„NICI O BRAZDĂ!…”

„NICI O BRAZDĂ!…”

Ioan MARINI
«Viaţa Creştină» nr. 25 / 18 iunie 1939, p. 1

În urma unor pretenţii de peste hotare privitoare la pământul nostru, ţara şi-a spus din nou cuvântul prin repetatele declaraţii ale prim-ministrului ei. Iar acest cuvânt hotărât, care consfinţeşte drepturile poporului nostru în hotarele lui, s-a strâns într-o parolă care este parola unui neam întreg faţă de oricine priveşte cu jind peste gard, în curtea casei noastre.
„Nici o brazdă!” Aceasta e parola care străbate ţara de la un capăt la altul, arătând hotărârea îndârjită a unei ţări de a se apăra împotriva oricăror încălcări nedrepte, de oriunde ar veni ele.
Dar această parolă se potriveşte de minune şi pentru creştinii cei adevăraţi a căror viaţă sufletească e primejduită mereu de vrăjmaşi care se numesc: lume, diavol şi trup.
Şi creştinul are de aparat o „ţară”, un „pământ” sfânt, care este sufletul său, de vrăjmaşul ce dă mereu târcoale (I Ptr 5, 8) să cucerească acest suflet. De aceea el trebuie să vegheze mereu la „hotare”, gata oricând (Gal 6, 11) să lupte, să sufere, să învingă cu parola hotărâtă: „Nici o brazdă” pentru vrăjmaş. „Nici o brazda “ din sufletul meu pentru satan si lucrurile lui. „Nici o brazdă” pentru lume şi poftele ei. „Nici o brazdă” pentru trup, ca să-i împlineşti dorinţele lui pătimaşe. „Nici o brazdă” niciodată pentru păcatul care vrea să pună stăpânire peste tine. „Murim mai bine în luptă, decât robiţi să fim” – spune o cântare naţională. Murim mai bine în lupta, decât robiţi să fim sufleteşte de ispită şi păcat, spunem şi noi. | Continuare »

NU-I MAI NEAGRĂ NOAPTE

NU-I MAI NEAGRĂ NOAPTE

Traian DORZ

Nu-i mai neagră noapte-n lume,
nici abis mai fioros
decât inima din care
a fost alungat Hristos!

Nu-i mai fără rost viaţă,
trai mai fără de folos,
moarte mai fără nădejde,
decât cea fără Hristos.

Nu-i blestem atât de crâncen,
iad atât de-ntunecos,
chin mai greu ca-n conştiinţa
lepădată de Hristos!

O nefericite suflet,
nu mai sta necredincios,
– până încă mai poţi plânge
nu te rupe de Hristos!

O RUGĂCIUNE ABSURDĂ?

O RUGĂCIUNE ABSURDĂ?

la Duminica Vindecării îndrăciţilor din Gadara
AVA ELIAS

„Dracii rugau pe Iisus şi ziceau: «Dacă ne scoţi din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci»” (Mt 8, 31).

Iată o rugăciune care poate părea a fi una absurdă, mai întâi prin faptul că aici avem un exemplu în care vedem că şi dracii se roagă, ceea ce pare un lucru de mare mirare. Apoi caracterul absurd al acestei rugăciuni este dat de scopul şi deznodământul rugăciunii. Scopul este, fără îndoială, unul viclean, prin faptul că diavolii Îi cereau Domnului Iisus să nu-i trimită în „adânc” (conf. Lc 8, 36), adică nu doreau să dea socoteala în faţa căpeteniei lor pentru faptul că s-au întors fără sufletele pe care puseseră stăpânire.
Atunci când puterea lui Dumnezeu îl îndepărtează pe diavol din om, iată cum viclenia diavolului face ca să dorească să ia în stăpânire, drept trofeu, măcar nişte porci şi încă nişte porci morţi. Drept urmare, cererea absurdă a diavolilor are un deznodământ inutil prin faptul că posedarea porcilor a fost pentru puţină vreme, cunoscând faptul că porcii, aruncându-se în mare, au murit cu toţii, producând astfel inevitabilul; adică destinaţia diavolilor fiind tot „adâncul”.
Acest lucru denotă faptul ca diavolii nu pot „citi” viitorul, aşa cum încearcă toate metodele de ghicitorie să-i înşele pe oameni. Diavolii, în dorinţa lor de posedare, căutau orice mijloc, numai şi numai să nu ajungă în „adânc”, însă oricât au dorit diavolii să amâne reîntoarcerea în locul de unde au plecat, în cele din urmă tot acolo au ajuns.
Din aceasta întâmplare putem înţelege că în viaţa noastră niciodată nu trebuie să amânăm hotărârile folositoare mântuirii, nici momentul pocăinţei, nici al rugăciunii, nici prilejul faptelor bune, nici slujirea lui Dumnezeu. Amânarea face parte din tactica diavolului, el găsind multe prilejuri şi motive de a ne determina să amânăm hotărârile, potrivit zicalei din istorioara binecunoscută Lasă, mai ai vreme. | Continuare »

Să ceară milă pentru un rob al său…

Să ceară milă pentru un rob al său…

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz
la comemorarea fratelui Popa Petru, la Săucani – 29 iunie 1988

… Astăzi s-a vorbit despre întâmplarea sutaşului aceluia care a venit şi s-a rugat pentru supusul său. Şi se vorbeşte despre credinţa sutaşului şi despre felul minunat în care el a venit la Iisus. Dar se vorbeşte foarte puţin despre robul pentru care a venit şi a mijlocit omul acesta. Trebuie să fi fost acesta un om minunat. Pentru că sutaşul acesta spunea: „Am mulţi sub stăpânirea mea…”. Şi, în mijlocul tuturor acelor mulţi, acest rob pentru care a venit să se roage el trebuie să fi fost un copil minunat, un om minunat, că a [meritat] să facă stăpânul pentru el un sacrificiu aşa de mare. Un sutaş roman să se ducă să se roage la reprezentantul unui popor asuprit de ei şi să ceară milă pentru un rob al său… e o jertfă mare. Acest mare stăpân, acest mare stăpânitor peste robi a făcut un lucru mare pentru robul său. Ce minunat trebuie să fi fost robul acela pentru care stăpânul lui a făcut aşa un gest frumos!
Noi mulţumim lui Dumnezeu că, pentru fratele nostru şi pentru bucuria aceasta, ne-a dat un timp aşa de plăcut şi o zi aşa de minunată astăzi.
Mulţumim lui Dumnezeu că v-a pus pe inimă gândul să veniţi. Şi-I mulţumim că v-a ajutat să realizaţi acest gând. Mulţumim că multele piedici care v-au fost în cale fiecăruia le-aţi biruit şi aţi ajuns în această zi. Duceţi mai departe un mesaj frumos. Şi, [amintindu-vă de această] frumoasă zi, gândiţi-vă că Domnul a pregătit-o aşa frumoasă, pentru că l-a iubit aşa de mult pe robul acesta care L-a slujit aşa de frumos pe Stăpânul său.
Să ne dăm şi noi silinţa să-L slujim aşa de frumos pe Domnul nostru, ca, atunci când va fi nevoie să intervină pentru noi undeva, să poată face Domnul acest lucru cu bucurie, cum a făcut stăpânul pentru robul din Evanghelia de astăzi.
Domnul să fie binecuvântat pentru astfel de robi minunaţi care mişcă inima stăpânilor lor.
Am trăit şi am văzut foarte multe astfel de gesturi frumoase. Din cauza unui slujitor credincios, Dumnezeu a mişcat inima unui stăpân puternic. Şi multe roade minunate au adus în familiile unor oameni mari viaţa modestă, ascultătoare şi curată a unor fraţi de-ai noştri care au fost slujitorii lor. | Continuare »

Robi ai neprihănirii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditaţii la Apostolul zilei)

„Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii“ (Romani 6, 18).

TDorz1Pe vremea când Sfântul Pavel scria aceste lucruri, în lume stăpânea încă legea robiei, care statornicea dreptul de viaţă şi de moarte al stăpânilor asupra acelora care se vânduseră robi ai lor.
O dată ce un om a ajuns robul unui stăpân, acel rob era pe totdeauna proprietatea stăpânului, ca o vită a aceluia, sau ca o unealtă a lui… Stăpânul putea să-i facă orice voia, fără ca robul să i se poată împotrivi sau să-i ceară vreun drept ori vreo socoteală.
Numai dacă se găsea cineva care să dea pentru el preţul de răscumpărare, atunci ar mai fi fost o izbăvire… Altfel, nu! Dacă totuşi se găsea unul să dea acel preţ, fostul rob trecea în stăpânirea noului proprietar, care dăduse pentru el preţul răscumpărării. Iar acum el trecea cu toată viaţa şi puterea lui în slujba noului stăpân.
Sfântul Pavel foloseşte acest fel de vorbire ca un exemplu pentru ceea ce a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru noi, răscumpărându-ne din robia păcatului în care zăceam, cu preţul cel scump al Sângelui Său vărsat pe Cruce pentru noi şi în locul nostru.
Astfel, prin acel mare Preţ dat Dreptăţii Dumnezeieşti Care ne osândea, dat păcatului care ne robise, dat Legii şi poruncilor ei care stăteau împotriva noastră pentru încălcarea lor, prin acel mare Preţ, Domnul Iisus a devenit Unicul şi Scumpul nostru Stăpân.
Acum este normal să-L iubim şi să-L slujim cu toată puterea noastră numai pe Acela Care a devenit, prin răscumpărare, Stăpânul şi Împăratul nostru, fiindcă nu numai că preţul pe care El l-a dat pentru mântuirea noastră a fost atât de mare încât nimeni alt-cineva nu l-ar mai fi putut da vreodată, dar şi pentru că vrăjmaşul din mâna căruia ne-a răscumpărat era atât de crud. Iar starea din care ne-a scăpat era o osândă şi o pierzare atât de îngrozitoare.

| Continuare »

Când pierdut eram…

D.-a-24-Crucea-webCând pierdut eram, Iisuse,
sub osândă şi-n păcat,
în a’ lumii patru laturi
cu durere m-ai căutat.

Întrebat-ai trecătorii
câţi pe drum i-ai întâlnit
unde-i oaia Ta pierdută,
unde-i fiul rătăcit.

Nimeni nu ştia, Tu Singur
m-ai căutat prin vânt şi ploi…
Blând Păstor, plângând de mila
bietei şi pierdutei oi.

M-ai aflat robit, Iisuse,
la duşmanul cel din veac…
Cât ai suferit când, singur
m-ai văzut, pierdut, cum zac!

M-ai privit căzut, şi-n mine
lumea-ntreagă ai simţit
şi, murind, răscumpărare
pentru toţi Te-ai dăruit!

Ţi-ai iertat răstignitorii
şi călăii Ţi-ai iertat
şi-nviind, pe toţi, Iisuse,
pentru Cer i-ai înfiat…

…Astăzi, când priveşti la fiul
ce-a fost cândva rătăcit
îl găseşti supus, Iisuse,
jos sub Crucea Ta căit.

Traian Dorz, Cântările dintâi

Apostoli binecuvântaţi

Traian Dorz

Ce sfântă e chemarea voastră,
apostoli binecuvântaţi,
ce-n lutul slăbiciunii voastre
comoara Harului purtaţi!

Ce sfânt e rostul zbuciumatei
şi răbdătoarei voastre vieţi –
dispreţuirea voastră-ascunde
comori de-atât de mare preţ.

Ce-adâncă, ce sublimă-i taina
ce-n sufletele voastre-a pus
lumina cerului şi slujba
mărturisirii lui Iisus!

Sunteţi puţini şi slabi, şi umili,
şi-n lumea-ntreagă risipiţi,
dar adevărul şi iubirea
vă dau puteri să biruiţi.

Chemaţi popoarele la viaţă
şi pe Hristos li-L arătaţi,
jertfiţi-vă, se cere jertfă,
apostoli binecuvântaţi!

„PARTEA CEA BUNĂ, CARE NU SE VA LUA”

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Cu acest semn sfânt şi cu acest cuvânt sfânt, desprins din adevărul lui Dumnezeu şi din Cuvântul Său cel Sfânt, şi din paginile Sfintei Evanghelii, din ultimele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus lăsate ucenicilor Săi, cu acestea vrem şi să începem, şi să sfârşim toate cuvintele noastre, toate lucrările noastre, toate începuturile noastre şi sfârşiturile noastre.
S-au vărsat lacrimi aici. Nu vă ruşinaţi de lacrimi. Ele sunt semnul celei mai înalte nobleţe sufleteşti. Nu pot plânge decât oamenii nobili la suflet, curaţi şi sfinţi, cum a plâns Mântuitorul nostru. Lui nu I-a fost ruşine de lacrimi.
Lacrimile sunt expresia nu numai a celei mai mari dureri, ci şi a celor mai mari bucurii, pe care nu le putem exprima în cuvinte, ci le exprimăm în lacrimi. Pentru că lacrimile sunt un mare dar de la Dumnezeu pentru noi. Vai de cei care n-au lacrimi şi nu pot plânge! Numai ei ştiu ce mare nenorocire este să n-ai lacrimi atunci când nici durerea şi nici bucuria nu le poţi exprima altfel mai înalt, mai frumos, mai divin, decât cu lacrimile.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a lăsat moştenirea aceasta sfântă şi scumpă: lacrimile, care sunt dovada celei mai mari iubiri, a celei mai fierbinţi rugăciuni, a celui mai inspirat Cuvânt, a celei mai alese stări în faţa lui Dumnezeu.
Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără lacrimi! Nici în dragostea noastră, nici în bucuriile noastre, nici în cuvântările noastre, nici în rugăciunile noastre, nici în cântările noastre. | Continuare »

CU CE TRĂIM, CU CE MURIM?

Traian Dorz, Dorim să fim pg. 94-98

1. Toţi oamenii au nevoie să trăiască, dar au nevoie să şi moară. Cu ce să trăiască au cam toţi, dar cu ce să moară n au decât puţini.

predica-de-pe-munte_17_05

2. Ca să aibă cu ce să trăiască, se luptă toţi oamenii, de la cel dintâi ceas al zilei până la cel din urmă. De la cea dintâi zi a vieţii până la cea din urmă.
Dar ca să aibă cu ce să moară, câţi se luptă şi câţi se îngrijorează?

3. Cel dintâi şi cel mai mare dar pe care l a făcut Dumnezeu oamenilor este lumina. Lumina şi cea trupească, dar mai ales cea sufletească. Fără lumină zadarnice sunt toate darurile celelalte. Fără lumină omul nu ştie cum să le folosească – ori le ar folosi rău.

4. Poate omul să aibă sănătoase şi întregi toate organele trupului ori ale sufletului său; dacă mintea lui este bolnavă, dacă lumina care este în el este întunecată, la ce folos sunt toate celelalte?

5. Chiar dacă de toate celelalte însuşiri ale sale omul este lipsit, câtă vreme are înţelepciunea cea care vine de Sus (Iac 1, 5), omul se orientează bine, umblă cu cumpătare, trăieşte echilibrat şi se strecoară printre necazurile vieţii scăpând cu bine din toate. | Continuare »

SUNT GLASUL CELUI CE STRIGĂ ÎN PUSTIE

Traian Dorz, Hristos – Dumnezeul nostru (Meditaţii la Evanghelia după Ioan, cap. I)

„Eu“, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», cum a zis proorocul Isaia“.

Ioan-Botezatorul_11În pustiul fără nici o cale şi fără nici un izvor, în care se găsea atunci omenirea, iată că răsună un glas lămurit.
Omenirea auzea prima dată o înştiinţare clară,
i se arăta prima dată un drum sigur,
i se înfăţişase pentru prima dată — în sfârşit — un Mântuitor real!

Ioan Botezătorul, ultimul străjer, anunţă apariţia Celui îndelung aşteptat.
El încheie şirul nesfârşit de străjeri care aşteptară de atâtea veacuri sosirea dimineţii şi ivirea Soarelui Dreptăţii…
Sosise, în sfârşit, dimineaţa, răsărise, în sfârşit, Soarele (Mal. 4, 2).

O, de când se tot spusese că va veni!
De când tot priviseră prooroci şi oameni neprihăniţi mereu cu dor şi cu nădejde să vadă ziua Lui (Luca 10, 23-24; Evrei 11, 13).
De câte generaţii era mereu aşteptat să vină şi câte suflete se sfârşiseră, tânjind de dor să vadă măcar una din zilele lui Hristos — şi nu le-au văzut.
Acum venea!
Robul şi vestitorul Său mergea înaintea Lui strigând: Iată-L!
Iată Mielul lui Dumnezeu, vine să ridice păcatele lumii!…
Pregătiţi-I calea!…
Pregătiţi-I calea în inimile voastre şi cu inimile voastre!…

Dar glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului sună mereu în pustiu. În singurătate. Şi în zadar. | Continuare »

AM TOT STRIGAT

Aflarea-si-vestirea_mAm tot strigat, – de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun,
dar strig, că ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.

Am tot chemat, – de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi,
dar chem, căci ştiu că vine ziua
când veţi striga înspăimântaţi.
Am tot mustrat, – de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu,
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit – şi tot mai vin
să spun că este încă har
şi spun, că ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat – şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez,
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum,
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

Traian Dorz, Cântările din urmă

TRIMIS ÎNAINTEA LUI HRISTOS


Sf-Ioan-Botezatorul_6„Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis:
«Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui.»“

Sfântul Ioan Botezătorul a rămas mereu la mărturisirea sa pe care a ţinut să şi-o ducă cu credincioşie până la capătul vieţii.
A şi dus-o!
Căci numai acela care rămâne statornic îşi duce mărturisi-rea sa până la sfârşit! Toţi cei nestatornici pierd mărturisirea şi n-o mai găsesc niciodată.
De aceea nu mai au crezare la nimeni apoi.

Ioan n-a spus la început un lucru, iar mai târziu altul.
N-a spus odată într-un fel, iar altădată în alt fel.
Căci mărturisirea adevărată e ca şi credinţa: numai una.
Voi sunteţi martori – a spus el – că am zis: Nu eu, ci El.
Voi sunteţi martori că aşa am spus de la început.
Şi aşa spun şi acum şi voi spune până la moarte!

Toţi cei care te-au auzit vor fi martori împotriva ta dacă nu rămâi statornic în credinţa ta, în adunarea ta, în mărturisirea ta.
Dacă vei căuta foloasele tale şi nu ale lui Hristos (Filip. 2, 21), dacă vei căuta în vreun fel să te înalţi pe tine, iar nu pe Iisus, dacă vei lega sufletele de tine şi nu de Domnul; dacă tu vei fi mereu în faţa lui Hristos, iar El va fi mereu în urmă şi dacă tu schimbi cuvântul după împrejurări, după oa-meni şi după interese, mărturisind astăzi într-un fel, mâine într-altul; odată aşa, altădată altcum; acum într-o credinţă şi mâine într-alta!… | Continuare »

Trimişii

Sf.-Ioan-BotezatorulCe mari sunt veşnic, Doamne, trimişii Tăi smeriţi,
dar nici o vreme-n lume şi neam nu i-a-nţeles,
în nici un rând de oameni n-au fost urmaţi de lume
deşi ei duc solia ce Însuţi Tu le-ai dat,
deşi Cuvântul Vieţii în gura lor e unic
ei sunt mereu de semeni adânc necunoscuţi,
fiindcă cei ce-alături trăiesc sunt orbi şi surzi,
urechile şi ochii li se deschid târziu…
– Când se deschid devreme, atunci, prea tulburaţi
din lene şi păcate – în contra lor uniţi –
se scoală să-i trimită cât mai curând napoi
la Dumnezeul Care la dânşii i-a trimis.

… O, lumea nu iubeşte Cuvântul Celui Sfânt
– şi-oricine i-l aduce e osândit de ea!
Trimişii totdeauna plătesc cu jertfe grele
curajul mărturiei aduse lui Hristos.
Ei, care valorează mai mult decât popoare,
în trecerea prin lume sunt cei mai defăimaţi.
– Purtând Lumina Slavei, ei simt că sunt nevrednici,
Lumina dusă însă îi face sori pe veci.
Când Dumnezeu, El Însuşi, nu le ascunde faţa
s-ascund ei, să nu-i vadă prostia strălucind,
căci slava ei le-ar face ne-nchipuit de rău.

Doar cei smeriţi cu duhul, ce-au ochi curaţi,
îi văd
– şi îi urmează-n taină…,
dar ei, ades, sunt muţi.
Când le revine graiul şi spun, e prea târziu:
primejdia răsplăţii în lume a trecut.
… Iar după-aceea poate să-i laude micimea,
aceasta-i doar dovada nevredniciei ei!

Traian Dorz, Cântarea roadelor

Dragostea pentru înaintaşi

Dragostea pentru înaintaşi

O, pământule sfânt în care odihnesc osemintele sfinţilor noştri înaintaşi, fii binecuvântat!
Cu palmele noastre cele mai bătătorite de munca cinstită, dorim să-ţi închidem cât mai moale şi mai blând rănile brazdelor greşite, să-ţi netezim marginile răzoarelor tale dureroase, să-ţi aşezăm cât mai frumos pernele semănăturilor tale.
Pentru ca să ţi se vindece cât mai repede orice durere pe care ţi-am pricinuit-o şi să ţi se liniştească orice rană.
Ca să fii cât mai frumos şi mai fericit, tu, pământule sfânt în care odihnesc ca într-un chivot de altar sfintele oseminte ale minunaţilor noştri înaintaşi sfinţi.

Pe aici, iată, chiar pe aici unde ţin eu picioarele mele înfiorate au călcat picioarele tatălui meu, s-au aplecat genunchii bunicului meu şi au sângerat palmele străbunilor mei.
De aici au luat spicele de aur străbunele mele, bunica şi mama mea, atunci când erau fete tinere, frumoase şi harnice – făcându-şi din ele cununa secerişului şi punând-o peste părul lor bogat, frumos, strălucitor şi auriu, tot ca spicul grâului acestuia
sau ca raza soarelui ceresc
prin care mergeau ele, la fel de frumoase, ca grâul şi ca soarele.
O, ce nalte şi adânci sunt lacrimile şi rugăciunile acestor gânduri! | Continuare »

CE LIMPEDE VĂD AZI

TraianDorz_111Ce limpede văd azi, Iisuse,
de ce-am venit eu pe pământ,
ce preţ ai pus vieţii mele,
ce rost dumnezeiesc şi sfânt!

Acum văd limpede ce mare
e datoria care-o am
în slujba cauzei Tale sfinte
şi-n mijlocul acestui neam.

Acuma văd de ce-a fost lipsă
să ard în cel mai greu cuptor
şi totuşi prin atâtea flăcări
de ce n-a trebuit să mor.

Acuma văd de ce atâtea
săgeţi cumplite m-au străpuns,
– căci altfel cum se da pe faţă
vrăjmaşul duh, viclean ascuns?

Abia acum văd ce plan tainic
aveai de când eram la oi…,
de ce m-ai alungat de-acasă
s-ajung pe unde-am fost apoi!…

… Şi-acum când, străbătând pustia,
eu mor pe Muntele Tău Sfânt,
o Dumnezeul meu, Te laud
de rostul meu pe-acest pământ!

Traian DORZ, din Cântarea Biruintei

Sfinte amintiri

Au trecut deja treizeci și unu de ani?
Ni-i pustiit sufletul de dor…
Îţi strângem la sân imaginea, frate drag dus, cum strângem anafora ce ne înfioară căuşul palmei.
Şi ochii noştri te văd cântând nemuritor cu harfa aninată de Crucea lui Hristos.
Şi sufletele noastre vibrează ca şi corzile ei. Că ne-am născut şi am crescut legănaţi în cântecu-i drag. Cântecul drag născut în sângele corzilor frânte,
cântecul drag revărsat din ploaia de lacrimi a inimii trădate,
cântecul drag răzbătând dintre zidurile cu ferestre zăbrelite,
cântecul drag lin izvorând din arcuşul încătuşat…
Cântecul tău drag, ofrandă Celui Preaînalt, dor nestâmpărat şi nădejde nezdruncinată.
De dragul tău, îmbrăţişăm calvarul stropit cu sângele acordurilor tale – punte divină ce ne uneşte, lanţ ceresc ce ne leagă.
De dragul tău, iubim crucea pe care ţi-a odihnit arcuşul.
De dragul tău, sărutăm spinii, preţul slovelor tale, preţul înfrăţirii noastre, rostul luptei noastre.
De dragul tău, vom duce, cu îndoite puteri din puterea ta, drumul drag, dorul sfânt, mai departe.
Până-n veci să nu se vindece nimeni de dorul tău… dor legat de cer cu funii de jertfă, dor ducător la Hristos pe cale de jertfă, dor încununat de Hristos cu slavă pentru viaţă de jertfă.
Până-n veci să nu calce nimeni ecoul cântării tale, stâlpul nostru de foc spre Canaanul dorit, turn de scăpare celui obidit.
Până-n veci să nu zdrobească nimeni acordurile ei cereşti, mana noastră-n pustia de-acum, rostul nostru în drumul de mâine.
Până-n veci să nu frângă nimeni zborul ei minunat, toiagul lovitor de stâncă, toiagul însetărilor noastre.
Ne vom păstra aceste acorduri în potirul nădejdilor noastre, aripile lor conducându-ne pe urmele harfei spre Hristos, Cântarea cântărilor noastre.
Vom adăposti sub flamurile umbroase ale steagului alăutei tale…
Aşteaptă-ne, nu sărbători încă… Nu începe nunta cu Mirele iubit fără noi! Grăbim, grăbim, peste stânci şi peste povârnişuri… Dar urcuşul e greu, e abrupt…
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Lidia Hamza

File de Acatist (Fratelui Traian Dorz)

Bucură-te, liră monocordă a Oastei lui Hristos,
ce faguri de versuri din coasta durerii ai scos,
cel ce lanţuri şi cătuşă pe glezna-ai purtat,
dar la strâmtorare nu te-ai lepădat,
nici, la greu, n-ai schimbat făgaşul cărării,
nici n-ai lăsat ceva la voia-ntâmplării.
Nerăbdând să vezi fraţii căzând,
Steagul sfânt l-ai păzit sângerând.
Şi nici o zeghe din lume n-a putut
Să-ţi întunece slava semnului avut.
Bucură-te, că din greul răbdat
Profet al veşniciei te-ai arătat!
Bucură-te, drag înaintaş născut într-o Livadă,
care-ai lăsat în viaţa ta pe Hristos să Se vadă!

Bucură-te, condei aurit,
rugător lui Dumnezeu Întreit,
de Hristos răstignit purtător,
şi de harul Lui plin de dor,
următor Duhului Sfânt ne-ncetat,
cântări nemuritoare ne-ai lăsat.
Cel ce ani întregi ai răbdat
frig şi foame în lanţuri purtat
prin închisori, suferind cu Hristos,
ca să ne-arăţi tuturor drum luminos.
Bucură-te, drag înaintaş născut într-o Livadă,
care-ai lăsat în viaţa ta pe Hristos să Se vadă. | Continuare »

LA SCADENŢA ISPĂŞIRILOR

LA SCADENŢA ISPĂŞIRILOR

Iată că anul acesta duminica sfintilor români cade atât de aproape de ziua plecării la Domnul a unuia dintre înaintaşii Oastei, care a pătimit atât de mult în perioada comunistă.
Deşi capitolul este foarte lung, lecturarea lui nu poate fi pusă în balanţă cu grozăviile pe care le-a îndurat preaiubitul nostru înaintaş pentru a-şi apăra credinţa lui cea dreaptă şi pentru a-i ascunde pe fraţi de ochiul şi bâta duşmanului viclean.

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, volumul III (Rugul), capitolul 3.

…În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:
Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.
Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.
Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:
– Cum te numeşti?
Îmi spusei numele.
– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?
Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.
În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii. | Continuare »

AM FOST ALEŞI

AM FOST ALEŞI

Am fost aleşi să fim o jertfă
de-nviorare pentru voi,
fiind supuşi de Domnul nostru
atâtor lungi şi grele munci,
sub Mâna Lui, atâta vreme
ne-a curs al lacrimii şuvoi –
azi voi cântaţi cu bucurie,
fiindcă noi am plâns atunci.

Prin viscoliri de ierni vrăjmaşe,
am fost trimişi în loc oprit
s-aducem focul sfânt s-aprindă
al vostru suflet îngheţat,
azi voi cântaţi cu bucurie,
vi-e dorul inimii-mplinit,
dar nouă ne e arsă viaţa
prin care dorul v-am purtat.

Din jertfa inimilor noastre
ce neştiut s-au mistuit,
aţi strâns voi binecuvântarea
şi-avântul inimii v-aţi strâns,
ce bine că nu ştiţi voi preţul
ce-n locul vostru l-am plătit,
că poate n-aţi cânta nici unul,
dac-aţi cunoaşte cât am plâns…

Dar fericirea că pe-ntinsul
acestor zări cândva pustii
se leagănă acum belşugul
bogat şi greu, şi sănătos
întrece înmiit durerea
din anii cruntelor urgii,
sub care-am dezgropat comoara
transfigurării prin Hristos. (Traian DORZ)

Vitejilor stegari

Lidia Hamza

Căzut-au pe drumul oştirii
Vitejii stegari, rând pe rând,
Pe urma sfinţită-a jertfirii
Morminte şi cruci rămânând.

Privind înapoi până-n zare,
Măreţe, izbânzile lor
Se pierd tot mai mult în uitare,
Că altfel de rosturi se vor.

Şi pare că-i pace pe şesuri
Şi holdele tinere cresc
Hrănite cu-atâtea eresuri
Că altfel de poame rodesc.

Iar sus, pe reduta vegherii,
Nu-i nimeni la straja din zori
Că nu sunt pe turnuri străjerii
Şi nici jos, în văi, luptători.

Ci doar singuratice flamuri
Răsar fluturând peste noi…
O, unde ni-s sfintele ramuri
Cu sevă de vajnici eroi?

Atâtea aduceri aminte
Ce vin către noi uneori
Ne-ntreabă de roadele sfinte:
Ce-am strâns din atâtea comori?

Şi care răspuns să ne fie
În Ziua de-Apoi pregătit
Că-n loc de Oştirea cea vie,
Ni-i frontul prin văi risipit?

Stegarii ei vrednici ne cheamă
Din cornul de după mormânt
Cu glasul duios ca de mamă
Să-ntoarcem spre crezul lor sfânt!

NU VREAU SĂ MERG

Rastignire-222Traian DORZ

Nu vreau să merg în nici o parte
fără Prietenul meu Drag,
iubirea Lui mă va desparte
de orice cale şi-orice prag.

Cuvântul Lui mă înfrăţeşte
cu orice om din orice loc,
răbdarea Lui mă răsplăteşte
de tot ce pare nenoroc.

Destul de largă-i calea strâmtă,
să mergem amândoi pe ea,
durerea lângă El mi-e sfântă,
cântarea fără El mi-e grea.

Nu-s fericit pe nici o cale
decât simţindu-mă cu El,
mai dulce-i jugul Crucii Sale
ca libertatea de-orice fel.

De când cunosc a Lui iubire,
I-o caut tot mai însetat,
n-am sân mai sfânt, mai cu-alipire
şi mai cu dragoste căutat.

Nu-mi vreau nici viaţă şi nici moarte,
nici azi, nici mâini, fără Hristos,
cu El e bine-n orice parte,
dar fără El, nimic frumos!

RESPECTUL ŞI DRAGOSTEA PE CARE LE DATORĂM SFINŢILOR LUI DUMNEZEU care prin viaţa lor ne–au fost o pildă vrednică de urmat

RESPECTUL ŞI DRAGOSTEA PE CARE LE DATORĂM SFINŢILOR LUI DUMNEZEU care prin viaţa lor ne–au fost o pildă vrednică de urmat

Ioan CAPĂTĂ, Biserica – Trupul lui Hristos

Pe lângă „privirea la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre adică la Iisus“ (Evrei 12, 2), suntem îndemnaţi prin cuvântul lui Dumnezeu să ne „aducem aminte de mai marii noştri care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; să ne uităm cu băgare de seama la sfârşitul felului lor de vieţuire şi să le urmăm credinţa“ (Evrei 13, 7).
Sfinţilor lui Dumnezeu ca unii care sânt fraţii noştri mai mari în Domnul şi care ne-au fost o pildă prin viaţa şi moartea lor, le datorăm dragoste şi respect datori fiind să călcăm pe urmele lor, întrucât şi ei au călcat pe urmele lui Hristos (I Cor. 11, 1).

„Ce-aţi învăţat, ce-aţi primit şi auzit de-la mine şi ce-aţi văzut în mine faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi“ – spune Sf. Apostol Pavel în Filipeni 4, 9.
„Urmaţi-mă pe mine fraţilor – şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pildă pe care o aveţi în noi“.

Tocmai în vederea aceasta, spre a ne opri din când în când şi a privi în chip mai deosebit şi stăruitor, cu adâncă înviorare la pilda cutremurătoare a vieţii lor, Biserica o rânduit zilele de amintire, sărbătorile diferiţilor sfinţi , sărbători care, din nefericire, nu mai sunt înţelese potrivit cu sfântul lor rost de către cei mai mulţi din creştinii noştri, cari tocmai în aceste zile sub pretextul sărbătoririi zilei lor onomastice se dedau la tot felul de lucruri neîngăduite, ca: chefuri, jocuri, beţii, prin care necinstesc în felul cel mai necreşţinesc aceste zile.
Sufletelor cu adevărat evlavioase din Biserica noastră le revine datoria frăţească de dragoste de a fi pentru cei nepăsători în privinţa aceasta, o pildă care să mustre făţărnicia şi nepăsarea lor. | Continuare »

Prin credinţă…

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica 1 după Rusalii

TDorz1O, ce minunat aur este aurul credinţei adevărate, dar cât de rar este acesta, astăzi, pe pământ! Rar a fost totdeauna, dar, din ce au trecut anii şi veacurile, el s-a făcut tot mai rar şi tot mai rar, până când, acum, aproape că nu se mai găseşte nicăieri.
Se găsesc, în schimb, peste tot, tot felul de imitaţii ale acestui aur… Imitaţii care de care mai lăudate, mai pretenţioase, mai răspândite… şi mulţi le cred aur; dar, îndată ce vine încercarea, la cea dintâi lovitură, sunetul e sec, răspunsul e gol, gustul e amar.

O, ce imn minunat al Credinţei este acest capital din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu! El începe arătând încă din versetul 1:
– Ce este şi care este adevărata credinţă?
– O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile ce nu se văd.
– Care sunt cele mai de seamă dintre lucrurile nădăjduite de credinţă?
– Venirea Domnului Iisus şi răsplata Lui cerească.
Cine mai crede cu adevărat şi neclintit chiar şi în aceste două lucruri nădăjduite? Câţi „credincioşi“ mai aşteaptă cu o conştiinţă temătoare, vie şi trează, zi şi noapte, Venirea Domnului Iisus, ca să se pregătească în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, având gândul acesta: poate astăzi vine! Pe câţi îi face acest gând, în fiecare zi, tot mai buni, mai binefăcători, mai sfinţi?
Şi câţi trăiesc ca şi când Hristos n-ar mai veni niciodată! | Continuare »

Păziţi credinţa

Păziţi credinţa ce-aţi primit
întâi pe totdeauna,
căci Dumnezeu v-a dăruit
aceasta, numai una.

Păstraţi întocmai şi trăiţi
învăţătura dată,
căci doar aşa vă mântuiţi
– de-o ţineţi neschimbată!

Aţi pus odat-un legământ,
şi-acesta-i mărturie,
căci legământul este sfânt
şi stă pe veşnicie.

Într-o Lucrare-aţi fost chemaţi,
cu Domnul s-aveţi parte,
în ea rămâneţi şi luptaţi
statornici pân’ la moarte.

Aşa e pentru viu Hristos,
Biserică, Credinţă
şi Cale, care ne-ndoios
sfârşeşte-n biruinţă.

…Dar dacă voi nu le păstraţi
cum le-aţi primit, pe toate,
zadarnic aţi crezut; voi staţi
în şi mai mari păcate.

Treziţi-vă şi vă veniţi
cum se cuvine-n fire,
rupând vicleanul laţ, fugiţi
de curse şi-amăgire.