PRIN CREDINŢĂ EŞTI MAI FERICIT CA TOMA CARE A PUS MÂNA…

PRIN CREDINŢĂ EŞTI MAI FERICIT CA TOMA CARE A PUS MÂNA…

Ioan MARINI

Glasul lui Iisus se aude din prag:
– Pace vouă!
Toma nu era de faţă. Ceilalţi, când îl întâlnesc, cu grabă îi spun care de care:
– A înviat Domnul, L-am văzut cu ochii noştri, a stat de vorbă cu noi, a mâncat în faţa noastră, I-am auzit dulcele glas.
Toma nu-şi poate da seama: aude o poveste, ori visează, sau poate fi fapt ce spun Apostolii. El era tulburat până în măduva oaselor de batjocura îndurată de Iisus pe calvar, văzând cum vrăjmaşii Lui au stors şi ultima picătură de sânge din sfânta Sa inimă care i-a iubit chiar şi pe vrăjmaşi. Era îngrozit la gândul că Iisus nici după moarte n-a fost lăsat în pace de duşmani, ci au prăvălit o piatră grea peste mormânt, au ferecat-o, au pus străji şi paznici la mormânt, ca nici o pasăre să nu se apropie de mormânt să-I plângă de jale.
La vestea aceasta mare, Toma, în ochi cu două mărgele de lacrimi, privind în zare, cu gândul la crucea de pe Golgota şi la mormânt, zice cu glas rar şi moale:
– De nu voi vedea în mâini rănile cuielor… mai mult: de nu voi pune degetul meu în rănile cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui străpunsă, nu voi crede. | Continuare »

LA ZIUA ÎNVIERII DOMNULUI ŞI NEAMULUI

LA ZIUA ÎNVIERII DOMNULUI ŞI NEAMULUI

Părintele Iosif Trifa

„Ziua învierii, popoarelor, să ne luminăm” (Canonul Paştilor, p. 1)
Aşa ne strigă cântarea bisericească de azi, să ne luminăm, adică să înţelegem ce dar mare şi sfânt înseamnă nouă praznicul cel mare al Învierii Domnului. Hristos a înviat şi, prin învierea Sa, ne-a arătat că nici viaţa noastră nu se gată cu aceea că intrăm în pământ şi ne prefacem acolo praf şi cenuşă, ci ne vom ridica, vom învia şi noi spre o altă nouă, netrecătoare viaţă, dincolo de mormânt. Ziua învierii ne chezăşuieşte dar că nu este moarte, nici întuneric, ci înviere, viaţă, lumină după ce intrăm în pământ. Ea este deci praznicul luminii, vieţii şi bucuriei. Dar sfântul şi marele praznic al Învierii ne aduce nu numai lumină şi bucurii, ci şi îndemnuri spre viaţa cea adevărată.
Învierea strigă, îndeamnă pe fiecare om să se scoale, să iese din răutăţi şi păcate. Despre Iisus citim că, înviind, S-a coborât între cei morţi şi că pe cei ce zăceau în mormânturi i-a trezit şi i-a ridicat la viaţă.
Prin sfânta Sa înviere, tot acelaşi lucru îl face Iisus şi azi, ca şi atunci. Că şi azi sunt destui morţi şi sunt destule morminte. Ştiu că dumneavoastră vă gândiţi la morţii ce dorm în ţintirim. Dar mai sunt şi altfel de morţi, care vorbesc, umblă, trăiesc între noi. Vă aduceţi aminte că în Evanghelie se spune despre fiul cel pierdut că „mort era”, cu toate că el câştiga (îngrijea – n.n) de porci. Aşa şi între oameni, toţi cei apucaţi pe căile rele şi rătăcite, toţi cei ce stăruie în fărădelegi şi păcate sunt un fel de morţi cu sufletul. Şi sunt şi morminte destule afară din ţintirim, căci casa în care se sting rugăciunile, se lasă moravurile cele bune şi în locul lor se aprind sudalmele, neînţelegerile şi alte rele ce poate fi acea casă altceva decât un mormânt negru şi trist în care locuiesc oameni morţi cu sufletul? | Continuare »

HRISTOS A ÎNVIAT – Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre

HRISTOS A ÎNVIAT – Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre

Ioan MARINI

Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El este veşnic biruitor. – De aceea orice se va întâmpla în lume, cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat!
Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua Învierii la mormântul pe care l-au găsit gol!
„Nu este aici, ci a înviat” (Lc 24, 6), a spus îngerul femeilor care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor! „E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit!” – adaugă Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.
Bucuria păcătoasă a cărturarilor şi fariseilor le-a fost de scurt durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi care au auzit marea veste.
Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
Oarba necredinţă a crezut şi mai crede încă şi azi că poate omorî pe Fiul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în lume, prin fel de fel de mijloace omeneşti; dar se înşeală şi se va înşela amarnic, fiindcă, în oricâte morminte va fi închis Iisus, El va rupe peceţile şi va învia, căci e viu în vecii vecilor şi El e veşnic biruitor. Fiara va face război cu sfinţii şi-i va birui. Dar până la sfârşit, Domnul Iisus îl va nimici pe Antihrist cu suflarea gurii Sale (II Tes).
El a biruit, biruie şi va birui, căci e veşnic biruitor! | Continuare »

MORMÂNTUL ŞI ÎNVIEREA

MORMÂNTUL ŞI ÎNVIEREA

Traian Dorz, Răsplata ascultării

1. Mormântul nu este „casă de veci”, cum i se spune, căci din „casa” aceea vom ieşi odată, cum ieşim acum din aceastalaltă. Şi din „patul” acela ne vom scula odată, cum ne sculăm acum din acesta.
Şi abia cel de-al treilea loc va fi cel veşnic pentru noi. Cel în care vom merge după învierea din mormânt.
Abia locul unde vom pleca din faţa Marelui Tron Alb al Judecăţii lui Hristos, acela va fi cu adevărat locul nostru de veci (Mt 25, 46).

2. Ce frumoasă şi cât de plăcută lui Dumnezeu este credinţa acelora care nu privesc la nimic din lumea asta ca la ceva veşnic. Nici chiar la mormânt.
Câtă încredere dovedesc aceştia faţă de făgăduinţele sfinte al Domnului Iisus!
Şi faţă de adevărul Cuvântului Său!

3. Cuvântul spune că L au pus în mormânt, nu că L au înmormântat pe Iisus, – după cum grăuntele de grâu este pus sub brazdă, şi nu înmormântat.
Ce este pus este pentru un timp. Ce este înmormântat este pentru totdeauna.
Credinţa în înviere se vede din tot ce facem noi.

4. Dacă noi trăim îngropaţi în grijile lumii acesteia, dacă suntem îngropaţi în plăcerile vieţii acesteia, dacă suntem îngropaţi în felul deşert de vieţuire al oamenilor fireşti, al lumii acesteia, – atunci în noi nu există nici o sămânţă, nici o nădejde, nici o dorinţă a Învierii mântuitoare. | Continuare »

Din iubire de oameni

Din iubire de oameni

Vlad Gheorghiu

Când slava
cunună de spini
din iubire de oameni purta,
nu numai Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat biruia.
Ci, Fiul Omului,
zăvoarele urii, iubind, sfărâma.
Pentru toată făptura
Hristos învia.

Când Jertfa
pe crucea de lemn
din iubire de oameni ardea,
nu numai
moartea pre moarte călca.
Ci toată făptura Adevărul afla.
Când piatra de-o parte
de pe mormânt cădea,
din moarte la viaţă
Hristos ne învia.

Tu, inima mea,
nu numai pe tine în ceruri te-aş vrea!
Ci până-n vecie,
slujind Adevărul,
du, celor ce-aşteaptă,
curată solie.
Din iubire de Domnul,
fii tu o făclie!
Ca-n toată făptură
Hristos să învie.

Iosif din Arimateea – sfetnicul soborului

Iosif din Arimateea – sfetnicul soborului

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 5 septembrie 1981

… La vremea patimilor Mântuitorului, citim în sfintele Evanghelii nişte nume pe care nu le-am întâlnit nici înainte, nici după aceea. Dumnezeu i-a pregătit tocmai pentru aceea. Despre Maria Magdalena, despre Simon Cirineanul, despre Iosif din Arimateea nu se vorbeşte decât acum. Când a fost nevoie de ei, ei au fost acolo.
Un mare scriitor italian a scris o carte despre martorii patimilor; şi a urmărit, după patimile Mântuitorului, ce s-a întâmplat cu cei care au luat parte la acestea, fie în sens bun, fie în sens rău…
(…) Dar scrie aşa de frumos despre Iosif din Arimateea. El era sfetnicul soborului, adică un responsabil cu o funcţie deosebită în sinedriul acela care trebuia să-L condamne pe Mântuitorul. Şi tocmai el, acest om cu funcţia aceasta de răspundere, alege riscul de a se duce la Pilat şi a cere Trupul lui Iisus. Ce mare risc este acesta! Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acei care deţin o autoritate în mijlocul poporului şi au curajul să apere un nevinovat şi au curajul să-şi asume un risc, dacă e nevoie, ca să-l ajute pe cel nevinovat şi să împlinească voia lui Dumnezeu.
Aşa a făcut Iosif din Arimateea, care era responsabilul soborului, al adunării naţionale care Îl condamnase pe Hristos, al parlamentului aceluia care Îl condamnase pe Hristos. Iosif a zis: „Mă duc la stăpânitor şi îmi asum riscul şi răspunderea să Îl cer eu pe Hristos”. Nimeni altcineva nu putea să facă lucrul acesta decât el, care avea şi autoritatea, şi prestanţa, şi curajul s-o facă. Şi Dumnezeu l-a pregătit pentru aceasta şi l-a binecuvântat să facă aşa.
Se spune că în Vinerea Patimilor, după ce Mântuitorul murise, Iosif s-a hotărât să meargă al Pilat, să ceară Trupul Mântuitorului de pe Cruce.
Iosif acesta avea un fiu, un fiu bolnav. Un fiu pe care-l iubea aşa cum iubesc părinţii pe singurul lor fiu. În timpul cât Iosif întârziase ducându-se la Pilat, mergând după aceea să ia Trupul Mântuitorului de pe Cruce, timpul a trecut, se făcuse ora târzie.
Şi mama era singură cu copilul bolnav. Copilul întreba mereu despre tatăl:
– Nu mai vine tata? Eu ştiu că mor… Aş vrea să mai văd odată pe tata… | Continuare »

Se apropia Săptămâna Patimilor 1959

Traian Dorz, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Starea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete… Lângă mine era, cu patul, un medic veterinar, un om destul de uşuratic, care făcuse şi el cândva – ca toţi cei care erau asemenea lui – o politică aventuristă, iar acum nu voia să recunoască, deşi faptele lui erau evidente. Din cauza asta venea mereu de la anchetă cu picioarele bătucite de răngi şi umflate de vânătăi. I se aducea totdeauna o găleată de apă rece pentru a şi le dezumfla.
– Iarăşi m-au încălţat cu bocancul de plumb, spunea el gemând.
– Cum este acest bocanc? îl întrebau cei neştiutori.
– Un bocanc cu talpa de plumb. Te leagă şi te întoarce în sus, apoi îţi trage cu ranga la tălpi. Până în fundul creierului te străpunge – şi nu poţi să nu urli.

În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte: | Continuare »

CU ŞTERGARUL CU CARE ERA ÎNCINS

CU ŞTERGARUL CU CARE ERA ÎNCINS

„Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” (Ioan 13, 5)

Iată clipa cea mai cutremurătoare din câte au fost până acum în seara aceasta neuitată…
şi iată începutul tuturor celorlalte, care încep de aici înainte, până la sfârşit:
Domnul Iisus Se scoală de la masă, Se dezbracă de hainele Lui, toarnă apă într-un lighean şi începe să spele picioarele ucenicilor Săi, apoi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins…

Cu ştergarul cu care era încins…
De multe ori Iisus mai privise în sus, spre ucenicii Săi (Lc 6, 20).
Prima dată o făcuse atunci, pe Muntele Măslinilor, îndată după ce i-a ales, înainte de a le spune cel dintâi cuvânt fericit cu care începuse şi psalmii Săi (Ps 1, 1; Mt 5, 1-12).
Dar acum, în clipa asta, privea la ei şi mai de jos, şi mai în sus.
Caci pentru ca sa stergi picioarele cuiva cu un stergar cu care esti încins, trebuie sa te apleci pâna la pamânt în fata lui. Trebuie sa privesti spre cer, privind spre el.
Mântuitorul a îngenuncheat deci înaintea fiecăruia dintre ei când le spăla picioarele.
Dar când le ştergea, a trebuit să Se aplece şi mai mult, chiar până la pământ, în faţa fiecăruia. Ştergarul Îi era încins, ştergându-le picioarele lor. | Continuare »

„CE-MI VEŢI DA MIE ŞI EU ÎL VOI DA PE EL VOUĂ?”

„CE-MI VEŢI DA MIE ŞI EU ÎL VOI DA PE EL VOUĂ?”

Chipul de alături ne arată clipele în care s-a hotărât Iuda să-L vândă pe Mântuitorul. „Satana a intrat în Iuda (Lc 22, 3) şi, mergând Iuda la arhierei, a zis lor: «Ce-mi veţi da mie şi eu Îl voi da pe El vouă?». Iar ei i-au pus lui 30 de arginţi şi de atunci căuta prilej să-L dea pe El” Mt 26, 16).
În patinele Domnului, numele lui Iuda stă ca un nume de scârbă şi de dispreţ. El însă trebuie să stea şi ca o predică cu multă învăţătură. Ce l-a făcut pe Iuda să cadă într-un păcat atât de greu? „Satana a intrat în Iuda”, zice Evanghelia. Cu patima iubirii de argint a intrat Satana în Iuda; cu ajutorul patimilor încearcă satana să intre şi în inima noastră. Inima lui Iuda se îmbolnăvise, precum zice şi cântarea bisericească: „Iar Iuda cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat… Astăzi luda se orbeşte cu patima iubirii de argint. Lasă pe Învăţătorul şi primeşte pe diavolul”.
O, ce mult bântuie şi azi boala iubirii de argint! Lumea de azi e plină de învăţăceii lui Iuda, de fel de fel de speculanţi care îşi vând sufletul şi pe Hristos în sute de feluri, ca să facă „câştig”. Dar, precum cu arginţii lui Iuda s-a cumpărat loc de morminte, aşa şi lacomii de câştiguri nedrepte îşi cumpără gropi da pieire veşnică.
O, ce predică înfricoşată este Iuda pentru creştinii de azi! Ziua cu apostolii şi cu Domnul era Iuda, iar noaptea cu iudeii se înţelegea, să-L vândă pe Mântuitorul. Aşa fac şi azi cei ce duminica dimineaţa merg la biserică, după-amiază la crâşmă; dimineaţa se roagă Domnului şi mai târziu Îl suduie pe Domnul; astăzi se cuminecă, mâine se îmbată. | Continuare »

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA ÎN SFÂNTA ŞI MAREA LUNI: MÂNECĂM SPRE LUMINĂ?

MÂNECĂM SPRE LUMINĂ?

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”

Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9).

Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.

***

Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat – femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.

Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles – litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.

Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă“. | Continuare »

Minunată şi frumoasă

Minunată şi frumoasă

Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!

– Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.

Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.

Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.

Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.

Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu…

Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.

Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.

Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.

Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.  (Traian Dorz, din vol. Cântările Dintâi)

Maria la picioarele Domnului

Maria la picioarele Domnului

Părintele Iosif TRIFA, tâlcuire la pericopa evanghelică a Cuv. Maria Egipteanca – (Lc 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este această evanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrânările lumeşti.

Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie desfrânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Lc 8, 2). Această greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, desfrânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! De ai avea şi ai da cuiva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, nici atunci nu poate să-ţi ia nimeni, nici măcar pentru o clipă, sarcina şi greutatea păcatului de pe suflet şi nu poţi plăti datoria păcatelor. | Continuare »

PENTRU SUFLET

PENTRU SUFLET

Pr. Iosif TRIFA

Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre.
Când slăbeşte şi scade credinţa, se înmulţesc şi se împuteresc patimile asupra oamenilor. Năravuri rele au izgonit credinţa din suflete în vremile noastre şi s-au pus în locul ei, făcându-ne un neam îndărătnic. Oamenii au uitat de Dumnezeu şi de sufletul lor şi aleargă nebuneşte, mânaţi numai de dorul de mărire lumească, de râvna după câştiguri şi averi cu orice preţ. | Continuare »

CELE PATRU STĂRI ALE MÂNTUIRII SUFLETEŞTI

CELE PATRU STĂRI ALE MÂNTUIRII SUFLETEŞTI

Prin patru stări ne spune evanghelia că a trecut tămăduirea copilului care avea „duh mut”. Întâia dată ne spune evanghelia cât de rău îl chinuia duhul cel mut, adică diavolul. A doua oară, că părinţii l-au adus la Iisus. A treia oară ne spune evanghelia că i-a fost mai rău când s-a apropiat de Iisus şi a patra oară ne spune că s-a tămăduit deplin.
Să luăm aminte că prin aceste patru stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut” din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste viaţa omului ce le primeşte. O, cum îl chinue şi azi diavolul pe omul cuprins de patimi rele! Aţi văzut, spre pildă, cum zbiară, înjură, sparge, loveşte şi prin noroi se tăvăleşte omul cel beat. „De la început diavolul păcătuieşte” (I In 3, 8) şi, de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele, diavolul prinde putere asupra noastră. Din această stare trebuie să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem, decât la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care „a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului” (I In 3, 8). Ca copilul din evanghelie, trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile sufleteşti de Mântuitorul.
Eu am vorbit cu mulţi creştini cuprinşi de patimi urâte şi i-am chemat să se lase de ele. Aproape toţi mi-au răspuns: „Am cercat, părinte, dar nu pot”; „Mi-am pus de multeori în gând să mă las de ceea şi ceea şi n-am putut”… Eu le-am răspuns aşa: „N-aţi putut pentru că aţi cercat să faceţi acest lucru din puterile voastre, iar Domnul Iisus a spus apriat: „…căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). | Continuare »

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute

Însemnatatea postului în privinta duhurilor cazute

Sfântul Ignatie Briancianinov

„Acest neam, le-a zis Domnul Apostolilor Săi despre duhurile răutăţii, cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post“. (Marcu 9, 29)

Iată o nouă trăsătură a postului! Postul este primit de Dumnezeu când merge înaintea lui o mare virtute – milostivirea; postului îi este pregătită plată în cer când e străin de făţărnicie şi slavă deşartă; postul lucrează când este îmbinată cu el o altă mare virtute – rugăciunea. Şi cum lucrează? Nu doar că potoleşte patimile din trupul omenesc – intră în luptă cu duhurile răutăţii, le biruie. De ce postul, care este în sine o nevoinţă trupească, poate lucra – sau împreună-lucra cu rugăciunea – în lupta împotriva duhurilor?

Pricina lucrării postului asupra duhurilor răutăţii stă în puternica lui lucrare asupra propriului nostru duh. Trupul, potolit de post, dă duhului omenesc libertate, putere, trezvie, curăţie, subţirime. Numai într-o astfel de stare poate duhul nostru să se împotrivească nevăzuţilor săi vrăjmaşi. Iar eu, când mă supărau aceia, adică dracii, spune de Dumnezeu insuflatul David, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (Ps. 34, 12). Postul aduce minţii trezvie, iar rugăciunea este arma minţii, cu care aceasta alungă pe potrivnicii nevăzuţi. Postul smereşte sufletul, slobozindu-l de împietrire şi îngâmfare, care apar din îmbuibare, iar rugăciunea postitorului se face deosebit de puternică, este rostită nu superficial, este rostită din adâncul sufletului, din adâncul inimii, îndreaptă, înalţă postitorul spre Dumnezeu.

Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceata sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere. În cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. | Continuare »

Spovedania şi deasa împărtăşire

Taina ÎmpartasanieiUn creştin care nu s-a împărtă­şit de mulţi ani sau unul ca­re se împărtăşeşte de două-trei ori pe an, înainte să se cuminece ar trebui să treacă pe la scaunul de spovedanie. Însă creştinul care se împărtăşeşte des, de pildă, în fiecare lună sau în fi­ecare duminică, şi nu este împovărat de păcate grele va trebui să se spove­dească şi acesta de fiecare dată când se împărtăşeşte?

Amintiţi-vă că în primele secole creştinii, în fiecare duminică, înain­te de Sfânta Liturghie, îşi spovedeau public păcatele uşoare, pentru „Ca jertfa voastră să fie curată” („Didahia” celor 12 apostoli, 14,1), ca să fie „neprihănit” Trupul Bisericii, care va aduce jertfa lui Dumnezeu prin preot, dar şi să se împărtăşească „neîntinat” cu Preacuratele Taine.

Însă acum es­te în practică spovedania propriu-zisă şi nu cea publică (care nu necesita nici timp, nici osteneală). Prin urmare, astăzi nu este atât de uşor, nici pentru duhovnic, nici pentru penitent, să fa­că spovedania înainte de Sfânta Litur­ghie şi, în consecinţă, de nevoie, a fost mutată mai devreme.

De pildă, astăzi te spovedeşti sea­ra, ca să te împărtăşeşti mâine dimi­neaţă, însă până la împărtăşire vei că­dea deja în vreun păcat uşor (mânie, ceartă cu soţia etc). Şi ce vei face? Vei avea preotul lângă tine sau vei rămâ­ne neîmpărtăşit? | Continuare »

Armele unui ostaş din Oastea Domnului

Preot IOSIF TRIFA – CE ESTE OASTEA DOMNULUI

În epistola sa către Efeseni, cap. 6, Apostolul Pavel are o minunată înfăţişare a creştinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă Apostolul Pavel pentru un „bun ostaş al lui Hristos“:

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului!… Pentru aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare! Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii! Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii! În toate, luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale Vicleanului! Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu!“ (Efeseni 6, 11-17).

Să cercetăm puţin înţelesul acestor „arme“!
„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu… !“, asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot birui decât cu dar şi ajutor de Sus, de la Dumnezeu, şi cu întărirea puterilor noastre cele sufleteşti, duhovniceşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol e o luptă sufletească, duhovnicească şi această luptă se poate câştiga nu-mai cu arme sufleteşti. | Continuare »

Apărător al Adevărului

Traian Dorz, Împreună lucrători cu Dumnezeu

Jumătate din Lucrarea Evangheliei este lucru, este muncă şi osteneală, iar cealaltă jumătate este apărare, este curaj, este luptă…

Pastorul-ce-bun-22Păstorul cel bun are nu numai grija păstoririi, nu numai grija hranei şi adăpării oilor sale,
ci o tot atât de însemnată grijă are şi trebuie să aibă şi de apărarea turmei. De adăpostirea şi de paza ei, spre a o feri de orice atac răufăcător.
Lucrătorul bun are nu numai grija să lucreze, ci şi grija ca lucrul pe care îl face să fie ocrotit de primejdii.
Împăratul cel bun are nu numai grija ca ţara lui să meargă bine înăuntrul ei, ci şi să fie bine apărată la hotarele ei, spre a o feri de orice năvălitor hrăpăreţ.

Tot aşa face şi ziditorul înţelept şi vrednic.
Cu un ochi priveşte înăuntru, iar cu unul în afară.
E cu o mână pe mistrie, iar cu cealaltă pe sabie.
Cu o jumătate de grijă construieşte, cu cealaltă jumătate apără ceea ce a construit.
Aşa făcea omul lui Dumnezeu, Neemia, la vremea sa, când înălţarea zidurilor cetăţii îi fusese încredinţată lui.
Şi când vrăjmaşii atât dinăuntru, cât şi din afară pândeau să nimicească lucrarea Domnului.
Când tot felul de iscoade mişunau pretutindeni.
Când şi prostia dinăuntru, şi răutatea din afară erau la fel de primejdioase, când şi lucrătorii şi lucrarea erau la fel de urmăriţi (Neemia 4, 1-23).

Bunul conducător şi credinciosul zidar Neemia a ştiut atunci acest mare şi însemnat adevăr: că lucrarea lui Dumnezeu, în astfel de împrejurări, are nevoie tot atât de mare de curaj, cât are şi de înţelepciune.
Că adevăratul împreună-lucrător al lui Dumnezeu nu este şi nu poate fi un om fricos care, atunci când se iveşte primejdia, să lase lucrarea şi să fugă,
să lase zidul în voia dărâmătorilor şi să alerge la adăpost,
să-şi lase turma în voia lupilor şi să se ascundă pe unde poate.
Ci să apere acestea cu orice preţ.
Ar trebuie să citim mai des despre curajul marilor lucrători ai lui Dumnezeu dinaintea noastră. | Continuare »

Știți ce înseamnă răbdare? Răbdare înseamnă însăși Crucea care dăruiește sufletului ce o poartă libertatea și dragostea de a-i îmbrățișa pe toți

sf serafim sarov-lumina necreataOdată mi s-a întâmplat un fapt deosebit. Eram preot tânăr și slujeam ca predicator la niște sate aflate în afara Tesalonicului. În același timp eram ajutorul unui mare teolog de la Facultatea de Teologie.
Faptul pe care l-am trăit – scriindu-mi în același timp și teza de doctorat la Teologie – a constituit pentru mine o înfricoșătoare contradicție. Pe deoparte, la Facultatea de Teologie am avut contact cu lucrurile înalte, paradoxale, greu de înțeles și profunde, iar pe de alta, ca preot la zece sate pe care mi le-a încredințat episcopul meu, mergeam doar la trei-patru dintre ele. Simțeam o înfricoșătoare singurătate, deoarece țăranii nu mă înțelegeau sau, poate, eu eram de vină că aceia nu mă înțelegeau.
Spuneam, așadar, câteva lucruri, vedeam cum oamenii ascultau puțin, apoi se întorceau într-o parte și-n alta, își plecau capetele și atât. După ce plecau de la biserică, își continuau viața lor normală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Această singurătate era pentru mine un sentiment greu. Spuneam în sinea mea: „Ce să fac acum? Ce sens are să mai merg Duminicile să le vorbesc iarăși oamenilor, de vreme ce nu iese nimic?”.
Nu am putut să nu fac ascultare și să nu merg. Am mers, așadar, la un sat și mă gândeam că acolo voi spune o predică teologică, presupunând că auditoriul are capacități deosebite. Mi-a fost greu, am simțit o mare greutate, însă de atunci am învățat multe. Mi s-a întâmplat următorul fapt minunat, prin care Dumnezeu m-a învățat multe lucruri.
Într-una din Duminici, la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii, preotul satului, un om foarte simplu, împreună cu doi epitropi și mai simpli, oameni fără carte, mi-au spus: | Continuare »

„NU ESTE VREDNIC DE MINE” (Mt 10, 38)

„NU ESTE VREDNIC DE MINE” (Mt 10, 38)

A fi creştin înseamnă a-L urma pe Domnul Iisus. A-L urma în ascuns, ca şi în văzul întregii lumi, înseamnă apoi a-L mărturisi pe El. Domnul n-are copii muţi. Celor care au venit la El le-a dat grai, auz, vedere; a făcut din ei oameni vii.
Un creştin fricos, care nu-L urmează pe Hristos, este un nenorocit; şi o povoară pentru el şi pentru alţii. Cel ce se teme de gura şi batjocura lumii, crezând că poate să-L urmeze pe Domnul numai în ascuns, fără să mai ştie cineva, ce fericire poate avea? El duce o viaţă de teamă, ca şoarecele care crede că e mare viteaz când se plimbă pe sub scândura podului, dar îndată ce aude vreun zgomot o tuleşte la fugă în adâncul ascunzătorii lui.
Dacă eşti creştin, aceasta trebuie s-o ştie şi alţii, ori de-ai grăi, ori de n-ai grăi ceva. O cetate aşezată pe un munte nu se poate ascunde (Mt 5, 14). Nici tu nu te poţi şi nu trebuie să te ascunzi. Apostolii n-au fugit în pustie şi nu s-au închis zi şi noapte în casă, să nu-i ştie, să nu-i vadă nimeni. Ei L-au mărturisit pe Domnul urmându-L zi de zi şi clipă de clipă, oriunde, totdeauna.
Dragul meu, să nu-ţi fie ruşine de a trăi cu Domnul Hristos, de a vorbi despre El şi de a răbda pentru Numele Lui.
Trebuie să îndrăzneşti! Trebuie să alungi ruşinea şi teama de gura oamenilor! Nu-ţi mai ascunde crucea, ci poart-o pe oriunde te duci. Tu o duci pe ea şi ea te duce pe tine. Voi sunteţi una. Priveşte pe Golgota şi învaţă ceva de acolo.
Cine-L preţuieşte pe Hristos şi-L iubeşte, Îl urmează şi aleargă pe urmele Lui până va veni clipa măreaţă când se va întâlni cu El în slavă. | Continuare »

DOAMNE, SĂ NU POT VREODATĂ

Traian Dorz,
duminica_sfintei_cruciCÂNTĂRILE ROADELOR

Doamne, să nu pot vreodată s-arunc crucea şi să fug,
nici de-ar trebui viaţa să-mi jertfesc arzând pe rug!

Să nu-mi pot abate paşii de pe urma Ta nicicând,
nici pe-ntreaga lumii slavă pacea inimii să-mi vând,

Nici să pot să-nchid vreodată uşa mea de vreun sărac,
nici să-mi pot deschide gura când Tu-mi porunceşti să tac.

Să nu-mi pot schimba credinţa cea dintâi pe nici un crez,
nici cuvântul primei lacrimi să nu pot să nu-mi păstrez.

Să nu-mi pot uita trecutul, nici să-mi chinui fraţii mei,
nici să-mi pot privi strămoşii fără să mă nalţ spre ei.

Doamne, să nu-mi calc pe steagul, nici pe conştiinţa mea,
nici să-mi poată scoate geamăt chiar durerea cea mai grea,

Ci cu orice bir de lacrimi şi de sânge-adus din greu
jertfa mea să-şi nalţe fumul tot mai drept spre Dumnezeu!

TINERI! MĂRTURISIŢI PE FAŢA CREDINŢA VOASTRĂ

TINERI! MĂRTURISIŢI PE FAŢA CREDINŢA VOASTRĂ

Ioan Marini

Creştinul adevărat este un om curajos şi plin de bărbăţie. Cineva a spus: „Dumnezeu nu are în armata Sa ostaşi fricoşi”. Creştinii cei dintâi care au mers la chinuri şi la moarte pentru credinţa lor în Domnul nu erau fricoşi. Cine se teme să măr­turisească ceea ce a spus Dumnezeu, acela n-a gustat încă din tăria Du­hului Sfânt şi nu ştie ce va să zică Crucea şi biruinţa.
Creştinii molâi şi necredincioşi nu aduc nici o cinste Stăpânului no­stru. Ce păcat că cei mai mulţi sunt tocmai astfel de oameni slabi şi ne­mernici, care nu cunosc nici măcar alfabetul creştin, necum să ştie citi şi mărturisi credinţa şi Evanghelia.
Dar voi, fraţilor, nu fiţi dintre aceştia. Ci mărturisiţi pe faţă cre­dinţa voastră şi nu vă ruşinaţi de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos (Rom 1, 16).
Chiar dacă va trebui să suferim din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, nu trebuie să dăm înapoi, căci nu­mai cine va lupta până la sfârşit va fi mântuit (Mt 24, 13).
E mare lucru să suferi prigonire din pricina numelui lui Hristos. Ar trebui să socoteşti [aceasta] ca o cinste deo­sebită, să crezi şi să suferi pentru Numele Domnului.
În zilele noastre este nevoie să fim oameni hotărâţi. Este timpul ca cei cu adevărat credincioşi să iasă în faţă şi să spună: „Cred şi de aceea vorbesc”. Nu merită oare Domnul Iisus Hristos a­ceasta din partea noastră?
Dacă Lui nu I-a fost ruşine cu noi, nici nouă să nu ne fie ruşine cu El. | Continuare »

De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

Părintele Macarie Simonopetritul

triodul-explicatPerioada Postului Mare s-a constituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic întreprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hirotonia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, interdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemnităţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.
Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía înseamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului
Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea amară, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .
Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost izgoniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.
„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scumpe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din saturare”. | Continuare »

TINERETUL DOMNULUI

TINERETUL DOMNULUI

Tineri ai Domnului din Biblie, din primele veacuri creştine şi de azi. Există un tineret al Domnului şi azi?

Am rămas dator cu o lămurire. În numărul trecut al acestei gazete am scris despre tineretul cel lumesc şi cel duhovnicesc, despre tineretul lumii şi tineretul Domnului, cu semnele ce-i deosebesc pe aceşti „fraţi” care sunt fraţi prin naştere (botez), dar pe care viaţa îi desparte, unii rămânând sau întorcându- se la Dumnezeu, iar alţii plecând pe povârnişul păcatului, pentru a ajunge în iadul tuturor fărădelegilor şi despărţirii de Dumnezeu pe totdeauna.
Desigur, dacă cineva a greşit şi s-a rupt – cu voie sau fără voie – din „turma Domnului”, se poate întoarce; calea pe care s-a întors fiul cel pierdut din Evanghelie şi braţele părinteşti ale Tatălui ceresc sunt deschise pentru orice fiu pierdut care se căieşte şi se întoarce „acasă”.
El te aşteaptă şi pe tine, iubite cititorule neîntors încă la Dumnezeu; glasul Lui te cheamă; iubirea Lui te îndeamnă. Vino, vino la El!
Dar ce este acel „tineret al Domnului” despre care s-a amintit în foaia trecută?
Vom spune de la început că tineretul Domnului este familia cea mare a tinerilor copilaşi ai Domnului dintotdeauna, care, din dragoste pentru Dumnezeu, au părăsit lumea şi patimile ei, trăind în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu şi păzind poruncile Lui.
Lanţul acestui şir de tineri ai Domnului începe cu neprihănitul Abel şi sfârşeşte cu ultimul tânăr martir al credinţei căruia i se va tăia capul din pricina mărturiei lui Iisus.
Verigile acestui lanţ le formează toţi acei tineri şi tinere care, după cum am spus mai sus, şi-au predat viaţa Domnului. I-au slujit şi-I slujesc zi şi noapte, în orice loc, în orice timp şi-n orice stare s-ar găsi. | Continuare »