Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii
I
Fraţilor, în duminica trecută, am încheiat cu şirul Evangheliilor care se citesc de la Matei. În Duminica de azi, alt evanghelist a venit să ne arate cuvinte şi fapte de-ale Domnului Hristos. Acela a fost Sf. Evanghelist Luca. Deci după cum am ascultat până acum, duminică după duminică, povestirea vieţii Domnului, aşa cum a fost scrisă de unii evanghelişti, tot aşa, şi de acum înainte, să ascultăm povestirea aceleiaşi vieţi, în felul cum a fost scrisă de Sfântul Luca. În adevăr, cu toate că fiecare a scris despre aceiaşi viaţă a Domnului, nu toţi au scris la fel. Pe lângă părţile la fel pe care le au cu toţii, fiecare evanghelist are şi părţile sale deosebite. Asta înseamnă că de la fiecare învăţăm ceva nou, şi de aceia datori suntem să fim cu luare-aminte la cele povestite de fiecare deosebit.
Şi fiindcă din săptămâna aceasta am început a citi evanghelia după Luca, adică după cum a fost scrisă de Sf. Luca, firesc este să auzim unele lucruri iar de la capăt şi să privim viaţa Domnului Hristos de la început.
Aceasta şi este pricina pentru care azi aţi auzit citindu-se Evanghelia despre chemarea apostolilor, adică despre începutul lucrării Domnului Hristos printre oameni, când El se gătea de a-şi alege câţiva bărbaţi cu care să umble împreună pentru a împrăştia cuvântul dumnezeiesc.
II
Fraţilor, în cele citite azi în Sf. Evanghelie, am văzut cum Domnul Hristos a venit la marginea lacului Ghenisaret, sau Marea Galileiei, cum i se mai zicea; am văzut cum a fost îngrămădit de mulţimea care aştepta să audă din gura Lui cuvânt de învăţătură sfântă; cum Domnul a găsit pe apostolul Petru şi pe alţii, muncindu-se în bărcile lor cu uneltele pentru pescuit, cum apoi, s-a suit în barca lui Petru şi a început a învăţa poporul, lăsându-şi toţi lucrul lor şi ascultând cuvintele Domnului.
Noi putem să ne închipuim adunarea aceia de oameni, într-o dimineaţă pe marginea apei, sub cerul slobod, ascultând cu luare aminte cuvintele Domnului. Toate tăceau afară, în jurul lor; toate tăceau şi înăuntru; oamenii erau departe de gândurile lor, pentru a lăsa numai gândurile Mântuitorului Hristos să le pătrundă în inimi. Pescarii, care erau să ajungă apoi apostoli ai Domnului, lăsaseră lucrul şi ascultau şi ei. Când Domnul vorbeşte, toţi trebuie să tacă.
Înfăţişarea acelei adunări, fraţilor, când toţi stau aţintiţi către chipul Domnului, sorbind cuvintele Lui, e plină de învăţătură pentru noi. În adevăr, sunt şi astăzi oameni pe lângă care trece cuvântul Domnului, dar nu-l aud, iar alţii îl aud, dar nu-l ascultă.
Omul care e prea plin de el însuşi, cu mintea stăpânită de socoteli, frământat de felurite gânduri, fără îndoială că nu are linişte înăuntrul său, nu are loc slobod. Pe lângă un asemenea om, trece cuvântul lui Dumnezeu fără a se prinde.
Şi în biserică vin mulţi în felul acesta. Cu toate că în mijlocul Sfintei Liturghii este o cântare care ne spune: Toată grija cea lumească acum să o lepădăm, mulţi însă nu aud, şi aşa nu le rămâne nimic din cuvântul Domnului.
Apoi trebuie ştiut că Domnul intră numai în cugetele acelea în care s-a făcut linişte, unde gândurile lumeşti au fost lăsate departe, ca o lume străină. De aceia pescarii de la Marea Galileiei au lăsat lucrul, când Domnul a început să vorbească, fiindcă omul trebuie să fie cu totul afară de grijile lui zilnice atunci când se găteşte şi se îndreaptă spre cele dumnezeieşti. Cugetele muncite veşnic de lucrurile mărunte ale vieţii trupeşti au totdeauna în ele o piedică de a se apropia de Dumnezeu.
După cum pentru viaţa trupească nu sunt toate clipele la fel, ci una este ziua cu munca ei, alta este noaptea, când tăcerea se întinde şi când trupul, chiar fără voia lui, e silit la linişte şi odihnă; aşa şi cugetul nostru nu trebuie să aibă numai clipele de frământare cu socotelile zilei. El, tocmai pentru a fi în stare să lucreze neîncetat, are nevoie să se hrănească cu gânduri de alt soi, care să îndrepte mintea omului spre cele nepieritoare şi veşnice. Schimbarea e deopotrivă de trebuincioasă şi trupului şi sufletului omenesc.
Uitaţi-vă şi la mersul lucrurilor. Toţi copacii şi toate buruienile şi toată verdeaţa pământului sorb căldură în vremea zilei şi aşteaptă seara care să le răcorească frunzele şi noaptea care să le aducă rouă. Dar vine câte o noapte cu vânt, şi atunci rouă nu se aşterne pe frunze. E ca şi omul muncit de socotelile lumii, asupra căruia bate vântul grijilor. Şi cum rouă nu se poate aşeza când noaptea nu e liniştită, aşa nici roua cuvântului dumnezeiesc nu se poate aşeza pe sufletele prea stăpânite de grijile zilei şi în care nu se face linişte pentru a asculta pe Dumnezeu.
E o învăţătură înaltă aceasta, fraţilor, şi nu trebuieşte uitată. Să ştim că omul nu are din capul locului toate puterile care-i trebuiesc lui în viaţă. Din timp în timp, trebuie să-şi hrănească mintea şi inima, pentru că, fără asta, slăbeşte din ce în ce. E ca o maşină care arde tot untdelemnul şi în care nu se mai pune altul. De la o vreme, se înţelege că trebuie să se stingă; iar omul, dacă nu se stinge ca maşina, se stinge în altfel.
În traiul nostru avem multe amărăciuni şi dureri. Lucrurile nu ne ies după plac. Abia dacă o mică parte se potriveşte cu ceea ce am dorit. Atunci omul se supără, se mânie, se aţâţă într-însul apucăturile cele sălbatice, şi dacă n-ar fi o hrană lăuntrică, care neîncetat să ne aducă aminte de datoriile noastre, am cădea din ce în ce mai jos din vrednicia noastră de oameni şi ne-am apropia de dobitoace.
Munca noastră de toate zilele se simte de puterea sufletească care se află în noi. Cunoşti din lucrul cuiva dacă e om cu gânduri sănătoase, dacă e fiinţă cu rânduială şi om de temei.
Deci este de mare folos pentru noi să ne hrănim sufleteşte, pentru că chiar treburile noastre, chiar viaţa trupului, chiar munca zilnică, chiar grijile de toate zilele, sunt mult mai apăsătoare şi ne zdrobesc mult mai uşor, dacă omul nu-şi lucrează şi ţarina sufletului său.
De aceia cu drept este să se zică în biserică: Toată grija cea lumească acum să o lepădăm. De aceia, când şi când, omul trebuie să tacă în toate ale lui, pentru a lăsa numai pe Dumnezeu să vorbească.
Acesta este cel dintâi lucru pe care-l câştigăm ca învăţătură din vorbirea Domnului înainte de a chema pe apostoli. Şi acum al doilea.
III
După ce a isprăvit de învăţat poporul, Domnul Hristos a poruncit Apostolului Petru să tragă mai la adânc şi să arunce mrejile pentru a prinde peşte. Petru însă, care toată noaptea muncise fără a prinde nimic, şi care, după ştiinţa lui de pescar, ştia că, dacă n-a prins noaptea, cu atât mai puţin va prinde ziua, căci totdeauna mai potrivită e noaptea pentru pescuit decât ziua, – Petru, deci, răspunse îndată Domnului, ca şi cum ar fi arătat că e osteneală zădarnică: Doamne, toată noaptea am muncit şi n-am prins nimic. Dar, după cuvântul tău, voi arunca mreaja.
Apoi chiar dacă răspunsul apostolului a fost spus către Mântuitorul şi a fost următor al poruncii, noi tot băgăm de seamă că se află într-însul două părţi protivnice. Deoparte este priceperea lui Petru ca pescar, care ştia că nu se prinde peşte ziua; iar de altă parte este porunca Domnului. Omul şi Domnul stau faţă în faţă în împrejurarea aceasta.
Dar împrejurarea aceasta, fraţilor, nu a fost numai atunci pe lacul Ghenisaret, ci se petrece totdeauna până în ziua de astăzi. De multe ori vine omul în împotrivire cu Domnul. Dacă ar avea pricepere ca Petru, de a lăsa ceia ce crede că ştie el şi de a asculta ceia ce spune Domnul, toate ar merge bine.
Noi suntem totdeauna înecaţi în gândurile şi în treburile noastre şi ni se pare ceva supărător de a auzi un glas străin care ne vorbeşte din altă lume şi despre altceva decât ce ne frământă nouă mintea. Dar ce este viaţa noastră lăsată numai în puterile noastre? „Fără Dumnezeu, viaţa e zădarnică; o zi trece ca alta şi neîncetat putem vedea ce deşartă e viaţa din care lipseşte o licărire dumnezeiască. Căci fără Dumnezeu şi cuvântul Său, ce rămâne din toată truda vieţii noastre, din toate silinţele şi grijile, din toate suspinele şi lacrimile, din toate luptele şi zbuciumările noastre?… Un trup îmbătrânit, un suflet pustiu, un cuget pătat, o inimă mâniată, şi apoi mormântul şi judecata. Înfricoşat lucru, dacă la marginea mormântului va trebui să strigi: Cu toată alergarea aprinsă, viaţa mea a fost o căutare fără pace, o semănare fără seceriş, o goană neîncetată fără a ajunge undeva… înfricoşat, dacă omul în toată viața sa n-a putut zice decât: ,,eu“ şi „eu“ şi „eu“, şi dacă la altceva nu s-a mai putut gândi decât la el şi la grijile lui!… E înfricoşat a ne găsi pretutindenea numai pe noi, a judeca toate lucrurile numai pentru noi, a ne socoti pe noi cheia tuturor lucrurilor şi mai presus de orice!
Dar dacă toate le umplem cu noi, cu fiinţa noastră, atunci Iisus Hristos nu mai are unde intra. Pentru el nu mai rămâne niciun loc. Atunci omul e împotriva Domnului, şi aceasta e starea cea mai periculoasă.
Petru a pescuit toată noaptea numai cu priceperea lui, numai cu grija lui, şi nimic n-a prins. Aşa rămâne zădarnică şi multă muncă a noastră, în care ne-am căutat numai de noi, de ale noastre, fără a întreba de Domnul. Şi mulţi desfăşoară astfel multă trudă, fără a izbândi nimic. Vezi vieţi întregi încheindu-se, care n-au stat degeaba, ani cheltuiţi în zdruncin şi turburare, fără ca să rămâie ceva de seamă, fără să se fi zidit ceva trainic. Stai şi te întrebi: Ce a folosit omenirii atâta cheltuială de muncă şi de mijloace, atâtea ceasuri neliniştite, o viaţă fără astâmpăr, dar şi fără fericire?…
Pricina este, fraţilor, că foarte mulţi, în toată truda şi zdruncinul lor, se caută numai pe ei, se gândesc numai cu ce să se mai fălească fiinţa lor. Starea cea dreaptă ar fi însă să nu privim prea mult la noi, ci odată la noi şi de zece ori la Domnul Hristos, care ne deschide un drum cu mult mai bun decât acel pe care-l deschidem noi cu toată silinţa noastră. În tot ce lucrăm, să nu ne mărginim numai la chibzuielile noastre, ci să ne întrebăm ce ar face Domnul în locul nostru.
Degeaba căutăm prea mult de ale noastre şi mai deloc de cele ale Domnului; că şi o buruiană, dacă o tot sapi la rădăcină să vezi dacă creşte, nu mai creşte de loc. Aşa şi cu fiinţa noastră: ea creşte mult mai bine dacă ne deschidem inima şi lăsăm pe Domnul să lucreze într-însa. Prin asta omul ajunge de-şi înţelege mai bine rostul său, creşte în cunoştinţa de sine şi vede ce greşit lucru e a se îngriji numai de cele mărunte ale vieţii.
Acum pricepem mai bine, fraţilor, noima rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, care se aude în Postul mare: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, nu-mi da mie duhul grijirii de multe.
IV
Iată însă că, în împotrivirea aceasta care se găseşte în viaţă între om şi Dumnezeu, Petru a ascultat mai mult de Dumnezeu. Atunci şi pescuitul lui a fost rodnic. De unde, când a fost după puterile şi socoteala lui n-a prins nimic, de data aceasta, a pescuit cum niciodată nu s-ar fi aşteptat.
Acesta e un semn şi o dovadă că cine ştie să puie îngrădiri fiinţei sale şi să lase loc slobod în sufletul său şi pentru Iisus Hristos, are numai de câştigat. Domnul îl ridică la înălţime de mare preţ şi-l face să guste bucurii pe care, cu toată căutarea sa pământească, niciodată nu le poate găsi, dacă rămâne numai în seama puterilor sale.
Lumina care s-a făcut atunci în Petru se cunoaşte din strigătul lui: „Depărtează-te de la mine, Doamne, că om păcătos sunt. Aşa dar, când a simţit puterea dumnezeiască lângă el, i s-a făcut o cunoştinţă mai deplină a nimicniciei sale de om. S-a văzut aşa cum este, cu păcatele şi cu lipsurile sale omeneşti, s-a umilit şi s-a pocăit. Şi a înţeles că aşa nepotrivire este între păcatele sale şi fiinţa Domnului Hristos care era de faţă, încât l-a rugat să plece de acolo. Erau două lumi care nu se uneau şi trebuiau să se despartă.
Iată, aşa lucrează fiinţa lui Dumnezeu când se apropie de noi şi pătrunde înăuntrul nostru. Ea are o putere de curăţire asupra noastră, ne face să ne cunoaştem mai bine, şi să ne umilim. Şi omul umilit este acel care creşte în înţelepciune, fiindcă el, ştiindu-şi lipsurile sale, caută să şi le umple şi să meargă înainte; pe când cel trufaş, care se socoteşte pe sine culme de înţelepciune, nu poate merge mai înainte. În îngâmfarea sa, el crede că are totul şi deci rămâne la ce este.
Cu drept cuvânt a spus Fericitul Augustin: Doamne, să te .cunosc pe Tine, să mă cunosc pe mine!… Asta trebuie să fie în fruntea dorinţelor şi rugăciunilor noastre, fiindcă, cunoscând pe Dumnezeu, iubindu-L şi slujindu-I, ajungem a cunoaşte mai bine greşelile noastre pentru a le îndrepta şi înlătura.
Aceste două cunoaşteri sunt nedespărţite între ele, aşa că una nu se poate gândi fără cealaltă, după cum râul nu se poate cugeta fără izvor.
Deci cunoaşterea lui Dumnezeu e rodnică pentru om, fiindcă pune mărginiri poftelor, îl face să le vadă în toată grosolănia lor şi-l ajută să se cunoască şi pe el. Petru atunci a văzut mai deplin starea lui păcătoasă, când a simţit alăturea lucrând puterea dumnezeiască.
Pentru aceia să luăm învăţătură din toate acestea, fraţilor, să deschidem loc în fiinţa noastră lucrării lui Dumnezeu, pentru ca totul să se cureţe, să se îndrepte şi să se înalţe. Se vor revărsa atunci şi asupra noastră bogăţii, ca şi asupra lui Petru, care a avut o pescuire atât de bogată, atunci când, împotriva ştiinţei lui, a dat ascultare Domnului. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor