Despre însemnătatea postului, ştim cu toţii. Despre roadele lui, suntem încredinţaţi mulţi… Dar despre felul cum trebuie împlinit postul, ştim încă prea puţin; însă despre fericirea împlinirii acestora cu fapta nu ştim câţi ştim.
Că trebuie să postim toate posturile, asta o ştim cu toţii. Că trebuie să le postim întocmai cum au fost aşezate de la început, şi asta o ştim, poate, iar unii o mai şi împlinim, deşi acest lucru nu trebuie să l trâmbiţăm, că ştie Domnul Dumnezeu cât poate şi cât face fiecare din împlinirea poruncilor înfrânării… Dar sunt mereu tot mai puţini cei care se mai interesează de asta acum, când lumea face tot ce poate spre a se îmbolnăvi şi a muri cât mai grabnic de îmbuibare şi de desfrâu.
Dincolo de oprirea de la mâncare sau de la anumite mâncări, în toate zilele rânduite postului sau numai în anumite zile deosebite, cine mai gândeşte şi la cele care mai trebuie neapărat să însoţească adevăratul post? Câţi gândim, câţi luăm seama şi mai ales câţi ne oprim, ferindu ne de ceea ce credem că ne este îngăduit oricând? Câţi renunţăm la dorinţa la care credem că avem dreptul în orice timp?
Datorită acestor înfrânări cerute şi poruncite de Cuvântul lui Dumnezeu, postul este neplăcut omului firesc. Şi pare fără nici un folos pentru cel care îl face. Ce mare este amăgirea că acum se poate orice! O, mai târziu, cum vor vedea că nu s a putut chiar orice! În zilele postului, ispitele sunt şi mai mari, şi mai multe, de aceea să fim şi mai veghetori.
Traian DORZ, Păşunile dulci pg. 79-80
Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 13 / 25 martie 1928, p. 5
Despre rugăciune ar fi multe, multe de spus (le vom spune cândva pe larg). În evanghelia din duminica aceasta, Mântuitorul recomandă rugăciunea şi postul ca singura putere de a alunga „dracii”, adică ispitele şi lucrurile satanei.
Viaţa noastră este o luptă neîncetată cu ispititorul, cu satan, care se războieşte deznădăjduit să pună din nou mâna pe cârma pământului cu ajutorul nostru, al oamenilor (fără ajutorul nostru, el nu poate face nimic). Lupta se dă pentru cucerirea noa¬stră. Prin rugăciune, Îi fa¬cem lui Dumnezeu un loc alături de noi pe câmpul de luptă contra ispititorului. Rugăciunea atrage darul şi ajuto¬rul lui Dumnezeu în câmpul nostru de luptă contra ispititorului. Prin rugăciune Îl atragem pe Iisus Biruitorul alături de noi în lupta contra ispititorului… Prin rugăciune căpătăm o atingere cu cerul, cu Dumnezeu, cu Iisus Biruitorul şi prin această atingere ne vine biruinţa.
Satana nu poate sta în faţa acestei ofensive. El se retrage din faţa rugăciunii, dar nu fugind. Satana e un luptător încăpăţânat şi îndârjit. EI apără cu îndârjire şi încăpăţânare fiecare petec de pă¬mânt ce l-a avut în inima noastră sau îl are în lume. Cu ajutorul rugăciunii, cu ajutorul Domnului Iisus, noi trebuie să cucerim pas cu pas pământul pierdut. De aceea zice Mântuitorul: „Privegheaţi şi vă rugaţi neîncetat”. Rugăciunea trebuie să fie stăruitoare. | Continuare »
Păcatul, la fel cu satana din care s-a născut, este nu numai un vrăjmaş al lui Dumnezeu, prin cuvântul cel batjocoritor şi potrivnic,
ci este şi un mare tâlhar, care umblă mereu numai să fure şi să pângărească tot ce este al lui Dumnezeu sau este vrednic de închinare.
Pe cea mai scumpă moştenire a lui Hristos: Lucrarea Sa
şi pe cea mai sfântă Casă a lui Dumnezeu: Biserica Sa,
vrăjmaşul umblă neîncetat să le nimicească şi caută ne-încetat să le dărâme.
Oriunde se iveşte o lucrare scumpă pentru Dumnezeu şi un altar curat pentru Hristos sau o părtăşie dulce pentru Duhul Sfânt, acolo, vrăjmaşul cel tâlhar îşi trimite îndată iscoadele sale, care, cu armele lui: prefăcătoria şi lăudăroşenia,
ori cu promisiunile mincinoase şi răstălmăcirile interesate,
ori cu dragostea amăgitoare şi batjocorirea lucrurilor sfinte,
cu toate aceste arme blestemate, el foloseşte viclenia şi mijloacele de amăgire.
Pe toate le foloseşte satan, numai să poată slăbi şi nimici credinţa adevărată şi dreapta învăţătură.
Numai ca să poată slăbi apărarea noastră, ca sufletele să cadă în mrejele întinse şi în groapa săpată de duhul său cel tâlhar şi răpitor.
Atunci paznicii sfintei moşteniri sunt legaţi, iar slujitorii Sfântului Templu, duşi în robie (Jud. 16, 21) –
unde, nenorociţi de tot, ajung în chinul celui rău.
O, ce mare binecuvântare de la Dumnezeu este când în astfel de vremuri se mai găseşte o rămăşiţă care să păzească neîntinat legământul Domnului şi care să nu înceteze a-I aduce aminte Domnului, cu lacrimi, cu post şi cu rugăciuni fierbinţi, de moştenirea Lui ajunsă în mână la străin!…
Care să-I aducă mereu aminte Domnului de Templul Lui cel iubit, în care tâlharul dărâmă şi pângăreşte tot ce-i mai de preţ şi mai frumos.
Această rămăşiţă mai este singura nădejde, fiindcă mijlocirile ei către Dumnezeu pentru starea jalnică în care a ajuns tot ce era aşa de înfloritor cândva, vor fi, până la urmă, ascultate de către El. (s.n.) | Continuare »
“Noi niciodată nu vom recunoaște erezia ecumenismului și învățăturile ei.”
Teolog Mihai-Silviu Chirilă
Sursa aici
În perioada 28.11.2017 – 05.12.2017, la Moscova s-au desfășurat lucrările Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, având pe ordinea de zi și analizarea documentelor pseudosinodului din Creta. Soborul Arhieresc este forul de conducere al Bisericii Ortodoxe Ruse, fiind alcătuit din toți arhiereii din Patriarhia Rusă.
Înaltpreasfințitul Longhin, Arhiepiscop de Bănceni, vicar al Episcopiei Cernăuților și Bucovinei, stareț al Sfintei Mănăstiri “Înălțarea Domnului” din Bănceni a participat la lucrările acestui sinod, prezentând patriarhului Kiril al Moscovei și Întregii Rusii o adresă în numele Sfintei Mănăstiri “Înălțarea Domnului” din Bănceni și a obștii trăitoare acolo.
Documentul cuprinde în două pagini întreaga mărturisire ortodoxă de credință a Înaltpreasfinției Sale Longhin și a obștii pe care o conduce, pe care Înaltpreasfinția Sa o face public cu curaj de mai bine de doi ani, de când a întrerupt pomenirea patriarhului Kiril, ca urmare a semnării de către acesta a acordului de la Havana, din 2016.
Scrisoarea pe care Înaltpreasfințitul Longhin a citit-o în plenul Soborului Arhieresc îmbină precizia teologică, concizia exprimării și statornicia în apărarea credinței ortodoxe, transmițând un mesaj percutant, ușor de înțeles și de reținut, direct și fără demonstrații teologice alambicate, care să lase loc vreunei interpretări contrare celor afirmate.
Textul urmărește două obiective:
1. să demonstreze că Sfânta Mănăstire de la Bănceni și întâistătătorul său nu se află în schismă față de Biserica Ortodoxă Rusă prin faptul că s-a întrerupt pomenirea patriarhului Moscovei;
2. să arate statornicia acestora în credința ortodoxă împotriva ereziei ecumenismului, cu care Biserica Ortodoxă Rusă se confruntă, ca și celelalte Biserici Ortodoxe locale. | Continuare »
Preot Iosif TRIFA, din Adânciri în Evanghelia Mântuitorului
Din toate părţile primesc întrebări despre tainele mântuirii sufleteşti. Taina cea mare a mântuirii sufleteşti se poate afla numai la picioarele Crucii. Înţelesul şi taina mântuirii sufleteşti nu stă în aceea că îţi pui în gând să ieşi mai întâi din răutăţi ca să te faci un creştin bun, ci taina cea mare a mântuirii sufleteşti stă tocmai în aceea ca păcatele şi răutăţile să te doboare la picioarele Crucii… Să cazi la picioarele Crucii doborât de greutatea păcatelor… Să cazi plângând la picioarele Crucii, aşa cum eşti, plin de răutăţi. Carul mântuirii tale sufleteşti atunci începe a porni la drum, când simţi că te înăbuşă răutăţile şi cauţi o scăpare, când simţi o pieire şi cauţi o mântuire, când te simţi într-o prăpastie şi cauţi o ieşire, când te simţi în întuneric şi doreşti o lumină, când simţi că te-a schilodit păcatul, când simţi că te-a orbit patima, când simţi că nu mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi din adâncul sufletului: „Iisuse Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă tămăduieşte!” Să cauţi mai întâi să te faci bun şi apoi să pleci la Domnul ar însemna să înjugi boii înapoia carului.
Începutul mântuirii tale se face atunci când păcatele tale te pleacă şi te apleacă la picioarele Crucii. Dumnezeu Însuşi te atrage în diferite chipuri la picioarele Crucii. „Şi pe toţi vă voi trage la Mine”, zicea Mântuitorul către apostoli (In 12, 32). Când în tine se trezeşte o dorinţă de a ieşi din ticăloşie, când în tine se trezeşte un suspin sufletesc, când din ochii tăi iese pe furiş câte o lacrimă de durere pentru ticăloşia ta, când atare necaz soseşte şi poposeşte la tine, atunci să ştii, dragă cititorule, că Duhul lui Dumnezeu lucrează în tine şi vrea să te aducă la picioarele Crucii. Însă când Duhul lui Dumnezeu începe a lucra în om, atunci începe şi satana a lucra cu toate meşteşugurile lui, pentru că se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Vocea diavolului e aceea care şopteşte unora: „Eşti prea păcătos, omule, ca să ai iertare… că doară n-ai omorât pe nimeni să te faci «pocăit»”…
N-asculta, dragă cititorule, n-asculta de şoaptele şi amăgirile diavolului, ci lasă-L pe Duhul lui Dumnezeu să te atragă tot mai mult la picioarele Crucii. Lasă-te, dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii, căci numai acolo ţi se arată taina cea mare a vieţii şi a mântuirii sufleteşti. | Continuare »
Aşa e veacu-acesta că orişice virtute
Poate-nşela pe-oricine că-L are pe Hristos.
Atâtea cruci trec astăzi uşoare şi plăcute
Pe-un drum părut spre ceruri şi-un ţel părut frumos.
Atâta de cântată e astăzi suferinţa,
Şi-atât de lăudată e calea crucii grea,
Atât de mulţi pe lume confundă biruinţa
Că nici nu-ncap pe drumul îngust şi strâmt spre ea.
O, suferinţa poate să aibă multe nume!
Şi ura, şi minciuna atât de tare dor…
Iar sensul suferinţei e deturnat anume
Să nu mai poată-atinge, spre cer, înaltul zbor.
Căci duhul amăgirii cu ultimă zvâcnire
Îmbracă orice haină, a oricărei virtuţi,
S-atragă-n vraja neagră cu prefăcută fire
Păruta suferinţă şi cât mai mulţi pierduţi.
Căci suferinţa-n lume nu-i numai o cântare,
Ci ea se împleteşte cu dragoste de fraţi,
Cu jertfă, cu tăcere, cu jar şi cu răbdare.
Chiar pe nedrept purtată pe umeri sfâşiaţi.
Atunci e suferinţa virtute şi cunună:
Când arde pentru ceilalţi, jertfindu-se pe ea,
Când tace, şi iubeşte, şi suie împreună
Cu fraţii, drumul crucii, prin arşiţa cea grea.
Lidia Hamza
Fr. Ștefan Postică, Iași
Suntem în al optzecilea an de la plecarea Părintelui Iosif dintre noi. A trecut și cel de-al 80-lea 12 februarie. An jubiliar dar și de privire retrospectivă. Ce trebuia făcut și ce s-a făcut în acești ani? An jubiliar și pentru România. Aceleași întrebări… Și probabil aceleași răspunsuri… Începutul a fost frumos, plin de nădejdi, dar… Au venit anii de libertate când am putut să arătăm nestingheriți cine suntem și ce putem. Faptele istorice, „realizările” acestor ani spun ce spun… Și pe planul văzut și pe cel nevăzut pare să fie un perfect paralelism…
Undeva prin anul 1996, poate 1997, vindeam foaia «Iisus Biruitorul» la ușa unei biserici din Iași. La un moment dat se apropie de mine un om în vârstă, ia un ziar, se uită pe el și spune: „Trifa…, Trifa,… dacă am fi ascultat noi de Trifa…”
Ani de zile m-a urmărit și încă mă mai urmărește acest cuvânt…
Părintele Iosif n-a fost prețuit în țara sa. Doar cei mici au văzut cât de mare este. Intelectualii vremii abia dacă îi acordă pe ici pe colo câteva cuvinte dar și prin acelea, uneori binevoitoare, se vede superioritatea cu care îl privesc pe el și cărțile lui, prea simple pentru nivelul lor. Ba încă și frații vremii, mai ales „ofițerii”, oamenii cu pregătire, nu uită să îl „completeze” în locurile unde activează. Dacă citim Istoria Oastei Domnului din București de Ioan Gr. Oprișan (lucrare încă nepublicată dar în curs de… înfăptuire), citez oarecum la întâmplare, pentru că nu mi-am pus în gând să fac o analiză a cărții lui Ioan G. Oprișan: | Continuare »
Pr. Iosif TRIFA
Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. (Citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12)
Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav. | Continuare »
Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 11 / 8 martie 1936, p. 1
Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea unul slăbănog (Mc 2, 1-12).
În legătură cu această evanghelie, Biserica noastră a rânduit un lucru foarte cuminte. Această duminică – a II-a din post – să fie o duminică a bolnavilor, în care şi mai mult să ne aducem aminte de cei bolnavi şi necăjiţi.
Cercetarea şi ajutorarea bolnavilor este o invitare cerească, ce trece prin toate Scripturile. Mântuitorul a ridicat atât de sus această invitare, încât S-a pus pe Sine Însuşi în chipul celor bolnavi şi năpăstuiţi: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Mt 25, 43).
Răsplata cercetării bolnavilor mare este. Dar să ne gândim şi la ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „A face milostenie mare lucru este şi de mântuinţă, dar mai mare este a scoate pe cineva din rătăcirea necredinţei şi a păcatului, pentru că sufletul nu are răscumpărare nici cu toată lumea”.
A cerceta şi ajuta pe cel bolnav mare şi bun lucru este. Dar odată cu aceasta trebuie să cercetăm şi sufletul lui. Să cercetăm şi boala sufletului său. Căci boala şi încercarea vin tocmai ca o medicină cerească pentru sufletul nostru. Vin tocmai ca o solie cerească pentru trezirea şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Când omul zburdă de sănătate şi bine, cu greu te poţi apropia de el cu cele sufleteşti. Pământul inimii lui e cale bătută şi nu primeşte sămânţa. Dar când soseşte boala şi suferinţa, situaţia se schimbă: pământul s-a muiat şi e gata să primească sămânţa. | Continuare »
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a II-a Postului Mare – a Sf. Grigorie Palama
„Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?“ (Evrei 1, 14)
Câtă vreme noi nu-L cunoaştem pe Domnul, fiind oameni lumeşti, suntem străini şi de cunoaşterea Sfintelor Scripturi, care sunt descoperirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Atâta vreme noi suntem ca nişte orbi. Umblăm cu ochii închişi. Nu ştim unde mergem şi nu vedem ce ne aşteaptă. Nici trupeşte, nici sufleteşte. Nici acum, nici mai târziu. Nici în viaţă, nici în moarte.
Ci numai când omul ascultă glasul Domnului şi vine la Hristos, atunci i se deschid ochii, i se desfundă urechile şi i se luminează mintea şi inima. Pentru că omul abia atunci primeşte naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt.
Acest om nou este omul duhovnicesc, de o fire duhovnicească, cu o pricepere şi o însuşire care îl fac în stare să înţeleagă şi să vadă lumea duhovnicească şi veşnică. Adică acele realităţi pe care omul firesc nu le vede, dar care sunt singurele realităţi cu adevărat însemnate şi eterne.
Pentru un om care nu s-a născut din nou, din Cuvântul şi din Duhul Sfânt, lumea duhovnicească este ca şi cum n-ar exista deloc. Toate realităţile strălucite şi cutremurătoare, care singurele sunt adevărate şi statornice, pentru un astfel de om sunt total necunoscute. Vai, ce orbie nefericită este a nu le vedea pe aceste fericite şi mântuitoare realităţi! | Continuare »
Pătrundeţi-vă, dragii mei, de Duhul lui Dumnezeu revărsat peste Lucrarea aceasta prin solia adusă de Părintele Iosif. De ce insistăm noi atât de mult? Citiţi cărţile Părintelui! Însuşiţi-vă învăţătura din ele şi puterea din ele! Este o putere acolo! Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit prin cuvântul scris, prin mesajul scris al Părintelui. El a predicat foarte puţin. A predicat foarte rar în adunările din Sibiu. Dar după Părintele Iosif, îndată ce a plecat el, cuvântul a trecut pe la alţii… Şi de aceea, [cu] adunarea din Sibiu iată ce s-a întâmplat: un cosmopolitism, o amestecătură distructivă şi nimicitoare. […] Nu şi-au întemeiat credinţa pe mesajul acesta cutremurător de sfânt pe care l-a răspândit Dumnezeu prin Părintele Iosif şi prin cuvântul său.
Cei mai mulţi n-au citit cărţile Părintelui. Erau din Sibiu şi era acolo gazeta, şi… dacă erau doi sau trei dintre toţi cei care erau în Sibiu atunci abonaţi la foaia «Isus Biruitorul»; sau să citească cărţile Părintelui. Dacă nu era adunare la Oastea Domnului, se duceau la creştini după Evanghelie sau la baptişti, sau la penticostali. De aceea s-a ales acolo praful şi pulberea de toţi.
Puterea Domnului şi Cuvântul Lui sfânt s-au răspândit în ţara aceasta prin cuvântul scris, prin lucrarea scrisă, prin puterea acestor cuvinte ale Părintelui Iosif.
De aceea am îndemnat mereu: citiţi cărţile acestea! Nu numai aşa de suprafaţă! [Ci] să le subliniezi aşa cum le subliniase părintele Vladimir. Toate, toate erau subliniate şi trăite, şi recitite, şi răscitite. De trei, patru, de cinci, şase, zece ori, pentru ca să se pătrundă de ceea ce este puterea lui Dumnezeu scrisă în ele.
Zic, să ne pătrundem şi noi de tot acest simţământ sfânt, pentru că avem o chemare deosebită de toţi ceilalţi. | Continuare »
Hotărâţi şi statornici
Nu fi un steag arătător de vânt
Şi nu primi uşor orice cuvânt;
Rămâi statornic până la sfârşit
În ceea ce Domnul ştii c-a poruncit.
Nu fi ca plopul ce tremură la orice adiere
Când vreo ispită inima şi cugetul ţi-l cere
Ori când vreun vântişor de prigonire bate;
Tu ţine spada de încercare şi răzbate.
Căci numai peştii morţi sunt duşi în jos de apă,
Tu fi ca un stejar ce neclintit rămâne.
Adevărat! E greu să te lipseşti de toate,
Să-nfrunţi furtuni, dureri şi frământări de moarte.
Dar ştiu că ÎMPĂRĂŢIA nu unor pierde vară
Se va da!… Ei vor fi daţi afară!…
Tu fii ca stânca în valuri, neclintit,
Ca muntele statornic şi în veci nebiruit.
Ioan Marini
Această duioasă poezie ne-a fost dată cu ultimele manuscrise aflate lângă patul de suferinţă a în veci neuitatului nostru frate Marini. («Isus Biruitorul» nr. 5-6 / 15 febr. 1947, p. 5)
Traian DORZ, din «Istoria unei jertfe»
Lagărul Ghencea era format din douăzeci şi patru de barăci de lemn, acoperite cu carton… şi aşezate pe două rânduri care erau despărţite între ele printr un gard de sârmă ghimpată.
Într-una din jumătăţi erau bărbaţii, în cealaltă erau femeile. Jur împrejur apoi, pe după toate, erau garduri înalte de sârmă ghimpată, iar pe partea dinspre şoseaua Bucureşti-Alexandria, lângă care era lagărul, ca să nu se vadă din afară înăuntrul lagărului, era ridicat un gard înalt de scânduri bătute una lângă alta.
Barăcile acestea fuseseră construite în timpul războiului de către armata germană care fusese cartiruită în ele până la plecarea nemţilor de la noi.
În afara primului gard de sârmă care despărţea barăcile deţinuţilor, erau barăcile serviciilor lagărului: bucătăria, baia, cancelaria, corpul de gardă, magazii… Acolo nu era voie să se meargă decât cu escortă sau cu învoire specială.
Când am ajuns noi, era ziua de 3 martie 1953. După ce am fost predaţi şi preluaţi, am fost duşi într-una din barăcile astea, care era plină-ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam, ne-am înfăţişat şefului de baracă, spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă. Era baraca nr. 7. | Continuare »
Sunt oameni la care amintirea trecerii lor prin lume e tot atât de vie, de nu chiar mai luminoasă, decât însăşi scurta lor existenţă pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în fiinţa lor, dă la o parte toate micile mizerii legate de o mână de pământ, şterge rugina prejudecăţilor contemporanilor, lăsând să apară dincolo de ani, strălucitor şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.
Un astfel de om a fost blândul învăţător IOAN MARINI, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit anul acesta, la 2 februarie, 50 de ani.
Suferinţa, care l-a cercetat încă din anii tinereţii, i-a dat prilejul să-l întâlnească pe un alt mare înfrăţit cu durerea şi jertfa, pe Părintele Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al mişcării religioase «Oastea Domnului», din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
Era în Sanatoriul Geoagiu, unde tânărul învăţător fusese adus de o boală nemiloasă. Su-fletul îi era măcinat de deznădejde, căci orizontul vieţii i se părea prea de timpuriu cufundat în negură. Dar întâlnirea cu preotul de la Sibiu i-a marcat întreaga existenţă, dându-i o altă înţelegere a rosturilor omului în lume.
De acum boala şi suferinţa primeau un alt înţeles, erau văzute prin răbdarea tăcută şi mântuitoare a Golgotei. Pacientul a părăsit sanatoriul cu boala… ameliorată, dar cu su-fletul complet vindecat. Din slăbiciunea trupului supus trecerii inevitabile s-a ivit făptura cea nouă, născută din lacrimi şi căinţă. | Continuare »
Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Sâmbăta morţilor
”Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29)
Despre Înviere
Ce este moartea altceva decât despărţirea sufletului de trup. Fiindcă sufletul, care trăieşte veşnic, nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu. Sufletul părăseşte trupul, de aceea moare numai acesta, căci o parte din noi este muritoare, iar alta nemuritoare. Sufletul, care se desparte de trup neobservat de ochii omeneşti, se ia de către îngeri şi se duce în sânul lui Avraam, dacă este drept, sau în temniţa iadului, dacă este păcătos, până ce va veni ziua cea hotărâtă a Judecăţii de apoi, când sufletul iarăşi se va uni cu trupul şi va trebui să dea socoteală înaintea scaunului Judecătorului Hristos.
Eu zic că sufletul iarăşi se va uni cu trupul pentru că viaţa viitoare nu înghite şi nu nimiceşte trupul. Putrezirea trupului şi moartea n-au fost legate de la început de trup, fiindcă trupul este lucru al lui Dumnezeu, iar putreziciunea şi moartea lui au venit în lume prin păcat. Totuşi, trupul iarăşi se va dezbrăca de această haină trecătoare şi se va îmbrăca în cea netrecătoare; el va lepăda ceea ce vine de la păcat şi va lua iarăşi în stăpânire ceea ce îi dăduse harul lui Dumnezeu, adică nestricăciunea.
Învăţătura despre învierea trupului este însă de cea mai mare însemnătate; ea ne dă o pătrundere mai deplină în adevărurile credinţei, orânduieşte viaţa noastră şi apără pronia dumnezeiască de orice învinovăţire. Necredinţa întru înviere răzvrăteşte toată viaţa noastră, o umple cu mii de răutăţi şi duce totul în neorânduială. Din contra, credinţa întru înviere întăreşte convingerea noastră despre o providenţă care cârmuieşte lumea, ne dă o mare râvnă pentru fapta bună, ne îndeamnă a fugi de rău cu toată îngrijirea, şi toate le umple cu linişte şi pace. | Continuare »
Fundamentul dogmatic al cinstirii Sfintelor icoane este întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre care Sf. Ioan Damaschin scrie următoarele:
„De n-ar fi venit Hristos în trup nu ne-am fi închinat la icoane. Dar pentru că Hristos, venind pe pământ, ni s-a arătat ca icoană a Tatălui, şi cu chipul ipostasului lui Dumnezeu în El, aşa îl pictăm şi noi în icoană”83.
Sfintele icoane sunt reprezentări sensibile, fie ale Persoanelor Sfintei Treimi, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale Maicii Domnului sau ale îngerilor şi sfinţilor.
Icoanele nu sunt nici simple tablouri sau fotografii, şi nici idoli. Fotografiile doar ne amintesc de chipurile înfăţişate, pe când icoanele, nu numai că ne amintesc de persoanele pe care le înfăţişează, ci ne pun în legătură cu ele, într-o stare de comuniune reală, vie şi lucrătoare. Icoanele se sfinţesc prin rugăciuni speciale şi prin stropirea cu agheasmă mare în chipul crucii.
Prin sfinţire, icoanele devin purtătoare de har, deci energetice. Aşa se explică faptul că unele din sfintele icoane sunt făcătoare de minuni.
A confunda apoi sfintele icoane cu idolii, este o greşeală şi mai gravă. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „icoană” înseamnă „faţă”, „chip”, pe când „idolul” este o „plăsmuire”, o „nălucire” asemănătoare omului, păsărilor, animalelor, plantelor etc, considerată a fi „Dumnezeu”. închinarea la idoli este închinarea la demoni (Apocalipsă 9, 20).
Fericitul Ieronim defineşte astfel pe idol: „Idolul este un lucru la care te gândeşti, căruia îi consacri cel mai mult timp şi de la care aştepţi fericirea”. în acest sens, Sf. Pavel spune că „iubirea de argint” şi „lăcomia pântecelui” sunt închinare la idol.
Deosebirea dintre icoane şi idoli este foarte evidentă chiar din Vechiul Testament. | Continuare »
În faţa Ta-mi plec ochii umezi, cu suflet copleşit de drag,
strălucitoarea Ta frumseţe, uimit, m-a-ngenuncheat pe prag.
O, eşti frumos ca Adevărul strălucitor şi minunat
ce-n limpezimea lui e veşnic, atotputernic şi curat!
O, eşti frumos cum e Iubirea, dumnezeiescul Har slăvit,
Iubirea care, ca şi Tine, e fără margini şi sfârşit!
O, eşti frumos cum e Nădejdea din jertfa inimii fierbinţi,
ce, pentru-o clipă fericită, îndură ani de suferinţi!
O, eşti frumos cum e Credinţa curată şi de neclintit,
mereu mai mare, mai frumoasă, dar cea dintâi pân-la sfârşit!
O, eşti frumos cum e Iertarea ce-mbrăţişează pe vrăjmaş,
primindu-l frate şi făcându-l aceloraşi comori părtaş!
O, eşti frumos ca Mântuirea ce-a şters atât adânc alean
şi-arată veşnic mai frumoasă, din zi în zi, din an în an!
O, eşti frumos cum de frumoasă e numai Frumuseţea Ta –
mi-e sufletul pe veci, Iisuse, robit şi fermecat de Ea!
Şi-mi uit şi zbuciumul, şi lupta, şi-ntregul plânset dureros
şi Te privesc uimit, Iisuse, o, eşti Frumos, aşa Frumos!…
Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele
Traian Dorz, Cântări de sus
Purtătorule-al luminii
care-ai fost trimis din cer
ca să scoţi din întuneric
calea celor care pier,
nalţă tot mai sus făclia
care ţi s-a dat s-o duci,
ca să vadă toţi ’nainte
calea luminoasei Cruci.
Fii lumină spre viaţă
celor ce-ţi urmează-n veci,
chiar de-ar fi numa-ntuneric
pentru tine pe-unde treci,
luptă-te să-mprăştii vălul
de-ntuneric tot mai des
şi-ai să vezi cum după tine
tot mai mulţi din beznă ies.
Nu te teme, mergi ’nainte,
cât ar fi de-ntunecos,
pilda ta în mulţi trezi-va
dorul ’nalt după Hristos.
Când vei fi ajuns la ţintă
cu toţi cei ce i-ai condus,
cu iubirea tuturora
te va-mbrăţişa Iisus.
de AVAELIAS
„Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4, 19)
În rânduiala şi preştiinţa lui Dumnezeu sunt cuprinse stări şi evenimente la care oamenii se gândesc prea puţin sau aproape deloc.
Dumnezeu, cu zeci de ani înainte sau din veşnicie (Ps 139, 16; Ier 1, 5), a rânduit evenimentele vieţii noastre, aşa cum vedem în cazul Esterei şi în multe alte exemple. Aceste stări sau poziţii în care poate să ajungă cineva dintre noi sunt rânduite de Dumnezeu pentru a îndeplini o misiune (aşa cum vedem şi la Ieremia), pentru îndeplinirea voii lui Dumnezeu nu numai de către cel care a ajuns în acea poziţie, ci şi de către toţi cei din jurul lui, toţi cei care doresc şi luptă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.
Aşa ne-am trezit noi ostaşii din starea căzută şi din întunericul păcatelor, prin chemarea Părintelui Iosif, cel care a sunat trâmbiţa chemării la mântuire peste întreaga ţară.
Părintele Iosif a înţeles să-şi împlinească misiunea pe care i-a dat-o Domnul. Tot aşa ne-am învrednicit mulţi dintre noi, deşi nevrednici, să-l cunoaştem pe urmaşul părintelui, pe fratele Traian Dorz, care şi-a îndeplinit misiunea, ducând mai departe lupta de vestire a Cuvântului în forme alese, în poezii divine şi în meditaţii profunde, pentru creşterea şi zidirea noastră sufletească. | Continuare »
Ion Marini, «Ecoul» nr. 9 / 5 sept. 1937, p. 1
„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (I Tes 4, 3). „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (I Ptr 1, 16). Iar „cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).
Dacă cercetezi bine Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, bagi de seamă că încă de la început Dumnezeu, după cum a deosebit lumina de întuneric (Fac 1, 4), tot aşa a tras un hotar precis şi hotărât între bine şi rău, între sfinţenie şi păcat – ca şi între pământ şi cer.
Acest lucru s-a văzut când s-a ivit cel dintâi păcat. Lucifer a fost alungat din cer, Adam a trebuit să plece din Eden.
Dumnezeu n-a putut şi nu poate suferi amestecul binelui cu răul şi fărădelegea cu sfinţenia.
De aceea şi mai târziu a „deosebit” pe Noe de lumea păcătoasă, care a pierit în potop, a „deosebit” pe Avram (Fac 12, 1), pe Lot, când a fost pierdută Sodoma (Fac 19, 13).
Tot aşa şi Isaac, Iacob, Iosif şi toţi aleşii şi apoi poporul evreu întreg…
Dumnezeu a lucrat mereu, în decursul veacurilor, la despărţirea alor Săi de lume, de păcat, de orice legături care ar fi putut să-i ducă la lunecare în întinăciune şi păcătuire.
Când poporului evreu i s-a împlinit timpul de „robie” în Egipt, a trimis pe Moise şi Aron să-i spună lui Faraon: „Lasă pe poporul Meu să plece, să-Mi slujească” (Exod 8, 1) în pustie, afară din Egipt. | Continuare »
Noi nu trebuie să judecăm pe nimeni niciodată.
Căci, dacă-l judecăm pe un suflet care crede, îl judecăm pe unul care nu va mai fi judecat de Dumnezeu (Ioan 5, 24; Rom. 8, 33-34).
Atunci judecata noastră, venind totuşi, va fi o judecată nedreaptă.
Şi ştim că oricine judecă pe nedrept va fi osândit de Dumnezeu.
Dacă îl judecăm pe un suflet care nu crede, îl judecăm pe unul care a şi fost judecat şi a şi fost osândit.
Judecându-l şi osândindu-l şi noi pe deasupra, după ce el a fost o dată judecat şi osândit după dreptate şi deplin de către Acela Care este Negreşit,
atunci judecata noastră vine pe deasupra şi iarăşi este nedreaptă.
Şi ştim că oricine judecă pe nedrept va fi osândit de Dumnezeu.
Traian Dorz, Piatra scumpă pg. 128
Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981
„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).
Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe.
Iadul râde, cerul se înfioară!
O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.
O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…
O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere. | Continuare »
Pentru marea mea plecare,
Doamne-aş vrea să-mi cer iertare
de la lună, de la soare,
de la steaua căzătoare,
de la toţi ce m-au văzut
când am râs şi n-am crezut,
de la tot ce-am întristat
când am zis că nu-i păcat…
Cer iertare, – plâns străin
cărui nu ţi-am dat alin,
cer iertare, – dor ascuns
cărui nu ţi-am dat răspuns,
cer iertare, – gând rămas
cărui n-am mai mers un pas
şi nu ţi-am mai dat un ceas,
şi nu ţi-am mai spus un glas. | Continuare »
