv. Doamne, pentru rugăciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, dăruieşte-ne nouă sănătate şi viaţă ferită de toată răutatea şi ne întăreşte cu Duhul tău cel stăpânitor, ca din adâncul înimilor, cu bucurie să slăvim preasfânt numele tău în veci. Amin.