Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 22 / 25 mai 1930, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul cel din naştere de la Ioan capitolul 9. Am tâlcuit-o pe larg anul trecut, în «Lumina Satelor». În legătură cu această evanghelie, dăm învăţătura de mai jos.
Mai anul trecut am citit prin ziare o ştire cu mult înţeles sufletesc. Într-un spital, un orb şi-a recăpătat vederea printr-o grea operaţie săvârşită de un medic vestit. *
Orbul s-a reîntors în satul lui văzând. Vestea acestei minunate tămăduiri s-a răspândit degrab’ în lumea orbilor.
Şi ce s-a întâmplat? Într-o bună dimineaţă, cel tămăduit s-a pomenit cu nu mai puţin decât 50 de orbi care îl rugau stăruitor să-i conducă şi pe ei la doctorul cel vestit.

orbi_17_00
Cel tămăduit ce era să facă? Ca un fost tovarăş de suferinţă, i-a ascultat. Dar… o altă greutate. Cum era să-i conducă pe cei 50 de orbi? După o lungă chibzuinţă, a făcut aşa: a luat o sfoară şi i-a legat pe cei 50 de orbi unul de altul, şi el, punându-se în fruntea lor, a plecat cu ei la doctorul cel vestit. | Continuare »

„A venit o femeie din Samaria să scoată apă. «Dă-Mi să beau», i-a zis Iisus.“ (Ioan 4, 7)

Ceasul acela era chiar ceasul cel mai nepotrivit să meargă cineva după apă. Pe căldura dogoritoare a amiezii şi apa se încălzea până acasă. După apă se mergea acolo, de obicei, dimineaţa ori seara, pe răcoare. Atunci mergea toată lumea la fântână după apă.
Dar femeia aceasta, bietul suflet singuratic, ale cărei păcate erau cunoscute de toţi oamenii, alegea mai bine să sufere dogoarea soarelui decât dogoarea ruşinii, dogoarea arşiţei decât dogoarea privirii altora.
Se ferea de mulţime şi mergea după apă atunci când ştia că nu mai merge nimeni. Viaţa de păcate pe care o ducea nu-i nimicise măcar bunul simţ şi ruşinea. Dacă n-avea putere să-şi ocolească păcatul, avea măcar grija să-i ocolească pe oameni.
Sunt unele suflete pe care păcatele din alţii şi slăbiciunile din ele le împing la fapte de care se ruşinează şi se îngrozesc chiar şi în clipa când le fac.
Săvârşesc păcate pe care le osândesc ele însele, dar de care n-au tăria să fugă sau nu au puterea să rupă legătura cu care sunt târâte în ele. Le este ruşine şi frică de păcatul pe care îl fac, dar nu se mai pot împotrivi lui. N-au nici plăcere şi nici nevoie de păcat, dimpotrivă, le este un chin şi o scârbă, dar, cu toate acestea, n-au nici un strop de voinţă şi de putere împotriva păcatului care le zdrobeşte mereu sufletul sau să lupte contra celor ce-i târăsc în el.
Starea aceasta de totală neputinţă, care le face totdeauna gura plină de gust amar şi trupul vlăguit, le fărâmiţează bucată cu bucată toată temelia credinţei, nimicindu-le bucuria care era în nevinovăţie, pacea care era în ascultare şi seninătatea care era în iubirea curată. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Pentru cât văzduh mă doare,
Doamne, fă-mi o nuntă-n cer
Dulce ca o sărbătoare
Când scapi glezna prinsă-n fier.

Între aripi, zarea toată,
Cât amar de nori a strâns
Ploaie binecuvântată
Numai flori de măr mi-a plâns.

Nici n-am dus spre cer vreo rană
Că s-a-ntors buchet de crini
Şi mi-am strâns cerească mană
Din tot locul plin cu spini.

Nici n-am pus pe umeri cruce.
Doar am vrut s-o iau de jos
Şi-i belşug cât nu pot duce
Pe-orice picur dureros.

Doar ce mi-am întors privirea
Către ultime răbdări
Şi-am văzut spre cer jertfirea
Numa-n slavă şi-n cântări.

Doamne, poţi fi sărbătoare
În mijlocu-a câte pier.
Pentru dragostea Ta mare,
Fă-mi şi mie nuntă-n cer…

„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa, nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de ani de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. | Continuare »

BINEFACERILE MUNCII

Pr. Iosif TRIFA

– Păţania Apostolului Toma –

Duminica întâi după Paşti se numeşte Duminica Tomii, adică a Apostolului Toma, care n-a voit să creadă că a înviat Domnul până ce nu şi-a pus mâna în coasta Lui. De aceea i se zice lui Toma „necredinciosul”. În legătură cu Duminica Tomii, vă voi spune o poveste care ne-a rămas din cele mai vechi timpuri despre acest apostol al Domnului.
Se spune că, la un timp oarecare după înălţarea Mântuitorului la cer, Toma a fost copleşit din nou de îndoieli şi şovăieli. Vrând să scape de ele, s-a dus la ceilalţi apostoli, ca să-şi destăinuiască sufletul înaintea lor şi să-l lumineze. Mai întâi l-a căutat pe Pavel, căci el era dintre toţi apostolii cel mai învăţat – dar Pavel n-a prea avut timp să-l asculte, fiind ocupat cu propovăduirea Evangheliei prin¬tre păgâni. L-a întâlnit apoi pe Filip, dar nici acesta n-a avut răgaz de vorbă lungă, deoarece scria o epistolă către conducătorii bisericilor creştine din Etiopia. Pe Apostolul Petru nu l-a întâlnit, fiindcă tocmai atunci plecase la Cezarea, ca să vestească acolo Evanghelia mântuirii. Dus pe gânduri, în sfârşit, Toma s-a hotărât să meargă la Iope, ca să se întâlnească cu Tabita, cea cunoscută pentru faptele ei bune şi pentru milosteniile ce le făcea. Dar nici acolo n-a umblat mai bine decât în Ierusalim. Tabita fusese greu bolnavă şi, ca să ajungă în rând cu lucrurile ei, s-a prins cu toate puterile să coase haine pentru săraci (Fapte 9, 36-42). Astfel şi de la Iope a trebuit să se întoarcă Toma fără ispravă.
Pe drum spre casă a cercat să-şi dea mai bine seama oare de ce numai el e copleşit de îndoieli, pe când toţi ceilalţi apostoli sunt scutiţi de ele. Deodată i s-a luminat mintea şi a înţeles că ceilalţi apostoli sunt cu mult mai ocupaţi cu lucrul Evangheliei decât să se lase pradă îndoielilor. | Continuare »

ÎNVIERE – VIAŢĂ NOUĂ

Foaia noastră, «Lumina Satelor», cercetează şi pe cei ce zac prin temniţe şi prin spitale, unde am trimis şi trimitem foaia gratuit. Mai anii trecuţi cercetând pe robii unei temniţe, am dat peste unul care citea cu mare râvnă «Lumina Satelor». Era un suflet bun, pe care însă diavolul îl amăgise odată să se îmbete şi, în stare de beţie, l-a împins să aprindă casa vecinului său cu care se certase. Era judecat pe 3 ani. Oh! Ce abătut era bietul om. Şi avea pentru ce, căci 3 am în temniţă înseamnă cât 30 de ani afară de temniţă. L-am mângâiat, i-am lăsat Noul Testament şi i-am dus mereu cărţi religioase. Dintre toţi robii, el se purta mai bine. După un an de robie, directorul temniţei la propus şi pe el M. Sale Regelui pentru graţiere (iertare). Şi graţierea i-a venit. Am fost de faţă şi nu voi uita niciodată clipele când a scăpat din temniţă. Când i s-a citit graţierea, a căzut în genunchi plângând ca un copil, iar când a ieşit afară pe poarta temniţei, a sărutat Noul Testament, a sărutat pământul, părea că strânge în braţe şi sărută şi cerul, şi cerul liber cel dobândise. „De acum, părinte dragă – zicea el – eu trăiesc o viaţă nouă… Eu mă întorc acasă un om nou… Eu am scăpat azi din două temniţe”…
Astăzi, fostul rob este un însufleţit mărturisitor al Domnului. Acum nu mai aprinde case, ci aprinde inimi şi suflete pentru Mântuitorul.
Pus-am această întâmplare aici la gazetă, căci în ea este o mare învăţătură pentru Ziua Învierii. De ziua Învierii Domnului trebuie să trecem şi noi cu sufletul prin starea prin care a trecut robul de mai sus.
Păcatul ne-a închis şi pe noi în o temniţă neagră şi grea. Am fost judecaţi după dreptate, după fărădelegile noastre. Această stare grozavă trebuie mai întâi să o simţeşti, trebuie să te înflori de ea şi să suspini după iertare şi libertate. | Continuare »

Slavă-nvierii

Lidia Hamza (Blid de lut)

O, slavă, slavă, slavă-nvierii!
Nimic pe lume nu poate-avea
O slavă-asemeni, că astăzi căderii
Iertare-n veci i se va da.

Pe cruce, iată, cu moartea pre moarte
Hristos călcând, din morţi a-nviat;
Când piatra mare a dat-o-ntr-o parte,
Pe toţi din morţi ne-a ridicat.

Tot cerul cântă osana-n vecie,
Pământul strigă despovărat
Şi iadul fierbe turbând de mânie:
Hristos din morţi a înviat!

Sub cer nu e biruinţă mai mare,
Sub soare nu-i un dor mai frumos,
Ci numai sfântă-nvierea prin care
Deschide porţi în cer Hristos.

Cântaţi popoare, cântaţi învierea!
Hristos – cu Tatăl – azi ne-a-mpăcat!
Cântaţi osana, cântaţi înfierea,
Azi prin Hristos am înviat!

Slăvită fii pentru veci, Izbăvire,
Că boldul morţii tu l-ai sfărmat,
Că azi, pe cine trăieşte-n iubire,
Prin Jertfa sfântă l-ai iertat.

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

Dar tu, cititorule, în mâinile cui îţi vei încredinţa sufletul tău?

Iisus Mântuitorul a rostit şapte cuvinte pe crucea Golgotei. Al şap­telea – şi cel de pe urmă – a fost acesta: „Părinte, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul Meu!“ Cu aceste cuvinte, Mân­tuitorul Îşi încheiase via­ţa şi lucrarea cea pă­mântească. Săvârşise lu­crarea ce I S-a încredin­ţat şi acum Se întoarce la Tatăl. „Părinte, a sosit ceasul… lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am făcut. Arătat-am Nume­le Tău oamenilor, spălat-am păcatele lor cu Sângele Meu; împăcatu-i-am cu Tine prin Jertfa Mea; acum Eu vin la Tine (In. 17).
Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl Ceresc, a fost o viaţă de lucru şi de jertfă. Împlinindu-Şi chemarea, Mântuitorul Îşi apleacă, în semn de rugăciune, capul şi Îşi dă duhul în mâinile Tatălui Ceresc. Ce moarte liniştită şi măreaţă!

Ea este pusă în faţa noastră cu învăţătură. Este pusă în faţa noastră cu cea mai minunată învăţătură despre cum trebuie să se sfârşească şi viaţa noastră cea sufletească.
Şi viaţa noastră trebuie să se sfârşească în braţele Tatălui Ceresc. În clipele morţii şi noi va trebui să ne încredinţăm sufletul în mâinile Tatălui Ceresc. Dar numai o viaţă trăită cu Domnul, numai o viaţă trăită în ascultare de Tatăl Ceresc îţi poate încredinţa sufletul în mâinile Lui. Pildă ne-a dat Mântuitorul: precum El a făcut, aşa să facem şi noi (In. 13, 15). Urmând pilda Lui, să trăim şi noi o viaţă în ascultare faţă de Tatăl Ceresc, o viaţă de lucru şi de jertfă pentru mântuirea noastră şi a altora, pentru ca în clipele morţii să putem şi noi zice: „Călătoria am plinit, credinţa am păzit, lucrul ce mi s-a dat l-am săvârşit; în mâinile Tale, Doamne, încredinţez sufletul meu“.

O, ce moarte fericită şi liniştită este aceasta! Câţi însă se silesc să aibă o astfel de moarte?
În clipele morţii, fiecare muribund caută braţe în care să moară. Soţul moare în braţele soţiei, soţia în braţele soţului, părinţii în braţele copiilor, copiii în braţele părinţilor. În clipele morţii este ceva ce-l face pe om să-şi caute un reazem, un ajutor sufletesc. | Continuare »

PE CINE CĂUTAŢI?

Traian DORZ, din Hristos – Răscumpărătorul nostru

„El i-a întrebat din nou: «Pe cine căutaţi?». «Pe Iisus din Nazaret», i-au zis ei.” (Ioan 18, 7)

În mod normal, oamenii legii trebuie să caute pe oamenii fărădelegii, fiindcă aşa este scris (Rom. 13, 4; I Petru 2, 14).
Legea este pentru cel fărădelege.
Soldaţii unei ţări trebuie să caute pe vrăjmaşii care ameninţă libertatea şi viaţa poporului şi a ţării lor.
Aprozii şi slujitorii tribunalelor ar trebui să-i caute pe cei care scapă de sub paza legii şi care sunt primejdioşi pentru liniştea şi viaţa poporului.
Slujitorii cuiva, să caute pe cei care ar fi furat ceva din avutul stăpânilor lor.
În mod normal, cu săbii se merge împotriva cuiva care este periculos şi înarmat.
Cu funii se merge împotriva cuiva care este violent şi agresiv.
Cu mulţime se merge împotriva celui puternic şi rău.
Dar vinovăţia oamenilor rămâne veşnică, pentru că ei, ştiind că Hristos nu este în nici unul din aceste feluri, ci tocmai dimpotrivă, au trimis totuşi după El nişte oameni ai legii, ca după un nelegiuit.
Nişte ostaşi înarmaţi, ca după un duşman al ţării.
Nişte aprozi şi gardieni, ca după un evadat.
Nişte robi, ca după un tâlhar, nişte arme, ca după un periculos.
Şi noaptea, ca după un răufăcător. | Continuare »

IUDA

IUDA

Viperă de frate, ucenic tâlhar,
puiul linguşirii plin de viclenie,
pântece făţarnic, lacom şi avar,
chipul şi sămânţa nimicite-ţi fie!

Frate şi tovarăş monstrului Cain,
vânzător de viaţă celui ce ucide,
şarpe cu otravă, cântec cu venin,
îţi întinzi cu zâmbet cursele perfide!

Îndrumând călăii, victima săruţi
şi predând la moarte, vii urând de bine,
ca să nu priceapă cei ce-au fost vânduţi,
să te creadă-acelaşi cei ce-au fost cu tine.

Viperă de frate, ucenic tâlhar,
tu porţi toată vina crimelor de fraţi!
– Ardă pe-a ta frunte semn de veşnic jar,
mia ta de gâturi în acelaşi laţ!

Traian DORZ

LA SĂPTĂMÂNA MARE: „LITERA LEGII” LA JUDECAREA MÂNTUITORULUI

Pe vremea Mântuitorului, litera legii îşi ajunsese culmea. Îşi ajunsese culmea de unde trebuia să se prăbuşească. Această literă a legii o biciuia Mântuitorul în „vaiurile” adresate fariseilor, când le spunea că sunt „morminte spoite”, că „strecură ţânţarul şi lasă cămila” etc.
Culmea la care ajunsese litera legii se vede special la judecarea Mântuitorului. Mântuitorul a fost judecat păzindu-se întru toate litera legii. Amintim câteva pilde din cele multe!
Când L-au adus pe Iisus legat la curtea lui Pilat, iudeii „n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştile” (In 18. 28). Legea lor îi oprea în ziua aceea să intre în casă străină. Adică ei puteau să umble după mărturii mincinoase împotriva lui Iisus (Mt 26, 59); puteau să-L bată şi să-L batjocorească pe Fiul lui Dumnezeu, dar se păzeau – Doamne fereşte! – nu cumva să se spurce de Paşti, intrând în casă străină.
Alta şi mai şi. În faţa lui Caiafa, Mântuitorul a fost scuipat, dar nimeni nu se atingea de El. De ce?
Pentru că legea din Levitic îi oprea ca în ziua aceea să se atingă de un om necurat. De aceea – ca să păzească legea – Îl scuipau pe Mântuitorul fără să se atingă de El.
Şi, în sfârşit, Domnul a fost judecat la moarte cu sentinţa: „Noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. Odată însă cu această culme a literei legii, odată cu moartea Mântuitorului, a murit şi litera legii. | Continuare »

„MAI LASĂ-L ŞI ANUL ACESTA” (Lc 13, 8)

Pr. Iosif TRIFA, Calendarul «Isus Biruitorul» 1937, p. 31

Pilda cu smochinul cel neroditor de la Luca 13 grăieşte şi va grăi tuturor oamenilor, până la sfârşitul lumii.
Un proprietar sădise un smochin şi după trei ani voia să-l taie, căci nu arăta roade.
„Mai lasă-l şi anul acesta – a intervenit grădina­rul… Îl voi săpa şi îl voi îngriji din nou şi poate va rodi”.
Dragă cititorule, eu nu ştiu cu ce fel de planuri trecătoare intri tu în anul 1937. Eu te rog, aruncă-le pe toate la o parte şi intră cu gândul la pilda smochinului neroditor.
Proprietarul vieţii noastre (Dumnezeu) aşteaptă roa­dele faptelor noastre bune. Dar pomul vieţii tale n-a dat încă rodul faptelor bune. Iar dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Tot pomul care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc”, adică în iad (Mt 7, 19).
Dar iată, „Grădinarul” Iisus intervine pentru tine: „Tată, mai la­să-l şi anul acesta… Mai îngăduie-l şi anul acesta… Îl voi îngriji din nou şi poate va aduce roade”.
Dragă cititorule! Anul acesta este un an de graţie pentru tine şi mântuirea ta. Este un an în care Mântui­torul îţi îmbie din nou „grija” Lui, crucea Lui şi sângele Lui.
Ia seama, iubitul meu, poate anul acesta este cel din urmă an pe care ţi-l mai îmbie dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu să te mântuieşti. Căci au trecut mulţi, mulţi ani şi tu tot n-ai făcut roade. Şi tu tot n-ai apucat mântuirea. O, nu mai pierde şi anul acesta, pentru ca să nu-ţi pierzi pe urmă sufletul şi mântuirea.
Primeşte-L îndată pe Mântuitorul şi mântuirea.

Lunea cea mare

Iată-ne ajunși la ultima treaptă a urcușului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în față: Săptămâna Patimilor sau Săptămâna cea Mare. În timpul ei ne reamintim și retrăim ultimele zile din viața Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune și dramă lăuntrică, într-o stare de sobrietate și măreție în același timp, de tristete, dar și de bucurie, de pocăință, dar și de nădejde. Fiecare zi are un înțeles și un mesaj foarte clar și adânc.

smochinul-neroditor2„Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci te deșteptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești, Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi“. (Troparul zilei)
În această zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos și de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.
De astăzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel preafrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila – este icoana a lui Hristos, pentru că, asemenea lui, și Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul sau cu treizeci de arginti, a fost închis în groapa întunecoasă a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El Însuși, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere și, ca un iubitor de oameni, ne răscumpăra prin darea hranei celei de taină, dându-Se pe El Însuși pentru noi și ne hrănește cu pâine cerească.
Tot în aceeași zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, ca un Bun, nu vrea să-și arate puterea Sa de a pedepsi față de om, ci față de ceva care are o fire neînsuflețită și nesimțitoare.
Istoria smochinului a fost așezată aici spre a îndemna la umilință, după cum istoria lui Iosif a fost așezată spre a ne înfățișa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihnă, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul veșnic.
„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină și mă mântuiește“. (Condacul zilei)

sursa aici

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

De luni se începe săptămâna cea mare şi sfântă a patimilor lui Hristos. Toaca va începe să răsune mai cu durere şi clopotul să cheme la biserică mai duios şi mai stăruitor ca oricând. Evanghelia şi cântările bisericeşti ne vor spune iarăşi înfricoşatele patimi şi suferinţe pe care le-a răbdat Hristos pentru noi.
„Moise, Moise, dezleagă încălţămintea din picioarele tale, căci locul pe care mergi tu pământ sfânt este”, a zis Domnul către Moise, care suia muntele Horib. Aşa ne strigă şi Biserica noastră acum: „Creştinilor, opriţi-vă în loc şi vă dezbrăcaţi de patimi şi păcate, căci vremea şi săptămâna în care intraţi acum este vreme sfântă”.
Să trecem cu înţelegere şi cu folos sufletesc prin această vreme sfântă. Să înţelegem că pentru noi şi mântuirea noastră începe Hristos să suie Calvarul, pentru noi rabdă batjocuri, pentru noi palme, pentru noi bătăi, pentru noi ridică crucea şi pentru noi Se răstigneşte pe Golgota. Şi dacă atâtea a făcut şi a suferit Hristos pentru noi, datu-ţi-ai tu, creştine, cândva seamă ce trebuie să faci şi tu pentru Hristos, pentru sufletul tău şi pentru deaproapele tău? Gândeşte-te bine, oare nu superi pe Hristos când pentru toate nimicurile sari în capul deaproapelui tău cu sudalme, cu ură şi batjocuri? Oare vrednic eşti de patimile Mântuitorului, dacă tu „nu poţi suferi” pe deaproapele tău şi, de câte ori o cruce cât de mică ţi se pune pe umeri, cârteşti împotriva ei şi în tot chipul cerci să o arunci jos şi să scapi de ea? | Continuare »

Traian Dorz, Cântarea viitoare

E vremea postului din nou şi Paştile-s aproape,
Iisuse, sufletu-mi uscat se-apleacă să se-adape
din al Cuvântului Izvor, din harul Crucii Tale,
să-şi poată Golgota sui mai întărit pe cale.

Ajută-mi, Doamne, să postesc cu-ntreaga mea fiinţă,
cu duh ascuns şi înfrânat, şi plin de umilinţă,
nimic făţarnic neavând, ca nu cumva odată
să mă găsească vinovat Divina Judecată.

Ajută-mă să pot ierta cu inima deplină
pe orişicine-ar fi făcut în contra mea vreo vină;
aşa cum eu mă rog să-mi ierţi întregile-mi păcate,
ajută-mă să iert şi eu la orice semen toate.

Ajută-mi, binele ce-l fac cât mai ascuns să-mi fie,
nici o-ntristare să n-aduc, ci numai bucurie;
fă-mi darnic sufletul deplin, căci şi acum, şi Mâne
Tu nu-mi socoţi după cât dau, ci după cât rămâne.

Ajută-mi să nu strâng comori ce furul le răpeşte,
ci aurul cel nevăzut ce-n ceruri străluceşte.
– Aşa să-mi fie postul meu, ca-n Ziua Învierii
să fiu iertat şi-nvrednicit de Slava Înfierii.

CUM A AUZIT CĂ VINE IISUS

Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru

„A doua zi, o gloată mare care venise la praznic, cum a auzit că vine Iisus în Ierusalim“… (Ioan 12, 12)

Uneori sunt, în viaţa unor popoare, momente de însemnătate crucială pentru toată istoria şi mântuirea lor;
şi nu numai pentru istoria şi soarta acelui popor, ci uneori chiar şi pentru soarta şi istoria omenirii întregi, cum a fost momentul „Hristos“ în viaţa poporului evreu.
În adâncul conştiinţei lor, mulţimile – când nu sunt într-adins formate de către cei care le îndrumă – au o inimă temătoare de Dumnezeu… În adâncul sufletului său colectiv, nu există nici un popor care să nu aibă un înnăscut respect faţă de lucrurile sfinte şi cereşti.
Când nu sunt împinse contra lui Dumnezeu cu forţa, mulţimile sunt atrase spre Hristos printr-o putere care vine din străfundul istoriei şi al fiinţei lor.
Cu un presimţ tainic, sufletul norodului sesizează adevărul, presimte primejdia, intuieşte pe Dumnezeu şi Îl îmbrăţişează, alipindu-se de El cu toată fiinţa sa.
Iar pe acel om peste care văd semnul ceresc,
care în mijlocul lor se dovedeşte a fi cel chemat şi cel trimis de Dumnezeu la ei,
şi pe care, în fruntea lor, îl simt a fi cel vrednic,
mulţimile îl recunosc îndată şi, conduse de el, fac lucruri nemaipomenite.
Acestea sunt culmile istoriei unui popor
şi aşa se creează marile izbucniri, marile cotituri şi marile salturi în viaţa omenirii. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Împăratul nostru

„Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.“ (Ioan 12, 15)

Intrarea-in-Ierusalim-7
O, de câte ori ne-am încredinţat noi că nici o întâmplare nu este întâmplătoare, ci că totul este mai dinainte ştiut şi determinat de cauze care au între ele o adâncă şi tainică legătură, rânduită de Înţelepciunea lui Dumnezeu…
Cunoscută era, şi profeţită, şi pregătită mai dinainte venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ.
Şi la fel cunoscut era fiecare eveniment, fiecare întâmplare care a însoţit Venirea şi Naşterea, precum şi Viaţa, şi plecarea Sa din nou la Tatăl.
Cunoscute erau şi uneltele care vor fi folosite şi vremea în care vor fi toate acestea, de la începutul şi până la sfârşitul lor, şi cunoscut era şi felul cum se vor încheia toate lucrurile rânduite. | Continuare »

Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovniceşti în rândul copiilor l-a făcut Părintele Iosif, la Sibiu, în duminica Floriilor a anului 1932. Iată, pe scurt, acest început:

„O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor
Slăvit să fie Domnul care ne arată mereu ce-i de lucrat în secerişul de la Oastea Lui.
În adunările Oastei de la Sibiu aveam şi o mulţime de copii cu care nu ne puteam ocupa deosebit. Atunci Domnul ne-a zis: Faceţi o Oaste a copiilor şi daţi-le şi lor să mănânce!

Am vestit părinţilor ostaşi această noutate şi, în duminica Floriilor, am înfăptuit-o cu o bucurie duhovnicească ce va rămâne de-a pururi în sufletul nostru. Dăm mai jos un scurt raport despre mersul serbării.
Încă de la orele două din după-amiaza Floriilor, încep a curge copii spre localul de adunare al Oastei. Până la orele 3, se strânseseră 130 de copii. „Oastea” era gata. Toţi, în haine de sărbătoare şi cu ramuri verzi în mâini. Facem cu ei o mică probă de cântare. Îi punem în rând.

Urmează un moment mişcător, cutremurător de suflete. Oastea copiilor păşeşte înainte spre sala de adunare. Se deschid larg uşile sălii unde ne aşteaptă adunarea ostaşilor mari. În frunte cu preoţii, 130 de copii intră triumfători, în numele Domnului, cu ramuri în mâini şi cu sclipiri de bucurie în ochi. O icoană nespus de duioasă. Simţim cu toţii fiorul Intrării Domnului în Ierusalim. În toate părţile numai lacrimi şi şoapte: «Copiii! Copiii!»
Într-o atmosferă plină de foc sfânt, s-a intonat cântarea-rugăciune «Împărate Ceresc». Cele 130 de voci de copii dominau şi dădeau parcă un accent cu totul nou cântării, accent care avea darul să rănească inimile şi să le pună înaintea Mântuitorului. | Continuare »

Traian Dorzdin HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a VI-a  Postului Mare (a Floriilor)

TDorz1Starea de înaltă şi permanentă bucurie în Domnul nu poate să o aibă decât acel suflet credincios, care, în orice loc ar fi pus să-L slujească pe Dumnezeu, se străduieşte să aibă în această slujbă un cuget curat. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă şi condiţie pusă de Domnul Hristos fiecărui suflet care doreşte să se mântuiască pe sine însuşi şi pe cei care îl ascultă (I Tim 4, 16).

Iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne apropiem şi noi cu aceste meditaţii de sfârşitul slujbei pe care am primit-o prin Duhul lui Dumnezeu, când am pornit la începutul lor, acum zece ani. Zece ani de zile şi nopţi am stat multe ceasuri aplecaţi cu genunchii şi cu inima şi cu lacrimile noastre asupra Cuvântului Dumnezeiesc din cuprinsul acestor adevăruri biblice şi asupra învăţăturilor, îndemnurilor, mustrărilor, ori mângâierilor cuprinse în ele. Acum şi pururea şi în vecii vecilor vom da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate acestea, cu bucurie din El.
Dar la încheierea aceasta am căpătat prin Duhul Domnului nu numai o lumină desăvârşită asupra celor două căi puse de Dumnezeu în faţa noastră prin aceste descoperiri, ci şi pe aceea asupra datoriei noastre de a face acum o înţeleaptă şi mântuitoare alegere a uneia din aceste două căi, după Cuvântul Sfânt care ne zice fiecăruia: Iată, pun înaintea voastră calea vieţii şi calea morţii (Ier 21, 8); calea cea îngustă şi calea cea largă, uşa cea strâmtă şi uşa cea largă (Mt 7, 13-14).
Acum alegeţi!… Căci sunteţi datori, sunteţi siliţi, sunteţi obligaţi fiecare să alegeţi. Nu există nimeni pe lumea asta care să scape de această obligaţie de a alege.

| Continuare »

LAZĂRE, VINO!

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“ (Ioan 11, 43)

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…, pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…, pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15).
El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…
«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4).
«Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbă-vesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic, un nume plăcut şi personal, o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, îna-intea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui. | Continuare »

CÂNTÂND OSANA CELUI-CARE-VINE

Traian DORZ

Cântând Osana Celui-Care-Vine,
mai jos ca toţi – şi tuturor mai sus,
noi, fericiţi, Te preamărim pe Tine,
Mântuitorul nostru scump, Iisus!

Te preamărim şi preamărim mereu,
Iisuse,-al nostru Domn şi Dumnezeu!…

Privind spre Crucea Răscumpărătoare,
îngenunchem sub Jertfa ce-ai adus
şi preamărim Iubirea Ta cea mare,
Însângeratul Miel Preasfânt, Iisus.

Slăvind Biruitoarea Ta-Nviere
şi-mpărtăşiţi din harul Ei nespus,
Te preamărim c-o veşnică putere,
Biruitorul nostru Domn, Iisus!

Şi, aşteptând Slăvita-Ţi Re-Venire
să ne cununi cu Tine, cum ai spus,
Te preamărim c-o veşnică iubire,
Preafericitul Mire Scump, Iisus!

CU OCHII LA OAMENI ŞI ÎNTRE EI!

– Chemarea preotului azi mai mult ca oricând –

Văzând cele ce se petrec zi de zi în poporul nostru, în toate părţile ţării, cum trimişii unui duh vrăjmaş atacă, de la om [la] om, pe cei mai slabi de înger sau goi în suflet sau… plini de deşertăciune şi dornici de a se face judecători asupra unor lucruri pe care nu le pricep, Preacuviosul Arhimandrit Scriban scrie în «Păstorul Ortodox» (foaia bisericească a judeţului Ilfov) un articol sub titlul de mai sus, asupra căruia atragem toată luarea aminte preoţimii noastre ca asupra unui cuvânt prealuminat şi bun îndrumător. Iată ce scrie învăţatul Arhimandrit:
„Astăzi oamenii se pot mişca mult mai iute ca altădată şi gândurile se strecoară printre ei cu o iuţeală nemaiauzită. Odată auzi că cutare părere a intrat în capul lumii şi nu ştii cum de a pătruns. Deoarece oamenii însă se pot vedea unul cu altul mult mai uşor, deoarece se pot lega între ei apropieri cum nici nu se puteau bănui odată, deoarece foaia tipărită duce gândurile cât de departe, înseamnă că oamenii îşi pot împărtăşi părerile cu o iuţeală negândită.
Starea aceasta are mare răsfrângere asupra mersului credinţei noastre. De unde această credinţă stătea odată nevătămată în sufletele oamenilor, oricât de neînţeleasă şi neîntrebată era ea, azi găseşti între oameni păreri care se încuibează foarte uşor şi prind rădăcini între ei. Oamenii se întâlnesc cu cine nu te gândeşti, care le poate vârî în cap gânduri abătute de la credinţa noastră, ori pot fi căutaţi de străini care umblă după părtaşi pentru credinţele lor. Oamenii sunt ameninţaţi a cădea pe mâna unor învăţători care se strecoară şi fură sufletele. Nici satele nu mai sunt azi apărate de această primejdie. | Continuare »

„Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; şi cine îşi urăş­te viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.“ (Ioan 12, 25)

purtarea-crucii-4Viaţa lui şi-o iubeşte oricine. Nu este vietate care să nu-şi iubească viaţa sa. Deosebirea este numai în înţelesul pe care fiecare om îl dă acestui cuvânt: viaţă!
Unii spun: „Asta-i viaţa!“ – unui fel de trai dezmăţat, risipitor, uşuratic, desfrânat, violent şi leneş. Aceasta-i „viaţa“ celor mulţi, mulţi, care intră pe uşa cea largă şi merg pe calea cea lată, care duc la pierzare (Mt 7, 13).
Această „viaţă“ este cea mai netrebnică şi mai nefolositoare existenţă, cea mai primejdioasă şi mai nefastă, mergând la cea mai jalnică şi mai josnică pierzare pentru ea şi pentru altele.

Vai de cine iubeşte o astfel de „viaţă“ şi de cine spune că în acest fel merită să fie trăite zilele scurte ale omului pe pământ. Vai de cine îşi petrece puţinul timp al trecerii lui prin lume în acest decăzut fel de „viaţă“. Şi vai de acele vieţi şi fiinţe care mai trăiesc lângă el şi cu el. Un astfel de om mai fericit ar fi fost de o mie de ori să nu se fi născut (Eccl 4, 3; Mt 26, 24) şi mai fericit ar fi fost dacă era un orb sau o râmă. De obicei însă, cei care trăiesc o astfel de viaţă ţin atât de mult la ea, încât nu cred nimic altceva mai de preţ decât un astfel de trai, nimic mai însemnat decât existenţa lor.

De aceea, pentru ca să poată trăi ei cât mai din plin astfel, oamenii aceştia sunt în stare să dea orice şi oricât. Pentru plăcerile lor pierzătoare de suflet, sunt în stare să calce orice lege şi orice dreptate, să nimicească orice frumuseţe şi nevinovăţie, să întineze orice loc, şi suflet, şi trup, neţinând seama de nimeni şi de nimic, ca o fiară. | Continuare »

Crucea-002Oricât ţi-ar fi de greu calvarul
pe urma lui Hristos suit,
mai suie, nu slăbi, mai suie,
curând îl vei sfârşi slăvit…

Oricât ţi-ar fi de chin povara
părintelui neputincios,
mai poart-o, nu-l lăsa, mai poart-o,
curând te va cinsti Hristos.

Oricât ţi-ar fi de-amară crucea
singurătăţii cu Iisus,
mai du-o, nu cădea, mai du-o,
curând vei fi iubit nespus.

Oricât ţi-ar fi de aspru locul
în care cu Hristos lucrezi,
mai ară, nu pleca, mai ară,
curând cu roade plin ţi-l vezi.

Oricât ţi-ar fi de neplătită
în lume datoria ta,
mai fă-ţi-o, nu fugi, mai fă-ţi-o,
curând cununa-i vei purta. | Continuare »

Ioan MARINI

Cu ce-şi „hrănesc” cititorii, în timpul postului, unele gazete poporale

E vremea postului, e vremea căinţei şi a lacrimilor, mai ales că trăim şi zile atât de frământate şi grele, când tot creştinul ar trebui să înalţe rugi fierbinţi către Dumnezeu, pentru ca să Se milostivească de noi şi să ne păzească.
Dar parcă oamenii n-aud, cântă, joacă, petrec, se îmbată, înjură şi dau înainte la păcate.
Gazetele sunt pline de reclame cu invitaţii la cinematografe, teatre (a la Tănase), serate şi baluri.
Şi, spre marea noastră durere, vedem că chiar şi gazete socotite religioase, pentru popor, scriu, alături de tâlcuiri biblice, şi „cântece”, strigături şi ciuituri de pe la jocuri şi petreceri, hrănindu-şi astfel cititorii şi cu „apă dulce”, şi cu ,apă amară”, dându-le să bea şi din „paharul Domnului”, şi din „paharul dracilor”, făcând propagandă împotriva cuvintelor Mântuitorului, Care a spus că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Mt 6, 24).
Sf. Biserică strigă şi caută pe oameni să-i plece la rugăciune şi pocăinţă, la plâns pentru păcate, îndemn la iertare şi milostivire, iar tu, gazetă poporală şi încă având pretenţii religioase, care eşti un amvon de predică, vii şi-i înveţi pe oameni deşertăciunile acestei lumi.
Acestea sunt semnele vremilor grele. Cei care iubiţi mântuirea, păziţi-vă de amestecătură! Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

«Viaţa Creştină» nr. 13 / 26 martie 1939, p. 4