CÂT SE TOT VESTEŞTE ASTĂZI

Cât se tot vesteşte astăzi şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate fără naşterea din nou.
Poate să se spună-oricâte frumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun, zadarnic, fără naşterea de Sus!

Cât de bine-ar fi, nu-l poate, cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără naşterea din Dumnezeu!
Nimeni n-a ajuns vreodată al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei fără naşterea din nou.

Însuşi Dumnezeul Veşnic în Cuvântul Său a spus
că în Cer nu intră nimeni fără naşterea de Sus.
O, chemaţi la mântuire, dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără naşterea din Dumnezeu!

Traian Dorz, Cântările din urmă

NAŞTEREA DIN NOU

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Şoimeni – 5 octombrie 1981

pocainta„Trebuie să vă naşteţi din nou”, altfel nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu. În Ioan, capitolul 3, se vorbeşte de cea dintâi şi cea mai importantă condiţie a mântuirii:
Naşterea din nou.
Şi în Ioan, capitolul 3, versetul 5, îi spune: „Dacă nu se naşte cineva din nou, cu nici un chip nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Şi din acest cuvânt, şi din celelalte, multe şi tainice, şi adânci, şi duhovniceşti, şi condiţionante ale lui Dumnezeu s-au scos învăţături şi încredinţări false…
Nu Botezul – nici de mic, nici de mare – este Naşterea din nou! Nu! Botezul este Botez, iar Naşterea din nou este Naşterea din nou. Botezul nu este Naşterea din nou. Să nu le amestecăm. Naşterea din nou nu este Botezul. Nici Botezul [de] mic, nici Botezul [de] mare…
Naşterea din nou este pocăinţa, convertirea, transformarea, acea lucrare pe care o face Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în omul cel care se întoarce cu adevărat, în clipa când se prăbuşeşte omul cel vechi, cu păcatele lui, la picioarele lui Iisus – şi se naşte omul cel nou, născut din „Apa cea vie”, care este Cuvântul, şi din „Duhul cel viu”, care este Puterea lui Dumnezeu.
„Apa cea vie”, care este Cuvântul lui Dumnezeu, spală şi curăţă, şi înnoieşte mintea, adică felul de a înţelege, felul de a judeca, felul de a gândi al omului.
Iar Duhul, care este Puterea, schimbă inima, adică felul de a simţi, felul de a crede, centrul sentimentelor omului. Iar mintea cea nouă şi inima cea nouă sunt omul cel nou. Şi omul cel nou, rezultat din Naşterea din nou, este omul duhovnicesc, născut nu din fire, nici din carne, nici din sânge, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. | Continuare »

CHINUL POCĂINŢEI TALE

Rastignire-101Chinul pocăinţei tale
fie-atât de zbuciumat
cât să nu fi-avut mai tare
nici vreo poftă spre păcat.

Căci dacă tu n-ai spre Domnul
azi mai mult şi mai frumos
decât tot ce-aveai spre lume,
– nu eşti vrednic de Hristos.

Râvna pentru Casa Sfântă
fie-atât de-aprinsă cât
nici vreo patimă nainte
să nu-ţi mai fi fost atât.

Dragostea cerească-n tine
mai aprinsă să ţi-o ai
decât cea mai pătimaşă
când cel mai lumesc erai.

Foamea de Cuvântul Vieţii
să te-alerge mai flămând
decât orice lăcomie
şi plăcere oarecând. | Continuare »

Alte materiale la Duminica după Botezul Domnului

CEVA ÎN LEGĂTURĂ CU EVANGHELIA DE DUMINICĂ

[ Pentru iscusinţa sufletului lor ] – Sfântul Ioan Gură de Aur

Cuvânt la Duminica după Botezul Domnului – Sfântul Ioan Gură de Aur

De-atâţia ani – Traian Dorz

Despre pocăinţă – Sfântul Ignatie Briancianinov

Avem felurite daruri – Traian Dorz, meditatii la Apostolul zilei

Cel ce şi-a văzut păcatele… – Ieromonah Serghie Rabko

Duminica după Botezul Domnului – Părintele Constantin Galeriu

CEA DINTÂI CONDIŢIE – Traian Dorz

 LUMINĂ!;

De-atâţia ani;

Moțirea și Secășirea Oastei Domnului

Ce frumoasă este tema de anul acesta a adunărilor de la Bacău și Comănești!
Dar și ce mare deturnare de sens în cadrul amândurora!
Cum se poate ca o așa frumoasă temă să-și aibă ca punct de plecare un articol dintr-o foaie care era a Oastei, dar care nu mai era a Părintelui Iosif, și care nu mai era în duhul lui, și care deturna scopul Oastei și rosturile ei? O foaie care doar purta numele Oastei Domnului, dar duhul ei, nu! O foaie de la care Părintele Iosif se dorea a fi încet, încet eliminat și înlocuit cu preotul Secaș.
Și cum se poate ca – la o temă atât de frumoasă, despre care fratele Traian Dorz scrie una dintre cele mai reușite cărți: Minune și Taină – nimeni să nu se gândească să ia ca referință pentru pliante un text din această carte și în ambele adunări doar un frate tânăr să facă referire la aceasta?
La adunarea de la Bacău (Adunare anuală Bacău 27.12.2019), minutul 42:53, vorbitorul subliniază efectul ascultării, într-o frumoasă și ziditoare istorioară: „Cum poate un om să moară dacă face ascultare?“, subliniind invierea pe care o poate aduce ascultarea.
Eu însă lansez o întrebare către careva care mai vrea să audă: Spuneți voi, de cine trebuie să facem ascultare? „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu“ (Fapte 4, 19). Și Eva a ascultat! Dar nu de Dumnezeu, ci de șarpe și a adus moartea în lume, chiar a Fiului Omului însuși.
Deschideți ochii, dragi frați tineri, care nu ați cunoscut frumusețea statorniciei de la adevăratul început al Oastei, acela dinainte de toți Secașii din lume (dar și al aceluia de după fuga tuturor acestora, în vremea prigonirilor), și vedeți, simțiți, înțelegeți cu inima de cine trebuie să ascultăm: de Dumnezeu sau de șarpele? De Hristos sau de mamona? De Părintele Iosif sau de mitropolitul Bălan? De învățătura înaintașilor sau de a noilor secășei (care samavolnic s-au impus în fruntea Oastei, sprijiniți în mod viclean și înșelător de către instituția Bisericii Ortodoxe Române, nicidecum de către Biserica Însăși, care este Trupul lui Hristos. | Continuare »

TREBUIE SĂ STRIGI

TREBUIE SĂ STRIGI

Trebuie să strigi în lume sunet clar şi desluşit,
ca să ştie cel ce-aude cum să facă negreşit.
Trebuie strigat Cuvântul Judecăţii lui Hristos
clar şi tare, să-l audă limpede-orice păcătos.

Nu cu sunete-ncurcate şi metafore de stil,
ci-adevărul se cuvine limpede spunându-li-l
tuturor şi fiecărui, după cum e starea lui,
să nu porţi pe conştiinţă osândirea nimănui.

…O, desigur, Adevărul cere jertfă la străjer,
el e pus mijlocitorul între lume şi-ntre cer.
Cerul cere să i-l strige,
lumea-i pune pumnu-n piept,
iar el trebuie să-şi fie misiunii sale drept.

Ce să facă vestitorul cel conştiincios şi-ales?
Să-şi acopere-Adevărul ori să-l strige înţeles?
Să se-ascundă de furtună ori să-nfrunte-al ei delir?
Care soartă să-şi aleagă: cea de laş ori de martir? | Continuare »

„ŞI VĂZÂND IOAN PE IISUS, A ZIS: «IATĂ MIELUL LUI DUMNEZEU, CEL CE RIDICĂ PĂCATUL LUMII»”

„ŞI VĂZÂND IOAN PE IISUS, A ZIS: «IATĂ MIELUL LUI DUMNEZEU, CEL CE RIDICĂ PĂCATUL LUMII»”

„Şi predica Ioan, zicând: «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor»… Şi văzând pe mulţi dintre farisei şi din saduchei venind către el, a zis: «Pui de năpârci, unde veţi fugi de mânia cea viitoare?»… Iată, securea la rădăcina pomilor zace; faceţi dar roade vrednice de pocăinţă»” (Mt 3).
Şi noroadele, înspăimântate, îl întrebau pe Ioan: „Ce trebuie sa facem?” (Lc 3, 10).
Şi au venit şi nişte vameşi şi i-au zis lui: „Învăţătorule, ce trebuie să facem?” (Lc 3, 12).
Şi îl întrebau şi ostaşii: „Ce trebuie să facem?” (Lc 3, 14).
„Şi văzând Ioan pe Iisus venind către dânsul, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii»” (In 1, 29).
Aspră era predica lui Ioan Botezătorul. Era o predică aspră şi nouă. Predica lui Ioan era o predică nouă, ce nu plăcea fariseilor şi saducheilor. Îl urau pe Ioan pentru că nu predica „zeciuiala” şi „datinile” lăsate de Moise. Fariseilor le-ar fi plăcut de Ioan dacă în predicile lui ar fi grăit cam aşa: „Oameni buni, plătiţi-vă zeciuiala… aduceţi jertfe la templu şi ţineţi datinile lăsate de Moise”. Dar Ioan predica o viată nouă… predica ruperea cu lumea şi cu păcatele. Predica lui Ioan răscolea în suflete marile întrebări ale mântuirii sufleteşti. Ioan predica adevărul – şi oare când a plăcut adevărul? | Continuare »

ADEVĂRATA POCĂINŢĂ

ADEVĂRATA POCĂINŢĂ

SFÂNTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI
Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Adevărata pocăinţă constă nu numai în a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi în a nu te mai întoarce la ele. Şi nu numai să nu te întorci la păcate, dar să şi plângi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; şi nu numai să plângi pentru ele, dar să le şi îndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi întrece pe acestea. Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurtă vreme de la mâncare şi printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea şi beţia lui repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că printr-o omorâre de scurtă durată a trupului îşi poate curăţa păcatele grele, de moarte, săvârşite timp de mulţi ani! Nedreaptă este şi pocăinţa celui care nădăjduieşte că prin câteva suspine şi câteva bătăi în piept să îndrepte multele lui nedreptăţi! Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gândeşte ca prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe, îşi poate spăla multele lui fărădelegi şi necuraţii, şi astfel să se izbăvească de chinurile veşnice!
Multe lacrimi au vărsat ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărât să ţină post nu numai oamenii, ci şi vitele, şi s-au îndreptat către Dumnezeu în rugăciune de pocăinţă. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi izbăviţi de pieirea care îi ameninţa, căci spuneau: „Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!” (Iona 3, 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu îi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi câteva lacrimi se va curăţi de păcatele lui multe şi grele? | Continuare »

BOTEZUL LUI IISUS

BOTEZUL LUI IISUS

Iată-L pe Mântuitorul
botezându-Se-n Iordan.
Ce dumnezeiască Taină
săvârşeşte-acum Ioan!…

Acum vede el Treimea,
Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt,
cel mai mare Har ce-l poate
un om s-aibă pe pământ…

…Voi, câţi L-aţi aflat pe Domnul,
proclamaţi-L glorios,
spuneţi lumii că iertarea
este numai în HRISTOS.

de Traian Dorz

DESPRE BOTEZ ŞI NAŞTEREA DIN NOU

DESPRE BOTEZ ŞI NAŞTEREA DIN NOU

Vorbirea fratelui Viorel Bar (Săucani) la adunarea de Botez de la Ogeşti – decembrie 1980

Slăvit să fie Domnul!
Fraţilor şi surorilor! Slăvim pe Domnul din toată inima pentru prilejul acesta atât de minunat care ne este dat de Însuşi Domnul nostru iubit şi de preaiubiţii noştri fraţi care au primit un copil de la Domnul. În ziua aceasta ni se bucură inima pentru fericita ocazie pe care o avem de a ne vedea încă o dată feţele şi împreună să sărbătorim trecerea prin Taina Sfântului Botez a acestui copilaş nou-născut în lumea aceasta.
Dragii noştri fraţii şi surori! Sfântul Apostol Pavel vorbeşte atât de luminos către fraţii din Roma despre Taina Sfântului Botez, într-un anumit fel, în epistola sa către Romani, la capitolul 6.
Găsim aici că Taina Botezului este Taina prin care se intră într-o viaţă nouă (Rom 6, 4). Şi aceasta fie că este vorba despre Botezul care se face când copilul e mic, fie că este vorba despre botezul în moartea Domnului Iisus: „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat, şi cât de mult doresc să se îndeplinească” (Lc 12, 50).
Numai că într-un caz e vorba despre Botezul care ni se face de către oameni, cum s-a făcut şi Domnului Iisus, tăierea împrejur a opta zi (Lc 2, 21-24), când a fost adus în Templu; şi mai este vorba despre un alt botez, pe care îl face Duhul Domnului, adică un botez pe care Domnul Iisus îl aştepta şi îl dorea să se îndeplinească mai repede (Lc 12, 50) – botezul Crucii, botezul Jertfei, al Morţii, al Învierii. Despre botezul Duhului vorbeşte aşa de lămurit Sfântul Pavel la I Corinteni 12, 13; în capitolul 6 de la Romani etc.
Şi acum să vorbim despre Taina Botezului la copii.
Fraţilor şi surorilor! Taina aceasta a fost aşezată de Dumnezeu prin Sfinţii Părinţi pentru un scop bine determinat, tocmai la începutul intrării într-o viaţă nouă. | Continuare »

Râvna pentru datini…

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  (Meditaţie la Duminica după Naşterea Domnului)

TDorz1Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată în religiunea iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea; şi cum eram mai înaintat în religiunea iudeilor decât mulţi din neamul meu de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti. (Gal. 1, 13-14)

Frumoase sunt datinile noastre creştineşti şi bine este să ţinem la ele, dar când noi suntem însufleţiţi numai de râvna pentru ele, fără a-L cunoaşte şi avea pe Hristos viu în inima şi în umblarea noastră, atunci, oricât de creştineşti şi de frumoase ar fi aceste datini, ţinerea lor nu ne va folosi la nimic. Ba, dimpotrivă, ele ne vor fi spre pagubă şi pierzare.
Oricât de frumoase ar fi scutecele unui copil, ele nu pot înlocui copilul iubit şi viu în inima mamei lui. Pot fi oricât de creştineşti datinile noastre; dacă noi nu-L avem în sufletele noastre pe Hristos cel Viu şi Adevărat, ele nu numai că nu ne vor folosi la nimic, dar ţinerea lor ne va da un fel de mulţumire sufletească înşelătoare, care nu ne va lăsa să-L căutăm şi să-L aflăm cu adevărat pe Hristos şi naşterea din nou.
Taina mântuirii noastre stă în aflarea şi dobândirea lui Iisus Hristos cel Viu şi Adevărat.
Cunoaşterea lui Hristos Mântuitorul nostru Unic este viaţa, fericirea şi slava noastră veşnică.
Nimic altceva fără El nu poate avea un preţ mântuitor. Nimic altceva nu-L poate înlocui în viaţa noastră pe Hristos. Nimic nu poate da nici iertarea păcatelor noastre, nici mântuirea sufletului nostru, decât El, Iisus Hristos, singurul Care ne poate mântui… Tatăl Ceresc, Dumnezeul nostru, a pus în Hristos Iisus, Domnul nostru şi Fiul Său iubit, tot preţul iertării şi al mântuirii noastre.
Oricine doreşte cu adevărat mântuirea sa, acela trebuie să ajungă neapărat până la Hristos, la Crucea şi Jertfa lui Mântuitoare. | Continuare »

[ Pentru mântuirea noastră Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu ]

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

O, ce minunată este evanghelia ce cuprinde istoria Naşterii Domnului! Crucea şi Peştera vor rămâne până la sfârşitul veacului cele mai înalte semne de dragoste cerească şi de învăţătură sufletească pentru noi, oamenii de pe pământ. Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera Vifleemului… Veniţi să vedem şi să învăţăm că pentru noi şi mântuirea noastră Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu în peştera Vifleemului!
Iată-L, zace în umilire drăgălaşul Prunc Iisus
Şi ne-aduce mântuire, coborându-Se de Sus.
El la iesle ne cheamă şi ne-nvaţă să-L urmăm.
Ale Sale mâinişoare le întinde către noi
Şi-ale Sale buzişoare astfel nouă ne grăiesc:
„Pace vouă, pace vouă! În iubire să trăiţi…
Voi de ce vă tot urâţi?
Pentru-a voastră mântuire Eu M-am pogorât aici…
Voi de ce nu Mă iubiţi? Voi de ce nu vă iubiţi?
Iată Eu cum M-am smerit, într-un grajd M-am pogorât…
Voi de ce vă tot trufiţi? Voi de ce nu vă smeriţi?“

Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum şi El ne-a iubit, să ne smerim aşa cum El S-a smerit, pentru ca să ne mântuim sufletul, căci El pentru aceasta a venit în lume. Şi încă multe altele ne învaţă peştera Vifleemului.
Naşterea Domnului trebuie să ne fie mai departe un praznic al sufletului nostru, trebuie să fie o naştere şi renaştere pentru sufletul nostru. Mântuitorul nu S-a născut numai în peştera din Vifleem, ci El trebuie să Se nască şi în sufletul fiecărui creştin. Istoria şi minunea Naşterii Domnului din peştera Vifleemului n-ajung nimic şi nu preţuiesc nimic pentru mine şi pentru tine, dragă cititorule, dacă Mântuitorul nu Se naşte şi în peştera sufletului nostru. „Dacă Hristos în tine nu S-a născut – scrie un Sfânt Părinte – atunci să ştii că pe vecii vecilor tu eşti pierdut“. Această naştere se înţelege aşa: trebuie să-L laşi pe Domnul să intre în inima ta, în viaţa ta, în gândurile tale, în vorbele şi în purtările tale. | Continuare »

„Mărgăritare duhovniceşti care vor rămâne în istoria Oastei şi în literatura noastră religioasă”

O veste bună
S-a pus sub tipar o carte nouă de poezii a fr. Traian Dorz

Dragul nostru frăţior Traian Dorz, care îşi face stagiul militar la Oradea, se află în plină creaţie spirituală. Puternicele şi mişcătoarele lui poezii sunt o mărturie despre darul şi talentul ce-l are de la Domnul darurilor. Cu acest dar, fr. Dorz creează mărgăritare duhovniceşti care vor rămâne în istoria Oastei şi în literatura noastră religioasă ca o mărturie despre cum Domnul a ales şi a folosit şi aici un vas umil de la ţară.
Vestim fraţilor de la fronturi bucuria că s-a pus sub tipar o carte nouă de poezii a fratelui Dorz (când va fi gata o vom vesti la foaie).
Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruinţă.

«Isus Biruitorul» nr. 11 / 14 martie 1937, p. 7

PrIosif-TDorzCÂNTĂRI LUPTĂTOARE

Eu n-am vrut să scriu versuri, poeme şi cântări
ce gâdilă urechea şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să sparg cărări
spre cer şi libertate din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire cu număr nesfârşit,
din fiecare carte să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet şi braţ nebiruit,
pornind să spargă încă o linie duşmană.

Din orice gând să-mi iasă o sabie ţintind
în cuib viclean de şarpe, în inimă de iudă
şi-n mână de satană ce umblă uneltind
să fure munca celui ce plânge şi asudă.

N-am vrut să strig cuvinte, ci-am vrut să trag săgeţi
puternice şi multe, cu negreşită ţintă,
am vrut să sun alarme, am vrut să rup peceţi,
am vrut să-mpiedic răul să fure şi să mintă. | Continuare »

CLINCHETUL DE CLOPOŢEI

CLINCHETUL DE CLOPOŢEI

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Clinchet bun de clopoţei,
treci peste pustiu,
să vesteşti la toţi ai tăi
Naşterea târziu.

La Moş Crăciun
în gazdă, e Maria
şi naşte acum
pe Scumpul Mesia;
pe-acest Domn bun,
pe nume Mesia.

Toate florile sunt frumoase. Nu există nici o floare care să nu fie frumoasă, într-un anumit fel al ei, fiindcă fiecăruia dintre cei care privesc aceste flori îi place un anumit fel, o anumită formă, o anumită culoare, o anumită mireasmă.
Cu cântările este tot aşa. Fiecăruia dintre cei care le aud îi place o anumită dulceaţă dintr-o anumită cântare. Sunt unele flori care le plac tuturor. Sunt unele cântări care tuturor le plac. De aceea, dacă vrem ca toate sufletele să se bucure când suntem mai mulţi împreună, este bine să alegem cântările gândindu-ne la gustul tuturor. | Continuare »

NOI SUNTEM MARTORI!

Traian DORZ

Noi suntem martori că Hristos
e Dumnezeu, cu Tatăl Una,
Atotputernic, Credincios
şi-Adevărat pe totdeauna!

Cei ce-au trăit, cei ce-au văzut
sunt martori vrednici de crezut
c-Adevărat şi Credincios
Mântuitor e-n veci Hristos!

Noi suntem martori, c-am trecut
prin greutăţi nemaitrăite
şi L-am chemat, şi I-am văzut
puterea Mâinii Lui slăvite!

Noi suntem martori, căci am fost
în loc de moarte şi pierzare
şi L-am căutat de adăpost,
iar braţul Lui ne-a dat scăpare!

Noi suntem martori pentru voi
şi pentru Domnul, pe vecie,
o, fie-n Ziua de Apoi
slăvită-această mărturie!

Să n-ajungă ei… fără noi

Să n-ajungă ei… fără noi

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  (Meditaţie la Duminica dinaintea Naşterii Domnului)

Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ceea ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi. (Evrei 11, 39-40)

Cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru cei mai păcătoşi, cum a zis Sfântul Pavel, dintre care cel dintâi… suntem oricare (I Tim. 1, 15)! Cât de mare este dragostea Păstorului nostru pentru toate oile Sale, dar mai ales pentru cea mai rătăcită, care am fost noi, fiecare (Luca 14, 4–7)! Cât de mare este dragostea unui părinte pentru toţi copiii săi, dar mai ales pentru cel din urmă!

O mamă a fost întrebată odată: – Pe care dintre cei şapte copii ai tăi îl iubeşti tu cel mai mult? Mama a răspuns: – Pe cel mai mic, până ce creşte şi el mare. Pe cel mai slab, până ce se întăreşte şi el. Pe cel mai depărtat, până ce vine şi el, iarăşi, aproape. Pe cel bolnav, până ce se face şi el sănătos. Pe cel lipsit, până când ajunge să aibă şi el. Pe cel mai nepriceput, până ce capătă şi el pricepere. Pe cel care nu-L cunoaşte pe Domnul, până ce ajunge să-L cunoască şi el. Pe cel mai din urmă, până când ajunge să fie şi el întâi.

Cât de mult ne-a iubit pe noi Dumnezeu, că a oprit toată coloana mântuiţilor lui în drum, ca să nu intre în Sărbătoarea Slavei, până ce vom ajunge şi noi, cei atât de întârziaţi, noi, cei care ne-am pierdut atâta vreme, în drumul sfânt, cu nimicurile, cu gunoaiele, cu deşertăciunile lumii acesteia, deşi ni s-a spus de la început să nu ne legăm inima de ele, fiindcă toate sunt numai nişte amăgiri şi visuri; ori ele putând fi luate de la noi în orice clipă, ori noi de la ele. | Continuare »

CRĂCIUNUL LOR…

CRĂCIUNUL LOR…

Arhimandritul Iuliu Scriban

Unele inimi acre au făcut gură pe după uşă că: de unde Păr. Trifa a scornit să ţinem sărbătorile cu cântări, cu vorbiri frăţeşti despre lucruri creştineşti, cu îndepărtare de petrecerile obişnuite, care se cuprind în flecăreli zadarnice, în îmbuibare cu mâncări şi benchetuială cu băuturi? Li se părea că aceasta ar fi o abatere de la obişnuinţa cunoscută de a te ghiftui şi că, dacă aceasta a intrat în obicei, apoi aşa şi trebuie să rămână.
Noi ne uimim de apucătura aceasta de a icni şi mârâi când vezi că cineva face binele, numai fiindcă binele acela e neobişnuit; [şi] a tăcea molcom şi a nu te sinchisi când vezi săvârşindu-se răul, chiar atunci când şi răul acela e neobişnuit. Cu alte cuvinte: slobod răul, dar [pun] oprelişte numai pentru bine.
Cu toate acestea, aşa este moralitatea multora în ziua de azi. Odată se oţărăsc şi se aprind că de ce face cutare binele – pe care ei îl numesc rău –, numai fiindcă e faptă nouă. Dar nu se tulbură nici de două parale pentru răul obraznic care se făptuieşte sub ochii lor!
Iacă, s-au întâmplat ticăloşii de acestea şi de zilele Crăciunului, dar pe altul care să zică o vorbă împotriva lor, afară de ce scriem noi aici sau aiurea, n-am văzut. Aşa e deprinsă lumea cu călcarea dreptelor purtări, aşa că priveşte drept lucru firesc al vieţii revărsarea tuturor ticăloşiilor, că nici nu le bagă în seamă. Cu atât mai puţin îi vine cuiva în minte să se mişte împotriva lor. Şi, Doamne, cât de amarnici sunt când se iveşte cineva cu o măsură frumoasă! | Continuare »

Se naşte Prunc

Se naşte Prunc

Vlad Gheorghiu

O, inima mea, iată, se naşte Prunc Hristos
Şi, înfăşat, în iesle stă între vite, jos,
Deschide-te! Mesia-i la uşa ta, în drum.
Primeşte-L şi-L urmează născut din nou acum.

Că azi se naşte Prunc din cer
O, flori de măr, o lerui ler,
O, Lerui ler.

Voi, ochi ai mei, văzură-ţi lumina de la stea
Cum peştera-ngheţată puternic lumina?
Primiţi-i şi voi taina din care s-a născut
Sfinţindu-vă vederea cu ceea ce-aţi văzut.

Voi, paşii mei, bătură-ţi cărări în lung şi-n lat
Să duceţi tuturora colindul minunat.
Căutaţi cărarea strâmtă spre Cerul Sfânt urcând
Cu ale voastre urme pe Urma lui călcând.

Dar tu, a mea cântare, auzi un fluieraş
Cântat atât de dulce de dragii păstoraş’?
Întinde-te flămândă după al lui Izvor
Şi cântă pentru Pruncul şi Mama Lui cu dor. | Continuare »

Apocalipsa, cartea vremurilor de apoi

Părintele Iosif Trifa, Trăim vremuri biblice

Apocalipsa4Biblia este o carte minunată în care se vede amănunţit cum curge şi cum se scurge viaţa omeniri şi viaţa omului. Biblia cuprinde toată istoria şi toată viaţa omenirii, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacurilor. Partea din urmă din viaţa omenirii e pusă în cartea ultimă a Bibliei, şi se numeşte Apocalipsa. Cartea aceasta cuprinde vedeniile ce le-a avut Apostolul şi Evanghelistul Ioan pe insula Patmos.

În aceste vedenii, Domnul Dumnezeu i-a arătat Evanghelistului Ioan tainele cele mari ale vremurilor din urmă. Apostolul Ioan a pus aceste arătări în cartea ce se numeşte Apocalipsa, cartea descoperirilor dumnezeieşti (în chipul de mai sus se vede Evanghelistul Ioan prinzând în carte dumnezeieştile descoperiri).
Apocalipsa e o carte plină de „peceţi“ şi de taine care întrec ştiinţa şi cunoştinţa oamenilor. Nu e dat omului să dezlege aceste taine. Toţi cei care încearcă acest lucru, amintind fel de fel de numere şi nume, de ani şi de oameni, greşesc cumplit. Tainele Apocalipsei privesc vremurile din urmă, privesc vremurile ce vor veni, iar tainele viitorului şi ale sfârşitului veacurilor singur Tatăl Ceresc le ştie (Marcu 13, 32).
Nu se poate însă tăgădui faptul că vremurile noastre încep tot mai mult să se asemene cu vremurile arătate în Apocalipsă.
Apocalipsa arată vremurile din urmă ca vremuri de cumplite stricăciuni sufleteşti. O generală decădere sufletească va cuprinde lumea şi omenirea. Vor fi vremuri de stricăciuni sufleteşti şi de răutăţi care n-au fost de la începutul lumii.
Numărul celor credincioşi va scădea grozav.
Această cumplită decădere sufletească va fi însoţită de vremuri grele, de grozave urgii şi arătări cereşti. Vor fi urgii, necazuri, semne şi arătări cereşti care n-au fost de la începutul lumii.
Însă, în faţa tuturor urgiilor şi arătărilor cereşti, oamenii vor stărui până la sfârşit în răutăţi şi nepăsare de cele sufleteşti.
În această asemănare, vremurile noastre încep a se potrivi cu vremurile arătate în Apocalipsă. Şi vremurile noastre au aceste trei puncte:
1. stricăciuni sufleteşti şi răutăţi mai mari ca oricând; | Continuare »

S-aud prin întuneric

S-AUD PRIN ÎNTUNERIC

S-aud prin întuneric chemări îndurerate
de pace, de lumină, de pâine flămânzind;
răspunde-le, străjere: Numa-n Hristos sunt toate,
veniţi la El, căci toate le veţi afla venind.

S-aud ale-apăsării suspine-năbuşite,
alin şi libertate, şi adevăr cer toţi;
răspunde-le, stăjere: Hristos vi le promite,
şi tu, ce-L ai pe Domnul, arată-li-L cât poţi. | Continuare »

Tâlcuiri la Apocalipsa

Arhimandrit Evsevios Vittis, Tâlcuiri la Apocalipsa, vol. III, Ed. Egumenița
apocalipsa• Condamnarea fiarei şi a profetului mincinos şi nimicirea armatei lor de câtre Mesia – Hristos («lupta lui Mesia») (19, 11-21).
• Mesia – Hristos apare cu armata Sa în vederea luptei decisive (19, 11-16).
• Un înger vesteşte nimicirea armatei potrivnice lui Dumnezeu (19, 17-18).
• Fiara şi falsul profet sunt prinşi de vii şi aruncaţi în marea cea de foc, în timp ce armata lor este nimicită cu totul (19, 19-21).
În omilia precedentă ne întrebam ce a mai rămas din Apocalipsă, odată ce am ajuns la capitolul al 19-lea. Însă pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, ni se descoperă tot mai multe evenimente importante. Le vom menţiona încă de la început prin ceea ce au fundamental, pentru a ne face o idee despre ele, iar apoi le vom analiza pe rând. Să ne grăbim, aşadar, «să vedem sfârşitul» ce se apropie. Mă refer desigur la sfârşitul Apocalipsei, aceasta ca să nu apară vreo neînţelegere. Cu puţină răbdare, vom vedea şi evoluţia evenimentelor următoare. Trebuie să spun cu anticipaţie că aici avem de a face cu una din părţile cele mai frumoase ale acestei sfinte cărţi. Astăzi ne vom preocupa în modul concret de «intrarea în luptă a lui Mesia», moment atât de aşteptat.
Ce a mai rămas să vedem din Apocalipsă?
a) Biruinţa lui Hristos împotriva Antihristului (19, 11-21).
b) Împărăţia lui Hristos de o mie de ani şi condamnarea, la început temporară, iar apoi definitivă a satanei (20, 1-10).
c) Judecata universală (20, 11-15).
d) «Noua zidire (creaţie)» şi «Cortul lui Dumnezeu cu oamenii» (Noul Ierusalim) (21, 1-22, 5).
e) Epilogul Apocalipsei (22, 6-21). | Continuare »

Sfântul Spiridon

S-a născut în jurul anului 270 în localitatea Askia din insula Cipru, într-o familie creştină de oameni simpli. Nu a avut parte de învăţătură, nu a urmat şcoli înalte. A fost cioban, o îndeletnicire pe care a îndrăgit-o şi pe care n-a părăsit-o niciodată. S-a căsătorit şi a avut o fiică, pe nume Irina. La puţini ani după căsătorie a rămas văduv. A îndurat cu răbdare văduvia. Simeon Metafrastul spune despre el că „vieţuia cu cinste şi cu dragoste de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubirea de străini“.

Cărămida de la Niceea

Sfântul Spiridon a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, întrunit în anul 325 pentru combaterea ereziei preotului Arie din Alexandria. Arie nega dumnezeirea lui Iisus Hristos, Îl considera cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, diferit ca fiinţă de Acesta: Tatăl era necreat, Fiul creat.
Episcopii adunaţi la Sinodul de la Niceea au întărit învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În lămurirea acestei învăţături, un rol important l-a avut şi episcopul Trimitundei, Spiridon. Fără a se folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenţi cum Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să devină ortodox, motivând că „atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii“. La Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei, între cei doi legându-se o strânsă prietenie.

Ajuns la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a murit în anul 348. Cu un an înainte, Dumnezeu i-a făcut cunoscut sfârşitul său. A fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Este sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 12 decembrie. | Continuare »