Versuri: Traian DORZ, cântă Corul Timotheos, 1996

Nasterea-Domnului-44O, Sfânt Colind îndepărtat din Noaptea Neuitată,
ce fericit Te-am colindat, Copil bălai cu glas curat,
când trei păstori umblau prin zori cu Vestea Minunată!

Colind frumos pentru Hristos
cântat de suflet credincios,
colind curat şi-ndurerat
cântat prin loc înstrăinat.

O, Praznic Sfânt şi Luminos al Naşterii slăvite,
ce fericit şi ce duios ne-aduci pe Maica şi Hristos,
când dăruieşti trăiri cereşti credinţei neclintite!

O, Sfânt Copil Dumnezeiesc cu Maica lângă Tine,
ce-adânc şi tainic retrăiesc fiorul unic şi ceresc,
din Noaptea care v-aducea aievea şi la mine!

O, Sfânt Colind, o, dalbe flori, o, Maică Preacurată,
când vin a’ voastre Sărbători, v-aştept mereu cu noi fiori,
s-aduceţi iar cerescul har ce-l aduceaţi odată!

De vrei

Traian DORZ, LA GOLGOTA

De vrei pe Domnul să-L găseşti
şi pacea Lui cea multă
şi mântuirea de-ţi doreşti,
iubitul meu, ascultă:

În slava lumii, în zadar
Îl vei căuta, iubite,
El S-a născut într-un coşar,
în iesle, printre vite.

Nici în petreceri nu-L căuta,
nici în al lumii aur,
în umilinţă-L vei afla,
El S-a născut în staur.

O, Tu pe Domnul nu căuta
să-L afli pe vreo treaptă,
El este chiar la uşa ta,
te cheamă şi aşteaptă!

Deschide-I uşa larg şi zi:
„Iisuse Dulce, vină!“
Şi viaţa ta va deveni
iubire şi lumină.

„VENIŢI LA MINE!…” (Mt 11, 28)

David B. Ion, «Viaţa Creştină» nr. 52 / 24 dec. 1939, p. 3

Fratele meu, acesta e blândul glas al lui Iisus, îl auzi tu? Scumpul nostru Mântuitor ne cheamă mereu la El prin Sf. Evanghelie. Ne invită întruna să venim la ospăţul Lui minunat, ce ni l-a pregătit nouă oamenilor prin jertfa Sa cea mare de pe Golgota.
Ferice de cel ce răspunde acestei chemări dumnezeieşti! La „masa” lui Iisus e aşa de bine când te afli, că nu te mai saturi niciodată de bunătăţile Lui…
Acum aproape două mii de ani, când Domnul Iisus i-a chemat pe sfinţii ucenici şi apostoli ca să-L vestească în lume, ei au lăsat totul deoparte şi mergeau după Dânsul cu dragă inimă. Lăsându-le [pe] toate ale lor: case, familii, ogoare, interese etc., ei Îl urmau pe „Mielul” oriunde.
Cine urmează Domnului în această viaţă – prin pocăinţă – scapă de păcat şi de osânda veşnică de dincolo şi va sta împreună cu Stăpânul şi Domnul Hristos în vecii vecilor (In 12, 26). | Continuare »

VENIŢI, SUFLETE CHEMATE

Veniţi, suflete chemate,
cât nu-s zilele ’nnoptate,
că de se-nchid porţile,
rămân numai morţile
şi de se-nchid căile,
rămân vâlvătăile,
arşiţa mustrărilor,
plata neascultărilor
şi-atunci clopotul pustiu
va suna că-i prea târziu.

Veniţi, suflete-apăsate,
până nu-s închise toate,
până soarele n-apune,
până-i încă rugăciune,
până ochii nu se-nchid
după umbra de sub zid,
până vasul cel de lut
nu s-a-ntors din ce-i făcut,
până clopotul pustiu
n-a sunat că-i prea târziu!

Veniţi, suflete-aşteptate,
căci, iată, sunt gata toate: | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Apostolul din Duminica a 28-a după Rusalii

El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel Întâi Născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. (Coloseni 1, 18)

Capul este pentru trup nu numai partea cea mai înaltă şi mai frumoasă, ci şi cea mai însemnată şi mai necesară. Fără orice altă parte a sa, un trup omenesc mai poate trăi, dar fără cap nu poate. Chiar dacă îşi pierde o mână, sau un picior, sau chiar amândouă mâinile şi picioarele… Şi chiar părţi din celelalte mădulare ale trupului său, câtă vreme omul are capul întreg, el trăieşte.
Tot aşa, o adunare şi o biserică, atâta vreme cât Îl au pe Hristos, Capul, iar El este ascultat şi preţuit acolo, oricât de prigonită ar fi acea biserică şi adunare, oricât ar fi să treacă ea prin felurite încercări şi necazuri, ea va trăi. Fiindcă Hristos, Capul ei, o va ţine în viaţă şi îi va da putere.

Tot aşa, când o biserică, o adunare, o familie sau o fiinţă îl pierde pe Hristos, Capul Său, poate să fie ea oricât de puternică şi de mare, de înzestrată şi de lăudată, în zadar. În curând, mâinile ei, fără cap, vor începe să lucreze rău. Picioarele ei, fără cap, vor umbla nebuneşte. Şi trupul ei, fără cap, se va prăbuşi în noroi, în neputinţă şi în moarte.

Hristos este Capul Bisericii şi al Lucrării Sale. Şi El este Înţelepciunea, Frumuseţea, Lumina şi Puterea oricărui trup condus de El şi ascultător de El. Orice lucrare, dacă Îl are drept Cap pe Hristos şi are drept inimă pe Duhul Vieţii, va dovedi aceasta că va avea un mers sănătos şi o trăire înţeleaptă şi frumoasă, dreaptă şi puternică.
În felul ei de orientare, va avea înţelepciune. În felul ei de purtare, va avea frumuseţe. În felul ei de umblare, va avea lumină. În felul ei de lucrare, va avea putere. Înţelepciunea se va vedea în învăţătura ei. Frumuseţea se va vedea în neprihănirea ei. Lumina se va vedea în mărturisirea ei, şi Puterea se va vedea în roadele ei. | Continuare »

Partea I

Într-o noapte neuitată a venit la noi Iisus
împlinind făgăduinţa ce prin înger s-a adus,
ca s-aducă mântuire pentru neamul omenesc
cum făgăduise mila Tatălui Celui Ceresc,
să-mplinească tot ce Duhul Sfânt grăise prin profeţi
de Fecioara ce va naşte pe-Mpăratul Noii Vieţi,
de Mesia, Ce coboară întrupându-Se ca noi,
ca să mântuie din moartea şi osânda de Apoi.

… Trei păstori, în câmp, de strajă împrejurul turmei stând
au văzut din cer un înger… şi-apoi alţii mulţi cântând
şi-auzind că Se născuse Pruncul Sfânt Mântuitor,
plini de-o sfântă bucurie toţi au izbucnit în cor:

«O ce Veste Minunată
lângă Vifleem s-arată
cerul strălucea,
îngerul venea
pe-o rază curată.

Când Iosif şi cu Maria
au sfârşit călătoria
într-un mic sălaş
din acel oraş
S-a născut Mesia. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

1 nasterea DomnuluiJos, la umbră de măslin – Lerui lin,
Lângă casa lui Crăciun – Lerui bun,
În grăjduţ sărăcăcios,
Naşte Maica pe Hristos – Ler duios.

Cântă Maica-ncetişor – Ler de dor
Cântec dulce până-n zori – Ler de flori,
Strânge-n braţe copilaş
Să nu-l fure duh vrăjmaş – Ler gingaş.

Îngeraşii vin din cer – Lerui ler
Îmbrăcaţi în alb veşmânt – Lerui sfânt
Şi păstorii colindând
Vestea bună aducând – Lerui blând.

Pe-un îndepărtat drumeag – Ler pribeag
Duşi de stea, trei magi călări – Ler din zări
Caută Fiu de Împărat,
Cu daruri de închinat – Ler bogat.

După Stea şi noi pornind – ler sfinţind,
Lângă-o iesle-am poposit – ler slăvit.
Şi acolo am văzut
Pe Pruncuţul Nou-născut – ler plăcut.

Noaptea asta de Ajun – Ler străbun
Scoală gazdă, să-ţi vestim – Ler sublim
Mântuirea ce-a adus
Pentru toţi Domnul Iisus – Ler de sus.

Spre Răsărit, departe de Iudeea, era o ţară care se numea Ţara Răsăritului, la poalele munţilor cu acelaşi nume. În această ţară locuiau, din vechime, fiii lui Avraam pe care i-a avut la bătrâneţe cu soţia sa Chetura. La moartea lui, Avraam i-a chemat pe aceşti fii ai săi şi, binecuvântându-i, i-a îndepărtat de lângă Isaac, fiul lui şi al Sarei. Iar ei s-au aşezat în această ţară (Fac 25, 6), devenind un popor foarte înţelept (I Regi 4, 30) şi foarte credincios (Traian Dorz, Judecata unui împărat credincios). Doar Solomon i-a întrecut în înţelepciune (I Regi 4, 30). Această sete de cunoaştere a moştenit-o poporul din Răsărit de la strămoşul lui, Avraam, care şi el căuta mereu, privind cerul înstelat, să afle adevărul cu privire la Acela despre Care simţea şi credea cu putere că este dincolo de stele. Moştenirea aceasta i-a făcut pe fiii Răsăritului să nu înceteze a cerceta atent tot ce se întâmpla deosebit în jurul lor.

Nasterea-4
Dar în curgerea vremii, această moştenire a rămas doar într-o rămăşiţă – magii – care, în statornica lor dorinţă de căutare, au primit în dar semnul de cunoaştere a ceea ce căuta Avraam. Doar lor li s-a arătat steaua deosebită şi numai ei au cunoscut ceea ce arăta ea, după cum spune şi troparul: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus…”

Credinţa puternică în semnul primit i-a făcut pe magi să nu se clatine în drumul căutării lor nici datorită vicleniilor şi cruzimii lui Irod, nici datorită „cunoaşterii” profeţiilor despre Prunc a mai-marilor vremii aceleia, nici datorită tulburărilor Ierusalimului, nici din cauza recensământul străinilor din veacul acela, ci au crezut cu statornicie că semnul dat lor este sacru.
Ajunşi cu această încredinţare în faţa Pruncului şi a Maicii Lui, au trăit în fiinţa lor strălucita transfigurare a recunoaşterii în Pruncul de curând născut pe Pruncul mântuirii lor. | Continuare »

craciun2Traian DORZ
– colind –

Sfântul Copilaş
într-un stăuraş
Domnul cel ’Nălţat
stă pe fân uscat.

Osana, Osana,
Vine Domnul-Copilaş
înfăşat în scutecaş
în grăjduţ cu miei şi oi
să ne mântuie pe noi…

– Îngeraşi de Sus,
ce-I daţi lui Iisus?
– Cerul cel senin
şi cununi de crin!

– Păstoraşi de jos,
ce-I daţi lui Hristos?
– Raza soarelui,
floarea câmpului. | Continuare »

Traian Dorz, Săgeţile biruitoare

1. Nu este totdeauna vreme bună; vine curând şi vremea rea. Nu ţin veşnic zilele frumoase, nici anii de belşug, nici prilejurile dureroase. De aceea este fericit oricine ştie să folosească cu înţelepciune şi chibzuinţă orice avantaj pe care îl are în prezent, pentru a face voia lui Dumnezeu, pentru a căuta mântuirea astăzi, pentru a face binele astăzi, pentru a răscumpăra vremea acum.

2. Nu sunt toate zilele bune, când urechile au plăcere de Cuvântul Sfânt. Când picioarele merg spre el. Când mintea îl înţelege şi inima îl primeşte. Vin şi zilele rele, când urechile se scârbesc de sfaturile bune. Când picioarele merg mai grabnic spre păcat decât spre har. Când capul e învăluit de întuneric şi inima este atrasă spre deşertăciuni. O, ce greu este atunci ca omul să mai primească un sfat bun şi să mai ia hotărârea bună – pe care n-o luase când putea.

3. Nu este omul tot tânăr, când sufletul lui să fie mai uşor de păcate. Mintea lui mai limpede. Inima lui mai aprinsă şi duhul lui mai primitor. Ajunge bietul om şi la bătrâneţe, când sufletul i se încarcă greu cu păcatele. Mintea i se întunecă în rău. Inima i se stinge în slăbiciuni. Şi duhul adoarme şi se închide pentru totdeauna faţă de chemările lui Dumnezeu. De aceea vino astăzi, câtă vreme poţi. | Continuare »

Traian DORZ, Cântarea, ca meditaţie

Abia în zilele deosebite şi-n locurile curate ne dăm seama cât de curaţi ne cere Dumnezeu să fim noi, spre a fi vrednici de a sta împreună cu El şi cu ai Lui în atmosfera curată şi înaltă a prezenţei lui Dumnezeu, în ceasurile înalte ale transfigurării lui Hristos.
În ceasul ceresc al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în noaptea tainică a marii schimbări la Faţă a lui Dumnezeu în Betleem, dintr-un Dumnezeu nemărginit, Se transformă într-un copilaş neputincios, când, dintr-un Împărat veşnic, Se preface un rob smerit şi când, din Stăpânul nemărginitelor bogăţii, primeşte sărăcia unui grajd – care trebuie să fi fost cu un miros nespus de greu, ca orice grajd, şi, mai ales, grajdul de om sărac.
Mai târziu, după ce ucenicii Domnului începuseră să-L cunoască pe El şi să-L recunoască a fi Fiul lui Dumnezeu, poate că nu au rămas prea uimiţi când, pe Muntele Taborului, El S-a schimbat la Faţă înaintea lor, îmbrăcând, pentru un ceas, chipul luminii şi al slavei, care Îi era în firea Lui dumnezeiască slava din veşnicii.
După aceea, când, la Învierea Lui slăvită din morţi şi după această Înviere, El li S-a arătat iarăşi ucenicilor Săi şi multor altora, în acel dumnezeiesc fel pe care ei începuseră să I-l recunoască, Hristos Mântuitorul desigur că a fost minunat şi că de fiecare dată ei, toţi care-L priveau, au rămas uimiţi, au rămas muţi de mirare şi de adoraţie pentru El. | Continuare »

Traian DORZ, din vol. CÂNTĂ-MI, MAMĂ

Sfânt Copil Ceresc
eu Te preamăresc
căci Tu, Drag Iisus,
ai venit de Sus,
să ne spui mereu
despre Dumnezeu…

Domnul meu Ceresc,
fă-mă bun să cresc,
să Te preamăresc
şi să Te slujesc…

Sfânt Copil Iisus,
eu doresc supus
ca să cresc mereu
pentru Dumnezeu
în a Lui dorinţi,
ca părinţii sfinţi.

Sfânt Copil Divin,
dă-mi un duh senin
să-Ţi fiu slujitor
blând şi-ascultător
vrednicei credinţi,
ca părinţii sfinţi.

Traian Dorz, din «Cărarea tinereţii curate»Daniel

Dacă orice lucru îşi are vremea sa (Ecles.3,1-8), după cum scrie Sfântul Cuvânt al Domnului, atunci, desigur că în viaţa omului şi a omenirii nenorocirile îşi au şi ele nu numai vremea, dar şi rostul lor.

Când vine vremea şi este nevoie de lucrarea lor, trebuie să vină şi ele.
Când trece vremea lor, când şi-au făcut lucrarea pe care trebuie s-o facă, atunci trec şi ele.
Semănatul îşi are vremea lui şi rostul lui. Căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi secerişul şi n-ar mai fi rodulSecerişul îşi are vremea lui şi rostul lui, căci dacă nu l-ar avea, n-ar fi nici pâinea şi nici viaţa.
Toate sunt strâns legate una de alta şi una prin alta, în aşa fel încât fără cel dintâi, n-ar fi nici cel de pe urmă. Când vine un lucru, nici un altul nu ar putea să-1 înlocuiască spre a-i face lucrarea lui aşa cum o face acel lucru. La Dumnezeu, Atotpătrunzătoarea Înţelepciune a rânduit totul cu o desăvârşită ordine.

Când trebuie să vină vremea şi lucrarea nenorocirii în viaţa omului sau a unui popor sau a unei generaţii, nimeni nu o mai poate împiedica, nici ocoli.
Ea vine ca urmare a unui şir de ani şi de fapte, a căror curăţire, îndreptare, răsplată sau limpezire numai ea o poate face.
Atunci înţeleptul şi nevinovatul şi curajosul, trebuie să răzbească înainte cu încrâncenare, neabătut de la drumul cel bun, prin rugăciune, prin răbdare, printr-o puternică încleştare de Hristos. Ca în ceasul cumplitelor furtuni şi uragane dezlănţuite.

Daniel – şi cei trei tovarăşi ai lui, Anania, Azaria şi Mişael – erau patru tineri credincioşi peste care a venit nenorocirea înfrângerii şi robiei poporului lor (Dan.1, 6).
Dar cine este credincios adevărat acasă la el, acela este şi mai credincios când ajunge departe de casa lui.

Şi cine s-a alipit de Hristos când i-a fost bine, acela se alipeşte şi mai mult de EI atunci când ajunge la greu. Aşa a fost cu Daniel şi cu ceilalţi trei credincioşi. Din multa credinţă şi sfinţenie în care trăiau în familiile lor, ei au ajuns la şi mai multă, acolo departe, duşi în sur­ghiunul lor. În surghiunul lor… | Continuare »

Pomenirea zămislirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu de către Sfânta Ana

Troparul praznicului

Astăzi legăturile nerodirii de fii se dezleagă, ca pe Ioachim şi pe Ana auzindu-i Dumnezeu, mai presus de nădejde a naşte pe Maica lui Dumnezeu, arătat s-a făgăduit lor. Din care Însuşi S-a născut Cel necuprins, om făcându-Se, Îngerului poruncind să strige ei:Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!“

În luna decembrie, în ziua a noua, pomenirea zămislirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu de către Sfânta Ana.

Domnul şi Dumnezeul nostru, vrând să-Şi gătească Luişi biserică însufleţită şi casă sfântă pentru sălăşluirea Lui, a trimis pe îngerul Său la drepţii Ioachim şi Ana – căci din aceştia avea să se nască Maica Sa după trup – şi a arătat mai dinainte că va zămisli cea stearpă şi cea care nu avea copii, pentru ca să adeverească zămislirea Lui din Sfânta Fecioară. Astfel, Sfânta Fecioară Maria a fost zămislită din făgăduinţă, dar din unire şi din sămânţă bărbătească. Numai Domnul nostru Iisus Hristos a fost zămislit fără unire şi fără sămânţă bărbătească şi S-a născut din Sfânta Fecioară Maria mai presus de înţelegere, aşa cum numai El ştie; fiind Dumnezeu desăvârşit a luat trup desăvârşit, aşa precum şi la început a făcut şi a plăsmuit firea omenească. | Continuare »

Pomenirea Sfintei proorocițe Ana, mama proorocului Samuel

Sfânta şi fericita Ana proorociţa era din cetatea Armatem, din muntele Efraim. Era căsătorita cu un bărbat din seminţia lui Levi, numit Elcana. Pentru că era stearpă şi nu făcea copii, bărbatul ei şi-a mai luat o femeie, pe Fenana, rivala ei, cu care a făcut copii şi s-a bucurat. Ana, ca şi cum nu i-ar fi fost îndeajuns durerea pricinuită de sterpiciunea ei, mai era şi defăimată de bărbat şi de rivală, de rude şi prieteni. Şi se ruga mult lui Dumnezeu să-i dea copii, dar n-a izbutit nimic, deşi împlinea fără trândăvie poruncile Legii. Că uneori chiar sfinţilor cu anevoie şi cu încetul şi târziu li se împlinesc cererile.

Suindu-se dar Ana cu bărbatul ei în Silom, în casa atotputernicului Dumnezeu, ca să aducă Jertfe prin mâna lui Eli preotul, ea, după săvârşirea jertfelor, a primit numai o parte din jertfe, pentru că nu avea fiu sau fiică, pe când celelalte femei cu copii au primit câte două părţi. Asta a întristat-o mult, dar n-a deznădăjduit-o, nici nu i-a întunecat faţa.

A lăsat însă pe bărbatul ei să plece acasă, iar ea a rămas singură în casa Domnului. S-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a rugat aşa: „Doamne Dumnezeul părinţilor mei, căută spre roaba Ta şi spre smerenia mea! Dă-mi rod pântecelui meu şi Ţi-l voi da Ţie să-Ţi slujească toate zilele vieţii lui!”. Dumnezeu văzând că Ana nu se dezlipeşte de casa Lui, că se roagă şi că stăruie în rugăciunea ei, nu i-a făgăduit numai că va da rod pântecelui el, ci i-a spus mai dinainte şi ce nume va purta fiul ce i se va naşte. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – BINEFĂCĂTORUL NOSTRU

„Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Iisus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.“ (Ioan 5, 16)

Din pricina unui bine făcut unui nenorocit şi din pricina pârii unui nerecunoscător, iudeii au început să-L urmărească pe Iisus.

Şi mereu din aceste două pricini va fi urmărit Hristos: din pricina binelui făcut celor nenorociţi şi din pricina pârelor celor nerecunoscători. Din pricina mântuirii şi binefacerilor aduse omenirii prin Evanghelia Sa, Hristos a fost urmărit de toţi cei care iubesc întunericul, pentru că aceştia au foloase din întuneric. Şi din pricina acelor care, din ură sau din neştiinţă, din răzbunare sau din interes, Îl pârăsc, Hristos este şi azi urmărit de toţi cei care nu cercetează temeinicia urii faţă de El.
De ce oare oamenii nu privesc cinstit la lucrarea mântui-toare pe care a adus-o Hristos în lume? Căci fără de această lucrare a Evangheliei creştine am lo-cui şi astăzi în triburi sau în peşteri! De ce oare nimeni nu judecă cu dreptate şi cu înţelepciune ca să vadă ce a făcut într-adevăr Hristos pentru omenirea întreagă şi ce ar fi astăzi lumea, fără învăţătura lui Iisus, decât o uriaşă închisoare?
Oamenii nu iubesc pe Adevăratul Dumnezeu, ci forma Evangheliei. Exteriorul credinţei. Acesta este falsul dumnezeu la care se închină astăzi oamenii! Când Adevăratul Dumnezeu S-a ridicat să nimicească pe acest fals dumnezeu al lumii, oamenii L-au răstignit pe Cel Adevărat, spre a-l apăra pe celălalt, pe cel fals. | Continuare »

Iosif  GHEORGHIŢĂ

O, vino, dulce înger, din ţara cea de dor,
pierduta Bucurie redă-ne-o tuturor.
Străbate bezna nopţii de-ntunecime grea,
tu, purtător de slavă, străluce-ne cu ea!

Descoperă-ne Semnul cel unic şi Divin
ce, înfăşat în iesle, Se dăruie deplin.
E Domnul, e Mesia, născut pe fân, plăpând,
dezvăluit credinţei şi lacrimii-aşteptând.

În nelumească fire, cu chip tot mai ceresc,
se naşte-n noi Iubirea în cuib dumnezeiesc.
Căci Pruncul Sfânt din iesle e Semnul cel dintâi
ce stă spre mântuire de veacuri căpătâi.

O, sufletul meu, vino în staul, să te-nchini
Iubirii ce Se naşte pe paie, între spini.
Cu îngerii-mpreună slăveşte-L pe Hristos
şi cu păstorii cântă-ţi colindul bucuros.

Iubirea mea, smerită şi tu pe veci rămâi,
când aurul şi smirna, şi-a magilor tămâi
le duci ca pe-al credinţei şi-al ascultării dar
ars până-n veşnicie pe-al rugăciunii jar.

Văzul cel sufletesc

E vorba şi întrebarea despre unde se află în Biblie, în chip mai grăitor, simţul vederii celei sufleteşti.

Răspunsurile sosite sunt de multe feluri, unele mai potrivite, altele mai puţin potrivite.
Romulus Hopotă, Racoviţa […] şi Silvestru Ţurcan, Pârjota, Basarabia – au răspuns cu Fapte 9, 7, când Saul, pe drumul Damascului, dintr-un „orb” ce era, a căpătat simţul vederii sufleteşti.
Foarte corect răspuns a dat şi Iordan Vlad din Gura Râului – Sibiu, cu locul de la Luca 2, 26-30, unde bătrânul Simeon a strigat că a văzut lumina mântuirii.
Foarte bine a răspuns şi George Ştefan, minor, din Peştişul Mic, Hunedoara, cu locul de la Evrei 11, 1-7: „Prin credinţă vedem că suntem străini pe pământ şi nişte călători”.
Frumos şi corect e şi răspunsul lui Const. St. Iftem, Corod – Tecuci, cu locul de la In 9, 25, unde orbul din naştere a strigat: „Orb eram şi acum văd!”. Iisus a venit ca cei ce nu văd să vadă, adică El ne dă simţul vederii sufleteşti (Apoc 3, 18). Un răspuns foarte bun şi acesta.
Unii au răspuns, în schimb, mai puţin bine, confundând întrebarea cu locurile din Biblie unde este vorba despre cei ce şi-au pierdut simţul vederii sufleteşti. Spre pildă, locul din Psalmul 35, 21; Matei 7, 3; Marcu 8, 18 etc. | Continuare »