Mana cea din cer şi mana cea din lume

Părintele Iosif Trifa, Spre Canaan

„Şi te-a hrănit pe tine Domnul Dumnezeu ca mană, să-ţi arate ţie că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deut. 8, 3).

Mana din Biblie li s-a dat israelitenilor ca un fel de învăţătură. Această mană le spunea despre legătura lor cu cerul, cu Dumnezeu. Această mană le arăta că ei sunt nişte copii ai lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îi hrăneşte cu pâine cerească. Această mană le arăta în chip văzut că nu numai cu pâine poate trăi omul, ci şi cu ceea ce vine de sus, de la Dumnezeu.
Dar mana din Biblie nu s-a dat numai spre învăţătura israelitenilor, ci şi a noastră. Mana din Biblie stă în faţa noastră ca o icoană despre hrana şi mâncarea noastră cea sufletească, duhovnicească. Ea ne strigă şi nouă: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu“. Ea ne strigă că „suntem străini şi călători pe acest pământ“ (Evrei 11, 13); în călătoria şi pustia acestei vieţi avem şi noi lipsă de mană, de mâncare duhovnicească. Noi trebuie să ne hrănim zilnic şi neîncetat cu această mâncare.
Mergeţi în casa creştinului de azi şi faceţi o cumpănă de cheltuieli: pentru asta a cheltuit atât şi atât… pentru dări atât şi atât… pentru încălţăminte şi haine atât şi atât… pentru tutun atât şi atât… pentru avocat atât şi atât… pentru băutură atât şi atât… dar pentru sufletul lui n-a cheltuit nici un ban… pentru „mana“, hrana cea sufletească, nimic… Mii de lei pentru cele trebuitoare… mii de lei pentru cele netrebuitoare, dar pentru o Biblie, sau o Psaltire, sau o foaie religioasă, nimic.
Mergeţi dimineaţa, când se scoală creştinul, şi uitaţi-vă la el cum se scapă de „mană“ cu câteva cruci făcute la repezeală. Alţii nici atât, ci aleargă direct la mana diavolului.
– Ce zice tatăl tău când se scoală dimineaţa? întrebă odată un învăţător pe un elev din clasa întâi, voind să-i vorbească despre rugăciune.
– Zice, răspunse elevul, să fie al dracului cine a scumpit iar tutunul. | Continuare »

Cuvântul Tău, Etern Stăpân,

Cuvântul Tău, Etern Stăpân,
e mai statornic decât toate,
a Tale-orânduiri rămân
pe veci de veci nestrămutate.

Cuvânt Slăvit, doar tu mi-eşti far,
avânt, putere şi iubire,
şi scut, şi-alin, şi drum, şi har
spre slavă şi desăvârşire!

Cuvântul Tău, Iisuse,-n veac
este-adevăr şi părtăşie
când toate pier şi se desfac
e-n veci curata Apă Vie.

Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,
e frumuseţe şi putere,
etern şi dulce crezământ
spre Sărbătoare şi-nviere.

Cuvânt Slăvit, lumina mea,
tu-mi creşti curat viaţa nouă,
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii tale rouă.

Sfânt Adevăr Desăvârşit,
fii-mi toiag şi scut, şi soare
pân’ la hotarul strălucit
de unde-i veşnic Sărbătoare!

Traian Dorz, Cântări de drum

BUCURIA AFLĂRII ADEVĂRULUI

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

Biblia1. Nu există o mai mare bucurie decât pentru învăţătorul care, folosind cu răbdare toată priceperea sa, ajunge în sfârşit să vadă pe feţele ucenicilor lui venind dintr-o dată lumina înţelegerii desluşite: lumina aflării Adevărului.
Nici o fericire nu există pentru cineva asemenea acestei fericiri.

2. Cine depune cu toată pasiunea inimii sale o grea, dar nedescurajată muncă pentru aflarea Adevărului,
numai acela singur poate să ştie ce dumnezeiască bucurie este aceea de a ajunge să vezi, în sfârşit, transfigurarea celui pe care îl doreai izbăvit.
Oricâtă muncă şi jertfă ai fi depus pentru asta, rezultatul fericit îţi este o înmiită despăgubire.

3. Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria cea aproape nebună a artistului care a luptat cu un bloc de marmură dură până când a îndepărtat tot ce împiedica să iasă la lumină neîntrecuta frumuseţe care zăcea acolo încătuşată în neputinţă şi în moarte, acoperită de întuneric şi de moloz.

4. Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria căutătorului de mărgăritare care, cu sforţări supraomeneşti, reuşeşte să scoată, în sfârşit, din adâncurile nămoloase ale apelor sau ale peşterilor, perla preţioasă;
şi este ca bucuria cea fără de seamăn a şlefuitorului de diamante care, după munca migăloasă şi încordată, îndelungă şi chinuitoare, reuşeşte să redea, în sfârşit, strălucirea dorită mărgăritarului care părea fără nicio valoare pentru toţi.

5. „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi“ – le-a zis Mântuitorul odată scumpilor Săi ucenici (In 15, 16).
O, ce bun simţ al valorii a avut Mântuitorul alegându-i pe aceştia din mijlocul acelora printre care căutase El mărgăritarele lor cereşti înainte de a-i găsi pe ei!
Valoarea lor era nemărginit de mare.
Lumea întreagă o vede acum, dar atunci n-o vedea nimeni, în afară de Ochiul Desăvârşit al Maestrului Care i-a ales. | Continuare »

NUMAI UN SEMN

Traian Dorz, Cântări eterne

Spovedania-duhovnic-Ingerul-PazitorNumai un semn ar vrea Iisus
să vadă şi la tine,
doar un cuvânt din suflet spus
cu lacrimi şi suspine;
să vadă El că-ţi pare rău
de viaţa ta pierdută,
că vrei s-asculţi Cuvântul Său
şi voia Lui plăcută.

Numai un semn, numai un semn
că vrei s-asculţi al Lui îndemn
şi Harul Său, şi Harul Său te-ar ajuta
s-ajungi la mântuirea ta.

Numai o lacrimă de dor
să vadă El la tine
şi Dulcele Mântuitor
e gata s-o aline;
să vadă El că vrei plângând
să iei curata-I cale
şi-ndată ţi-ar răspunde blând
cu darurile Sale.

Numai atâta şi-i de-ajuns,
şi-ndată-ţi va răspunde,
cu toată pacea Lui, Iisus
fiinţa-ţi va pătrunde;
şi nu-i apoi nimic să nu-I
predai cu bucurie,
că nu-i iubire ca a Lui
aici şi-n veşnicie.

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

Traian Dorz, Semănați Cuvântul sfânt

1. Toţi cei care au primit personal prin credinţă, la naşterea lor din nou, spălarea Sângelui Crucii Mântuitorului Hristos şi au fost pecetluiţi cu harul Sfântului Duh, ajung să aibă acelaşi fel de a gândi, de a crede şi de a vorbi. Hristos, fiind Unul în toţi, îi face pe toţi la fel.

2. Dovadă că aceştia toţi sunt călăuziţi de Duhul Sfânt este în primul rând că între ei au încetat pe totdeauna orice păreri şi vorbiri contradictorii şi orice bănuieli rele.
O fericită încredere şi iubire au cu toţii între ei – şi în această atmosferă sfântă parcă toate gurile sunt o singură gură şi toate cugetele, un singur cuget, pentru că toate inimile lor sunt o singură inimă în Hristos.

3. Când o dragoste fierbinte aprinde Dumnezeu în ai Lui, ea arde la fel de frumos în inimile tuturor, iar rândurile şi roadele lor cresc tot mai plăcute înaintea lui Dumnezeu.
Atunci ni se pare nespus de mult de la o întâlnire frăţească până la alta. De la o nuntă până la alta. De la o sărbătoare până la alta.

4. Dacă în lumea asta există atâta întrecere şi exerciţiu pentru o cunună veştedă ori un premiu trecător – oare noi, pentru o cunună netrecătoare şi pentru un premiu veşnic, nu trebuie să facem nespus mai mult ca ei?

5. Acolo unde se face şi se continuă o adevărată lucrare a Duhului Sfânt, pe toate feţele se vede voioşia, curăţia, încrederea, bucuria şi lumina lui Hristos.
Orice umbră peste acestea este o întristare pentru toţi.

6. Între cei ce alcătuiesc un trup în Hristos dispare orice răceală, stinghereală şi izolare, ei devenind familiari, bucuroşi, apropiaţi fiecare faţă de fiecare, ca nişte mădulare felurite, dar ale aceluiaşi trup. | Continuare »

[O OM, CE MARI RĂSPUNDERI AI]

…În aprilie 1956, m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut lucra la aceste munci grele, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa…

Ocupaţia asta, ca paznic de câmp, a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din câte am avut în viaţa mea.
Era acolo în mijlocul hotarului o jireadă înaltă de paie, rămasă din anul trecut de la treieriş. Mă suiam în vârful acestei clăi de paie şi vedeam tot hotarul pe care trebuia să-l păzesc, până unde puteam cuprinde cu ochii.
Pământul acesta negru şi bun rodea atât de frumos tot ce semănai în el! Se întindeau roată, cât puteai cuprinde cu privirea, ogoarele de grâu, de porumb, de trifoi, de bumbac… Erau toate o minunăţie verde şi fericită. Mă desfătam ca într un rai binecuvântat, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de ciocârlii şi de soare…
Mergând fericit printre aceste minuni sau odihnind pe înălţimea grămezii de paie, am compus multe din lucrările rămase din acel an neuitat.
Urcat acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele, am avut cel mai mult şi mai potrivit timp să citesc şi să scriu. Acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel scriitor şi filozof francez necredincios, am scris poezia „O om, ce mari răspunderi ai“
Cartea aceluia se tipărise pentru tineretul român în zeci de mii de exemplare. Şi, desigur, se tipărise în multe alte milioane de exemplare şi pentru tineretul din alte naţiuni şi limbi ale lumii.
Scriitorul murise de aproape două sute de ani, dar opera lui nu murise o dată cu el. Lucrarea lui continua şi după moartea sa răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea sufletelor cu tot ce este mai satanic şi mai pierzător… | Continuare »

CA O OAIE FĂRĂ DE GLAS

Ca o oaie fara de glasPoporul nostru se ocupă în bună parte cu oieritul, cu creşterea oilor. Oaia e doar animalul cel mai mult legat de viaţa poporului nostru.
Iar oaia este o predică vie. În Biblie sunt foarte multe învăţăturile scoase din asemănarea cu oile; cu viaţa lor şi cu firea lor.
La Evanghelia de la Ioan capitolul 10 e minunata învăţătură despre Păstorul cel Bun. „Eu sunt Păstorul cel Bun – a zis Iisus. Oile Mele cunosc glasul Meu şi merg după Mine”…
În învăţăturile acestea ne ocupăm cu asemănarea de la Isaia 53, 7. În acest loc, noi suntem asemănaţi cu oile cele rătăcite. „Toţi ca nişte oi am rătăcit”.
Dar tot aici e asemănat cu oaia şi Prea Scumpul nostru Mântuitor pe Care proorocul Isaia L-a vestit ca pe o oaie fără de glas care, îna¬intea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gu¬ra Sa”.
Învăţăturile din tâlcuirile acestea ne arată că şi noi trebuie să stăm răbdători „ca o oaie fără de glas”, în mijlocul încercărilor şi suferinţelor din lumea aceasta.
Domnul Iisus ne-a dat o pildă: Să călcăm pe urmele Lui (I Petru 2, 21). „Învăţaţi-vă de la Mine, zice El, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

† Părintele Iosif Trifa

Preotul Teodor Heredea din Beiuş

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1986, în timp ce era îngenuncheat în rugăciune în biserica din Beiuş. A fost înmormântat cu multe rugăciuni şi lacrimi, de o mare mulţime de fraţi.

S-a născut în satul Mizieş din judeţul Bihor.
De copil a dus o viaţă foarte grea. Trebuia să alerge singur după câştigarea pâinii zilnice, având o foarte grea stare materială şi părinţi săraci şi bolnavi, cu mulţi copii… Dar munca aceasta l-a făcut răbdător şi smerit. A fost unul dintre sufletele cu cea mai multă răbdare şi smerenie.
S-a hotărât pentru Domnul în anul 1945, intrând în Oastea Domnului în care a luptat şi a răbdat ca un bun ostaş al lui Hristos până la sfârşitul vieţii sale, fiind nelipsit din toate adunările şi misiunile frăţeşti.
După mai mulţi ani, a făcut în particular liceul la Beiuş, apoi, într-o împrejurare binecuvântată, prin câteva examene, a obţinut, cu aprobare specială, diploma de preot, fiind numit în parohia Mizieş, judeţul Bihor…

Prin multe încercări a trebuit el să treacă pentru Domnul şi înainte de preoţie, dar prin şi mai multe a trebuit să treacă după aceea. Hărţuit din toate părţile pentru credincioşia şi statornicia sa în Oastea Domnului, pentru părtăşia lui cu fraţii şi pentru râvna lui plină de căldură şi de răspundere pentru slujba sa în mântuirea semenilor săi, el a avut mult de suferit atât din partea mai marilor săi, cât şi din partea mai micilor.
Dar el a rămas statornic şi neclintit pe calea Domnului, potrivit legământului său cu Domnul, primind să sufere orice şi să se lipsească de toate, numai să rămână credincios în lucrul sfânt.
A ostenit mult pentru Domnul pe drumuri depărtate, pe vremuri grele, prin piedici de tot felul; s-a îmbolnăvit grav de inimă, dar şi aşa era nelipsit din câmpul muncii duhovniceşti.

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1986, în timp ce era îngenuncheat în rugăciune în biserica din Beiuş. A fost înmormântat cu multe rugăciuni şi lacrimi, de o mare mulţime de fraţi.
Mormântul său este în cimitirul din Deal, de la Beiuş. (Traian Dorz – Fericiţii noştri înaintaşi)

Preotul şi credinciosul Vladimir

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1984, la Cluj. A fost înmormântat în cimitirul din Mănăştur. A avut şi el, ca Părintele Iosif, la moartea sa încă o împotrivire din partea celor ce l-au urât. Dar nu poate fi prietenul mai mic scutit de ceea ce a avut parte prietenul său mai mare.

A văzut lumina zilei în oraşul Chişinău – Basarabia, în 6 februarie 1896, din părinţii: preot Vasile Popovici şi Eufrosina. Amândoi pă­rinţii erau de o mare credinţă, cinste şi evlavie, împlinindu-şi toate îndatoririle sfintei lor slujbe în cel mai frumos fel, spre slava şi voia lui Dumnezeu. Ta­tăl Ceresc i-a binecuvântat cu 11 copii, pe ca­re i-au crescut cu mul­tă grijă în dragostea şi frica lui Dumnezeu…
La naşterea celui de-al 11-lea copil, ma­ma a murit, fiind înmormântată la Mere­şeni – Lăpuşna, unde era atunci tatăl preot. A fost jelită cu multă durere şi lacrimi.

Mai ales pentru fiul ei Vladimir, pierderea mamei scumpe a fost o pricină de mare şi îndelungă durere. Plecarea mamei l-a făcut să dorească nespus de mult Împărăţia Cerească şi să se pregătească şi el pentru o viaţă care să-l facă tot mai vrednic de a fi în Împărăţia lui Dumnezeu, unde a plecat mama lui.
Mai târziu, când şi soţia sa iubită va pleca cu mulţi ani înaintea lui la Domnul, se va aprinde şi mai mult focul iubirii cereşti în inima sa. Era văr de-al doilea cu preotul Alexei Mateevici din Basarabia, care a scris poezia nemuritoare „Limba noastră-i o comoară”…

A terminat seminarul teologic din Chişinău în 1917, după care a intrat ca învăţător în comuna Susleni – Orhei. În anul 1918 s-a cununat în Domnul cu Eufimia, şi ea învăţătoare în comuna Ţibirica – Orhei.
După moartea tatălui său, în anul 1919, a fost ales preot în locul acestuia, în parohia Lulova. Fiind primul căsătorit dintre cei opt fraţi ai săi, cei doi soţi au devenit ca nişte părinţi pentru fraţii lor mai mici şi orfani. Cu o dragoste sfântă în Domnul, şi-au făcut această datorie amândoi.
Nu peste multă vreme însă, soţia s-a îmbolnăvit de plămâni. Au urmat lungi şi grele tratamente la Văratec, la Sanatoriul Geoagiu, apoi acasă.

Apariţia Oastei Domnului în anul 1923 a însemnat, atât pentru părintele Vladimir, cât şi pentru soţia sa, răsăritul unei lumini cereşti. Încă din anul 1924, primind foaia «Lumina Satelor» de la Sibiu, îndrăgind-o din primul moment, s-au ataşat din toată inima, cu devotament, de lupta Părintelui Iosif Trifa, intrând în Oastea Domnului şi înfiinţând această frăţietate sfântă atât în parohia sa, cât şi în celelalte localităţi. Cărţile Părintelui Iosif erau citite cu sete şi dragoste, subliniate şi răspândite peste tot, iar aceste cărţi au întors multe suflete de pe calea pierzării, formând în acele părţi, până departe, multe comunităţi duhovniceşti. | Continuare »

PREA PUŢIN

PREA PUŢIN

Traian DORZ, din Cântarea Viitoare

Prea puţin credinţa noastră
este-a unor fii cereşti
şi prea mult a unor oameni
slabi, nevrednici şi lumeşti.

Prea puţin ni-e rugăciunea
ca un soare cald pe cer
şi prea mult ne e ca norii
ce se-mprăştie şi pier.

Prea puţin e postul nostru
ca al sfinţilor smeriţi
şi prea mult e rar şi rece,
postul unor prea grăbiţi.

Prea încet suntem spre bine,
prea grăbiţi suntem spre rău,
voia Domnului uitând-o
şi călcând Cuvântul Său. | Continuare »

Diavolul sau satan

Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Duhul acesta necurat se împotriveşte în toate lui Dumnezeu, ispiteşte pe poporul Său şi conduce lumea, care i se supune, la pierzare. […]

Când un suflet scapă la Hristos, în braţele Lui, satan primeşte o grea înfrângere şi se străduieşte, căutând noi prilejuri de ispită, ca sufletul scăpat să poată fi ademenit iarăşi în mrejile lui, săvârşind nelegiuirea. Toţi acei ce fac voia  diavolului sunt nişte „ucenici“ ai săi. Prin toate cele întreprinse de ei, dezbină fraţii, risipesc adunările, ispitesc cu gânduri necuviincioase, săvârşesc nelegiuiri, făcându-i pe cei slabi să calce legământul făcut cu Dumnezeu, să mintă, să pizmuiască, să clevetească… Mare păcat face acela care îndeplineşte slujba diavolului!

Sf. Ap. Pavel ne spune că satan, pe care îl numeşte dumnezeul veacului acestuia, orbeşte mintea celor care îi cad în cursă. Prin orbirea cea satanică, omul nu mai vede strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4). Mintea orbită de satan nu mai gândeşte liber. Am putea să-i zicem acesteia nu numai orbie, ci paralizie a întregului sistem de conduită morală şi spirituală, singura care ar putea îndrepta pe om spre Hristos-Domnul. Omul păcătos trăieşte cu satan, ca şi satan, şi este mort pentru neprihănire, mort faţă de Hristos, mort sufleteşte, după cum arată Sf. Ap. Pavel: „…voi… eraţi morţi prin greşelile şi prin păcatele voastre, în care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efes. 2, 1-2). Numai că „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos“ (Efes. 2, 4-5). | Continuare »

Dumnezeu când a dat făgăduinţa

TDorz1

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din Duminica a IV-a a Postului Mare 
(A Sfântului Ioan Scăraru)

Întreg cuprinsul acestui apostol ne înalţă de la cel dintâi cuvânt al său şi până la cel din urmă în chip cutremurător în faţa Domnului Dumnezeu şi primul său cuvânt este Numele Sfânt al lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel, care a scris această pericopă în cuprinsul epistolei către Evrei, doreşte ca de la început şi până la sfârşit să-L avem înaintea noastră pe Domnul Dumnezeul nostru drept exemplu de sfinţenie, de credincioşie şi de muncă, pentru ca şi noi să tindem mereu spre realizarea acestor înalte virtuţi, după pilda Lui.
Prin aducerea în Noul Testament a faptelor şi cuvintelor din Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu doreşte nu numai să ne înveţe că El este Acelaşi, ieri, azi şi în veci, al Cărui Cuvânt nu se schimbă de la o vreme la alta, ori de la o vârstă la alta, ori de la o naţiune la alta. Ci acest Cuvânt este o Lege la fel de sfântă, la fel de însemnată şi la fel de necesară pentru toţi oamenii din toate vremurile, din toate neamurile şi din toate stările lor. Aşa fiind Dumnezeu faţă de noi totdeauna, înseamnă că şi noi trebuie să fim tot aşa atât faţă de El, cât şi faţă de Legea aceasta a Lui, pe totdeauna. Că nimănui dintre noi El nu ne dă o altă Lege decât pe cea pe care a dat-o de la început, pentru ca nimeni să nu poată spune că el este scutit de a o împlini.
Când Domnul Dumnezeu a dat Legea Sa, se spune că vocea Lui a răsunat în şaptezeci de limbi… Atâtea neamuri erau atunci pe pământ. Fiecare popor a auzit în limba sa aceeaşi poruncă. N-a auzit-o numai un singur popor, pentru ca să nu se spună că doar acesta este dator s-o ţină. Ci a auzit-o fiecare neam de sub cer în propria sa limbă, pentru ca fiecare să aibă nu numai harul de a o auzi pe înţelesul său, ci şi datoria de a o ţine întocmai aşa cum numai lui i-ar fi fost dată. | Continuare »

Când eşti trimis

Când eşti trimis să-i cauţi pe alţii şi să-i aduci la Dummnezeu,
atunci şi-n fruntea lor se cere şi-n urma lor să fii, mereu;
să fii în frunte, îndrumându-i, şi-n urmă, să-i ajuţi pe toţi;
stăpân poţi fi oricum la oameni, părinte doar aşa le poţi.

Când eşti trimisul mântuirii, atunci tu trebuie să ştii
să treci prin tot ce-ai tăi pot trece, de la bătrâni, pân’ la copii;
şi-n orice stări pot ei s-ajungă, tu să le simţi, să le trăieşti,
ca de la starea lui pe-oricare spre Dumnezeu să-l străluceşti.

Să fii mai ’nalt ca cel mai vrednic şi mai prejos ca cel mai mic,
să fii desăvârşit c-un meşter şi-ncepător c-un ucenic;
să poţi să-nveţi pe-un sfânt lumina, să poţi să gemi c-un păcătos,
de la nivelul lui pe-oricare să-l ’nalţi mai sus, pân’ la Hristos.

Să ştii trăi şi-n stări înalte cum numa-n ceruri se trăiesc
şi-n stări ce pot trăi doar porcii, în cel mai josnic fel lumesc;
să cânţi cum numa-n rai se cântă, să plângi cum plâng doar cei din iad,
spre-a da avânt la cei ce zboară, spre-a da curaj la cei ce cad.

Nu poţi fi prieten, şi părinte, şi frate, şi îndrumător,
când nu poţi să te faci asemeni cu suferinţa tuturor,
ca de la starea lor, pe-oricare, pân’ la Hristos să-i duci, pe toţi;
orice poţi fi oricând la oameni, părinte doar aşa le poţi.

Traian Dorz, Cântările căinței

Canon de rugăciune care se face în vreme de boli molipsitoare sau molime către Preasfanta Treime și către toți sfinții

Împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, Tatăl nostru…, Că a Ta este împărăţia…, Doamne miluieşte (de 12 ori), Veniţi să ne închinăm… (de 3 ori)

Psalmul 87: Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat și noaptea înaintea Ta. Să intre înaintea Ta rugăciunea mea; pleacă urechea Ta spre ruga Mea, Doamne, Că s-a umplut de rele sufletul meu și viața mea de iad s-a apropiat. Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morți slobod. Ca niște oameni răniți, ce dorm în mormant, de care nu Ți-ai mai adus aminte și care au fost lepădați de la mâna Ta. Pusu-m-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate și în umbra morții. Asupra mea s-a întărit mânia Ta și toate valurile Tale le-ai adus peste mine. Depărtat-ai pe cunoscuții mei de la mine, ajuns-am urâciune lor, Închis am fost și n-am putut ieși. Ochii mei au slăbit de suferință. Strigat-am către Tine, Doamne, toata ziua întins-am către Tine mâinile mele. Oare morților vei face minuni? Sau cei morți se vor scula și Te vor lăuda pe Tine? Oare, va spune cineva în mormânt mila Ta și adevărul Tău în locul pierzării? Oare, se vor cunoaște întru întuneric minunile Tale și dreptatea Ta în pământ uitat? Iar eu către Tine, Doamne, am strigat și dimineața rugăciunea mea Te va întampina. Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu și întorci fața Ta de la mine? Sărac sunt eu și în osteneli din tinerețile mele, înălțat am fost, dar m-am smerit și m-am mâhnit. Peste mine au trecut mâniile Tale și înfricoșările Tale m-au tulburat. Înconjuratu-m-au ca apa toată ziua și m-au cuprins deodată. Depărtat-ai de la mine pe prieteni, și pe cunoscuții mei, și cei de aproape ai mei s-au făcut nevăzuți.

Dumnezeu este Domnul şi S a arătat nouă, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului

Întru mânia Ta, Dumnezeule, adu Ţi aminte de îndurările Tale, că praf şi ţărână suntem, duh ce iese şi nu se mai întoarce; şi să nu ne pedepseşti cu urgia Ta, ca să nu pierim de tot, ci fereşte sufletele noastre, ca un iubitor de oameni (de două ori).

Slavă… Şi acum…,
Ceea ce ești păzitoarea creștinilor nebiruită, și rugătoare neîncetată către Făcătorul, nu trece cu vederea glasurile cele de rugăciune ale păcătoșilor; ci sârguiește ca o bună spre ajutorul nostru, care cu credință strigăm către tine: Grăbește spre rugăciune și te nevoiește spre îmblânzire, apărând pururea pe cei ce te cinstesc pe tine, Născătoare de Dumnezeu.

Apoi Psalmul 50: Miluieşte mă, Dumnezeule…

Cântarea 1

Stih: Doamne, nu cu mânia Ta să ne mustri, nici cu urgia Ta să ne cerţi.

Slava cea atotlucrătoare şi de o fiinţă şi împreună pe scaun şezătoare şi într o putere şi în trei străluciri, Părinte necuprins şi Fiule şi Duhule Sfinte, de cumplita boală izbăveşte pe robii Tăi, ca să Te slăvim cu bună mulţumire.

Stih: Doamne, nu cu mânia Ta să ne mustri, nici cu urgia Ta să ne cerţi. | Continuare »

Părintele Iosif TRIFA – Ascultarea

AscultareaCuvânt înainte

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre „ascultare”. Puţini înţeleg însă şi şi mai puţini trăiesc această ascultare pe care noi o datorăm lui Dumnezeu şi Cuvântului Său, în primul rând.
Broşura aceasta arată, în legătură cu frământările din ultimul timp, ce este ascultarea, de cine şi cum trebuie să ascultăm, după regula stabilită în Faptele Apostolilor 5, 29.
Predica de faţă e luată dintr-o carte mai mare a Părintelui Iosif, «Frământările de la Oaste Domnului văzute în lumina Bibliei», care se află în pregătire pentru tipar.

Sibiu, la Rusaliile anului 1938,
Ioan Marini

1230 de ANI de la Sfântul Sinod 7 Ecumenic

1230 de ANI de la Sfântul Sinod 7 Ecumenic

În 2017 se împlinesc 1230 de ani de  la desfăşurarea Sinodul VII Ecumenic din anul 787, când a fost discutat şi aprobat cultul sfintelor icoane.

Sinodul VII Ecumenic s-a întrunit pe 24 septembrie al anului 787 la Niceea Bitiniei, în Sfânta Biserică a Sfintei Sofia, pe vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea și a mamei sale Irina cea din Atena. S-au adunat 216 arhierei și 132 de egumeni și monahi dintre protagoniștii și martirii luptei de păstrare a sfintelor icoane.

La acest Sinod, Părinții au dogmatizat că acela care divinizează icoanele este străin și despărțit de credința creștinilor ortodocși, că ”cinstea icoanei trece la prototip” și că acela care se închină și cinstește icoana se închină la ipostasul sfintei persoane sau la sfântul eveniment reprezentat în aceasta. ”Icoana este o amintire”, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. ”Și ceea ce este cartea pentru cei învățați este icoana pentru cei neînvățați, ceea ce este cuvântul pentru auz este icoana pentru vedere”.

În urma hotărârii insuflate de Dumnezeu mai sus înfățișate a Sinodului VII, în anul 843 a avut loc reașezarea cinstirii sfintelor icoane de către binecredincioșii împărați, Theodora și fiul ei Mihail al III-lea, și de către Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Meletie Mărturisitorul. Însemnătatea acestui sinod constă în faptul că a ferit Biserica de noi schisme și erezii și astfel a păzit Ortodoxia.

Sinodul al şaptelea Ecumenic de la Niceea (787): Despre cinstirea sfintelor icoane

Împotriva prigonitorilor icoanelor

Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează: | Continuare »

Primele icoane ale lui Hristos şi ale Fecioarei

Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Apologeticum 2006, cap. 2.

luca-icoana-maica-domnuluiTradiţia Bisericii afirmă că prima icoană a lui Hristos a apărut încă din timpul vieţii Sale pământeşti. Era imaginea numită în Occident „Sfântul Chip”, iar în Biserica Ortodoxă „imaginea nefăcută de mâna omenească” (acheiropoiètos).
Istoria provenienţei acestei prime imagini a lui Hristos ne este transmisă de textele Liturghiei ce-i este dedicată, la 16 august. Astfel, „înfăţişând preacuratul Tău chip, l-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care după Dumnezeire, nevăzut eşti heruvimilor” (stihirea glasului 8 de la vecernie)[1]. O stihire de la utrenie (glasul 4) spune: „Trimis-ai lui Abgar epistole înscrise de dumnezeiasca Ta mână, lui care cerea mântuirea şi sănătatea izvorâte din înfăţişarea dumnezeiescului Tău chip”. În general şi mai des în bisericile cu hramul Sfintei Mahrame, aluziile la povestea lui Abgar sunt frecvente, mai cu seamă în serviciul liturgic al sărbătorii. Dar ele nu vorbesc decât despre faptul în sine, fără a intra în detalii [2]. În ceea ce-i priveşte pe autorii din vechime, ei nu fac, până în secolul V, nici o aluzie la imaginea sfintei Mahrame, ea fiind pesemne încă necunoscută, iar existenţa ei, uitată. Cea mai veche menţiune pe care o avem se află într-un document numit Doctrina lui Addaï. Addaï era un Episcop al Edesei († 541) care într-o lucrare (dacă aceasta este autentică) foloseşte fără îndoială o tradiţie locală sau anumite documente pe care nu le cunoaştem. Cel mai vechi autor necontestat care pomeneşte de icoana trimisă lui Abgar este Evagrie (sec. VI); în a sa Istorie bisericească [3] el numeşte portretul „icoana făcută de Dumnezeu” (Theoteuktos eikôn).
În ce priveşte originalul icoanei, adică pânza pe care era imprimat chipul Mântuitorului, el a fost multă vreme păstrat la Edesa ca cel mai de preţ odor al oraşului. El era foarte cunoscut şi venerat în tot Răsăritul şi, în secolul VIII, creştinii celebrau sărbătoarea sa în multe locuri, după modelul Bisericii din Edesa [4]. | Continuare »

Când Ţi-am înţeles chemarea

purtarea-crucii1Când Ţi-am înţeles chemarea,
eu de toate m-am lipsit
şi-am venit să stau cu Tine,
căci, Iisuse, Te-am iubit.

M-am desprins din hora lumii,
din păcatul ei m-am smult
şi-am venit să stau cu Tine
şi, Iisuse, să Te-ascult.

Despărţitu-m-am de prieteni,
de plăceri m-am despărţit,
şi m-am alipit de Tine,
căci, Iisuse, Te-am iubit.

Azi iubirea Ta mi-e lege
şi Cuvântul Tău mi-e crez,
căci doresc să fiu cu Tine
şi de-a pururi să-Ţi urmez.

Fă ce vrei de-acum cu mine,
viaţa mea Ţi-o dăruiesc,
vreau pe veci să fiu cu Tine,
căci, Iisuse, Te iubesc!

Traian Dorz, Cântările dintâi

O, nu-s mai tari

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

O, nu-s mai tari ispitele ca harul
ce-l vei primi ca să le poţi răbda,
căci nu se cere-ntâi să urci calvarul,
ci-ntâi primeşti putere a-l urca.
…Credinţă, se cere credinţă –
şi orice ispite-ai să-nvingi;
credinţă, atâta credinţă,
puterea ispitei s-o stingi.

O, nu-s mai tari durerile-ntâlnite
decât puterea care-o vei primi,
că nu-s întâi poverile sporite,
ci-ntâi primeşti putere-a suferi!
…Nădejde, se cere nădejde –
şi orice dureri ai să-nvingi;
nădejde, atâta nădejde,
puterea durerii s-o stingi.

O, nu-s mai tari vrăjmaşii niciodată
decât iubirea gata a-i ierta,
că-ntâi nu vine ura-nverşunată,
ci-ntâi se va mări iubirea ta.
…Iubire, se cere iubire –
şi orice vrăjmaşi ai să-nvingi;
iubire, atâta iubire,
cât ura întreagă s-o stingi!…

Pr. Iosif TRIFA, FRICOȘII

Mişcarea Oastei Domnului a deschis o şcoală nouă în poporul nostru. A Fricosiideschis o şcoală de cercetare şi de adâncire a Scripturilor.
De la Dumnezeu era şcoala aceasta, căci, în scurt timp, ea s-a umplut de „şcolari”, de cărţi, de predici, de cântări şi învăţături care au umplut toată ţara.
Şcoala Duhului Sfânt era şcoala aceasta, căci ea a început să nască oameni noi, făpturi noi.
Din această binecuvântată şcoală a Duhului Sfânt, au ieşit şi învăţăturile din cărticica de faţă. Sunt şi ele un rod al suflării Vântului Ceresc peste ţara aceasta.
Frica de la Apocalipsa 21, 8 este cercetată în această carte şi arătată în lumina ei cea adevărată.
Fie ca şi aceste învăţături să trezească în orice suflet curajul şi îndrăzneala pentru cauza Domnului şi pentru lupta Domnului în lume. Şi să omoare în orice suflet frica, clătinarea şi căderea.
Fă Tu, Doamne, ca şi citirea acestor învăţături să facă din toţi copiii Tăi nişte luptători neînfricaţi pentru cauza Ta şi pentru lucrul Tău în lume.

Sibiu, la 1 decembrie 1936
IOSIF TRIFA – preot, redactorul foii «Isus Biruitorul»

„DE NU VEŢI IERTA OAMENILOR GREŞELILE LOR…” (Mt 6, 15)

„DE NU VEŢI IERTA OAMENILOR GREŞELILE LOR…” (Mt 6, 15)

Duminică avem intrarea în postul cel mare. La rând, este evanghelia care începe cu iertarea celor ce ne greşesc; şi [care] ne învaţă cum să postim. „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre. Iar când postiţi să nu fiţi ca făţarnicii” (Mt 6, 14-18).
Am tâlcuit această evanghelie, pe larg, în cartea I-a cu tâlcuirea evangheliilor, arătând cum trebuie să postim cu adevărat.
Acum ne vom opri puţin asupra înştiinţării cereşti: „De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl cel ceresc nu va ierta greşelile voastre”. Această înştiinţare ne aduce din nou aminte de pilda cu datornicul neiertător, căruia stăpânul său îi iertase toată datoria, o datorie foarte mare, iar el, după această iertare, îl strângea de gât fără milă pe un datornic al lui, pentru o datorie de câţiva lei, cum se vede din chipul de alături (Mt 18, 23-35).
Această pildă am tâlcuit-o pe larg şi frumos în foaia «Isus Biruitorul» numărul 36 din anul trecut, arătând cum neiertarea dintre creştini este dovada cea mai grăitoare că nu cunosc cu adevărat jertfa cea mare a iertării de pe vârful Golgotei. Mântuitorul ne înştiinţează şi ne spune lămurit că iertarea noastră din partea Tatălui ceresc e condiţionată de iertarea pe care trebuie să o dăm şi noi de-aproapelui nostru.
Şi totuşi, cât de puţin e băgată în seamă această condiţie de căpetenie a mântuirii noastre. | Continuare »

„Aflarea, trăirea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit“

„Aflarea, trăirea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit“

În gândul lui Dumnezeu, profetul şi preotul au fost fraţi şi au rămas fraţi. Slujbele lor sunt surori şi trebuie să rămână surori, pentru că ele se întregesc fericit una pe alta, aşa cum cei doi soţi binecuvântaţi de Dumnezeu devin unul, întregindu-se reciproc.
Şi profetul şi preotul sunt mari. Totuşi, dintre acestea două, slujba profetului este cea mai mare. Însuşi Mântuitorul S-a arătat mai întâi ca Profet, apoi ca Preot.
Profet a fost totdeauna, Preot a fost doar o singură dată, când S-a adus ca Jertfă pe Sine Însuşi pe altarul Crucii de pe Golgota, pentru ispăşirea tuturor păcatelor întregii lumi (Evrei 9, 24-26).

Un adevărat preot al lui Hristos, având cele două însărcinări, va şti, la fel, întotdeauna, să dea prima însemnătate slujbei de profet… Să o facă pe cea de a doua ascultătoare de cea dintâi.
Pe cea mai mică, ascultătoare de cea mai mare… Pe cea a celor văzute, ascultătoare de cea a celor nevăzute.
Aşa a făcut Părintele Iosif Trifa. El a înţeles bine voia lui Dumnezeu şi a urmat cu o deplină ascultare pilda şi porunca lui Hristos în privinţa aceasta.
Prin tot cuvântul său, acest trimis al lui Hristos a ţinut să arate acest mare adevăr pe care el l-a înţeles prin descoperire dumnezeiască. El s-a adresat mai ales fraţilor săi, preoţilor, pentru a-i trezi la această cerească datorie… În mărturisirile sale despre cum şi-a înţeles el datoria de preot, sunt arătate în chip zguduitor aceste adevăruri. Toată slujba lui preoţească a fost, în cea mai mare parte a ei, o slujbă de profet. Adică el a ştiut să-i dea acestei slujbe întâietatea voită de Dumnezeu.
Prin aceasta n-a dispreţuit-o pe cealaltă, ci abia atunci şi-a împlinit-o cu adevărat. | Continuare »