GROAZĂ

Traian DORZ, CÂNTĂRILE ROADELOR

Sunt fiinţe blestemate
şi sunt zile rele-n lume
că doar una
şi ajunge să distrugă mii de vieţi…
şi să lase-o nesfârşită urmă de nenorocire
şi să stingă bucuria pentru ţări şi pentru ani.
Chipul lor privit e-ntruna cu cutremur
şi cu groază,
numele, rostit cu scârbă
şi cu-nfiorare-n veci.

Astfel de fiinţi
sau zile
răspândesc nenorocire
şi naintea lor, şi-n urmă
pentru toţi pe unde trec.
Înainte: neliniştea prevestirilor de groază,
simţământul şi-apăsarea relei lor apropieri,
iar în urma lor: rămâne grozăvia cu cutremur
cât trăieşte rana,
golul
şi ruina ce-au lăsat.
Urma lor e urma fiarei care bagă spaima-n toate
şi de care chiar şi cele fără suflet se-ngrozesc.

Ele sunt nenorocirea celor către care vin
şi sunt ispăşirea celor peste care au trecut,
plăgi şi cangrene pe trupul Timpului
şi-al Omenirii
de la care cu cutremur amintirile se-ntorc…
Dumnezeule, ai milă:
să nu le-ntâlnim din faţă,
nici din urmă să ne-ajungă
niciodată, pe pământ!

ÎNCRDINŢEAZĂ-NE, IUBIRE

Încredinţează-ne, iubire,
că-n clipa-n care-am acceptat
să dăm un preţ de plâns ori sânge,
e tot aşa cum l-am fi dat,

C-atunci când acceptăm Lumina,
am şi ajuns sfinţiţi de ea,
c-odată noaptea biruită,
nu-i luptă să mai fie grea,

C-atunci când acceptăm calvarul,
am şi ajuns biruitori,
că cel ce-a-nvins în el viaţa,
e-nvingător de mii de ori,

C-atunci când acceptăm ocara,
nimica nu va mai fi greu,
vor curge pietrele, dar ochii
ni-i vom scălda în Dumnezeu.

C-atunci când acceptăm mormântul,
am şi ajuns nemuritori;
pot cât vor vrea să ne zdrobească,
noi şi suntem biruitori,

Că moartea acceptată vrednic
şi liniştit, şi curajos
e-o biruinţă şi-o cunună,
şi-o-mpărtăşire cu Hristos.

Traian DorzCântări Nemuritoare

Pe drum lung şi-ndepărtat

Traian DORZ

Pe drum lung şi-ndepărtat
Maica Fiul şi-a luat,
căci vrăjmaşii gând şi-au pus
să-L omoare pe Iisus.

Vino, dulce îngeraş,
să fugim de cel vrăjmaş
până trece vremea sa
şi răsplata-şi va lua.

Tatăl Sfânt L-a ocrotit
până-n locul pregătit
şi L-a-ntors în ţara Sa
când cel rău nu mai era.

Doamne, Tu pe-ai Tăi nu-i laşi
nimiciţi de-ai lor vrăjmaşi;
uneori i-nstrăinezi,
dar oriunde Tu-i veghezi.

Vremea greului trecând,
Tu-i vei izbăvi-n curând
Sus, în Sfântul Tău Lăcaş,
unde nu-i nici un vrăjmaş.

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 32Traian-DORZ-060

Mai fi-va la Sfârşit o Judecată, cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată, cum a făcut, oricare dintre noi…

De la terminarea anchetei trecuseră aproape trei luni, fără ca noi să primim nici o înştiinţare de nicăieri. Toţi eram de părere că procesul a fost clasat. Desigur, cercetându-se cărţile noastre şi negăsinduse în ele nici un cuvânt duşmănos pe temeiul căruia să fim condamnaţi, ci numai adevăruri de credinţă recunoscute de Constituţia ţării, cuprinse în învăţătura Bisericii Ortodoxe şi a tuturor celorlalte culte creştine aprobate de lege, toţi credeam că ar fi nu numai o nedreptate, ci chiar o ruşine să ni se facă nouă proces pentru asta. De ce să se condamne la noi ceea ce este un drept recunoscut şi aprobat altora? Cărţile noastre, oriunde ar fi fost tipărite, nu erau dăunătoare întru nimic nici intereselor Statului, nici Bisericii oficiale şi nici altor culte sau persoane. Mai circulau prin ţară atâtea alte cărţi tipărite chiar şi în străinătate, cu un conţinut cu adevărat dăunător, fără ca nimeni să se sesizeze de acest fapt. Şi chiar cărţi la fel cu ale noastre mai erau destule în ţară şi autorităţile ştiau. Dar nicăieri nu fuseseră urmărite. Prin urmare, de ce să fie urmărite tocmai ale noastre? Orice minte cinstită ar fi gândit aşa. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

În existenţa pământească a lui Hristos stă incontestabil tot rostul existenţei noastre.
Dumnezeu a plănuit crearea omului după chipul şi asemănarea Sa: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut“ (Geneza, 1, 26-27). Dar în fapt, iată, Biblia vorbeşte despre crearea omului doar după chipul lui Dumnezeu, omul urmând să dobândească asemănarea prin împlinirea voii lui Dumnezeu, prin propria voinţă, prin alegerea liberă a binelui, spre desăvârşirea sa, spre îndumnezeirea sa.
Dumnezeu lasă omului, dintr-o iubire necuprinsă cu mintea omenească, libertatea de a alege sau nu binele.
Omul însă, lipsindu-se singur, prin alegere proprie, de Binele propus de Dumnezeu, se alege cu ce lasă în urmă lipsa binelui. Adică putem spune: cu răul. Nu Dumnezeu a creat răul. Ci, omul, urmând propunerea Şarpelui, se frustrează de Bine, de Dumnezeu şi alege prin propria voinţă a urma celui rău. Căci Şarpele promisese omului că, mâncând din fructul oprit (adică neascultând de Dumnezeu), va ajunge mai repede să se asemene cu Dumnezeu, pentru că fructul acela era din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Şi numai Dumnezeu cunoştea şi binele şi răul. Ca să ajungă omul ca Dumnezeu, după sfatul şarpelui, era suficient să mănânce din Pomul cunoaşterii:
„Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”
 Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»“ (Facere 3, 2).
Viclenia diavolului a lucrat tocmai acolo unde se străduia omul să ajungă. La asemănare. Dar neascultarea l-a făcul pe om în loc să se asemene cu Dumnezeu, să se lipsească de Acesta şi să se asemene celui pe care-l ascultase.
Neascultarea primilor oameni a avut ca şi consecinţă moartea, în locul îndumnezeirii pentru care fusese creat. | Continuare »

A sosit Crăciunul!

Pruncul Iisus născut în iesle să vă lumineze drumul spre Ieslea mântuirii şi să vă dăruiască pentru totdeauna în inimi şi în familie pacea pe care o aduceau îngerii în Noaptea Naşterii, bucuria cerească pe care o vesteau păstorii pe la casele tuturor şi darurile pe care le-au adus magii: aurul credinţei, smirna ascultării şi tămâia rugăciunii.

Slăvit să fie Domnul Pruncuţ!

Colind

Maria Blăjeriu

E-n noapte lumină…
Mai fost-a vreodata?
Şi îngeri să vină
În zarea-nstelată?…
Şi vestea-ntrupării
Se face colindă
Pe cerul-noptării
Lumină s-aprindă.

De slavă răsună
În vale campia,
Păstorii se-adună
Vestind bucuria.
Înconjură pruncul
Şi-I cântă în noapte,
I-aşterne pătucul
Din tainice şoapte.

O stea dinspre zare
Pe trei magi i-adună
Cu dor de-nchinare
Şi daruri cununa.
Lumina din steauă
Grajduţul străluce | Continuare »

ÎNSCRIEREA ÎN CER

VORBIREA FRATELUI POPA PETRU (SĂUCANI) LA ADUNAREA DE LA OGEŞTI – ANUL NOU 1982

„În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Iosif s-a dus şi el cu Sfânta Maria, de la ei din Galileea, ca să se înscrie în Betleem, pentru că el era din cetatea lui David, din casa şi din seminţia lui David” (cf. Lc 2, 1-5).

Slăvit să fie Domnul!
Ni s-a amintit în seara asta aici despre lumina care s-a coborât în câmpiile Betleemului. Această lumină s-a arătat prin Acela care S-a coborât de Sus: smerenie şi sfinţenie.
Ce întuneric mare a fost asupra pământului şi în vremurile acelea până când s-a coborât această lumină dumnezeiască – cum cântăm noi în bisericile noastre în ziua Naşterii: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”.
Această lumină s-a coborât atunci peste acele câmpii.
Fie binecuvântat Dumnezeul luminii, Care s-a gândit totuşi la pământ, să nu-l lase întunecat veşnic, ci să mai trimită totuşi o lumină, pentru ca cei care vor vedea această lumină să poată ieşi din haos, din beznă, din întuneric, din întunecime.
În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezarul August, să se facă o înscriere a toată lumea. N-a mai fost aşa ceva, căci spune la versetul următor că înscrierea aceasta s-a făcut pentru prima dată. Niciodată n-a fost această lumină până atunci. Oare împăratul August s-a gândit el atunci când a dat porunca asta?
Ce rost are înscrierea asta pentru toată lumea? El poate n-a ştiut de ce i-a venit îndemnul şi gândul să facă această înscriere. De multe ori fraţii spun că oamenii nu ştiu de ce sunt aşa lucrurile care se petrec pe pământul acesta. Ei nu ştiu de ce se face aşa. Ele sunt rânduite de Cineva şi aşa trebuie să fie. | Continuare »

DE LUMINĂ S-A UMPLUT PEŞTERA DIN VIFLEEM

S-a umplut de lumină şi peştera sufletului tău?

Crăciunul, aşa cum se serbează azi – mai ales cu obişnuitele „chefuri” de sărbători –, n-are aproape nimic cu sufletul nostru. Praznicul ajunge numai până la grija mâncărilor, băuturilor şi hainelor noi, dar mai înăuntru, în suflet, nu pătrunde. Naşterea Domnului trebuie să fie mai ales un praznic al sufletului nostru, trebuie să fie o naştere şi renaştere pentru sufletul nostru. Mântuitorul nu S-a născut numai în peştera din Vifleem, ci El trebuie să se nască şi în sufletul fiecărui creştin. Istoria şi minunea Naşterii Domnului din peştera din Vifleem n-ajunge nimic şi nu preţuieşte nimic pentru mine şi tine, dragă cititorule, dacă Mântuitorul nu Se naşte şi în peştera sufletului nostru. „Dacă Hristos în tine nu s-a născut – scrie un Sfânt Părinte – atunci să ştii că pe vecii vecilor tu eşti pierdut”. Această naştere e a se înţelege aşa, că trebuie să-L laşi pe Domnul să intre în inima ta, în viaţa ta, în gândurile tale, în vorbele şi purtările tale. Să-L laşi pe El să Se facă Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău şi să trăieşti o viaţă cu El. Pentru asta nu se cere altceva, decât să afli, să simţeşti întunericul în care trăieşti şi să strigi cu lacrimi, din adâncul sufletului tău: „Mântuitorule Doamne, intră şi în peştera sufletului meu!”. E greşită acea părere că trebuie mai întâi să te faci mai bun şi mai curat ca să-L poţi primi pe Domnul. Pe Domnul trebuie să-L primeşti aşa cum eşti, plin de răutate. Iisus S-a născut într-o peşteră plină de întuneric. | Continuare »

Lerui ler

1 nasterea Domnului

Vlad Gheorghiu

Lerui ler
Fiu de cer
S-a născut
Neștiut
În grăjduț
Sărăcuț
Murmurând
Când și când
Lerui ler

Clopot sfânt
Pe pământ
Toacă-n cer
Lerui ler
Îngeri vin
Cântec lin
Pentru drag
Prunc pribeag.
Lerui ler

Maica blând
Suspinând,
Strânge cald
Fald cu fald
Scutecel
Subțirel
Legănând
Prunc plăpând.
Lerui ler

Hai și tu
De-i adu
Ilicuț
De mieluț,
Drag colind
Cald șoptind
Dar de cânt
Traiul sfânt
Lerui ler

Colinde-vechi
RĂSĂRIT-A LUMII LUMINA CUNOŞTINŢEI

Era noapte când S-a pogorât Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Era noapte nu numai în peşteră, ci şi în suflete. O noapte de necunoştinţă şi păcate stăruia în lume.
Iisus Mântuitorul a venit în noaptea aceasta cu o lumină mare. „Pentru milostivirea Dumnezeului nostru, ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime… ne-a cercetat răsăritul cel de sus, ca să lumineze pe cei ce şedeau în umbra morţii şi întunericului” (Lc 1, 78).
De 19 veacuri a răsărit acest „Soare” de sus… de 19 veacuri a răsărit „lumina lumii” (In 8, 12) şi totuşi lumea de azi dibuie în întuneric şi pieire.
De ce? Pentru că omenirea şi oamenii n-au primit lumina cea de sus. „Lumina a venit în lume, dar osânda aceasta este, că oamenii iubiră – şi iubesc – mai mult întunericul” (In 3, 19). Oamenii urăsc lumina, pentru faptele lor cele rele (In 3, 20).
Iisus a adus în lume „lumina cunoştinţei”; a adus „cunoştinţa mântuirii” (Lc 1, 77). Proorocii au profeţit că, după ce Se va naşte „Fiul”, „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului” (Is 11, 5-10).
Din lumea de azi lipseşte însă această cunoştinţă. Ceea ce lipseşte lumii de azi | Continuare »

Colindiță

Vlad Gheorghiu

Colindiță, colindiţă,
Vino dulce la portiţă
Şi ne umple casa iar
De Lumină şi de har.

Că S-a născut Prunc curat
În grăjduţul îngheţat,
Că S-a născut Prunc slăvit
Doar de vite încălzit,
Că S-a născut Pruncul Sfânt
Pace nouă pe pământ.

Colindiță, colindiţă,
Cu miros de tămâiţă,
Leagănă în vers duios
Pe Pruncuţul Domn Hristos.

Că S-a născut străinaş
În subţire scutecaş,
Prunc plămând şi singurel
Suspinând încetinel,
Prunc în lacrimi rourat
De Măicuţă legănat.

Colindiță, colindiţă,
Busuioc şi tămâiţă
Peste fân presoară lin
Somnul să i-L faci senin.

Că în vis doar cruci şi spini
Şi-mprejur – duşmani haini.
Nu-i să-L scape nimenea
De povara Lui cea grea,
Numai Maica-ncet plângând
Simte umbra lunecând.

Colindiță, colindiţă,
Dinspre zări o luminiţă
Steaua sfântă-aduce-n prag
Copilaşului Pribeag.

Ceru-ntreg de îngeraşi
Şi cu dragii păstoraşi,
Şi cu magii călători,
Şi-ngheţaţi colindători
Cântă dulce şi frumos
Că S-a născut Domn Hristos.

CINSTIREA “NORULUI DE SFINŢI” AI VECHIULUI LEGĂMÂNT CARE AU PREGĂTIT VENIREA ÎN LUME A DOMNULUI

Sfântului Luca al Crimeei, predica la Duminica Sfinţilor Părinţi după trup ai Mântuitorului

„Duminica dinaintea Crăciunului Sfânta Biserică o închină pomenirii Sfinţilor Părinţi, iar în duminica precedentă s-a cinstit pomenirea Sfinţilor Strămoşi. Cine sunt strămoşii şi părinţii noştri şi de ce se săvârşeşte atât de solemn pomenirea lor mai înainte de sărbătoarea Naşterii lui Hristos? Strămoşii sunt drepţii Vechiului Testament şi, întâi de toate, Sfinţii Proroci.
De ce este atât de importantă pentru noi pomenirea acestora? Fiecare înfăptuire mare a omului, atunci când îşi propune scopuri mari, necesită o pregătire îndelungată, profundă; la fel şi cele mai mari evenimente din viaţa nea¬mului omenesc se pregăteau în decursul multor ani.
Dacă la fel se întâmplă şi cu faptele omeneşti, şi cu faptele personale, dacă se întâmplă aşa şi în istoria omenirii, atunci cu mult mai mult ar trebui să dureze lucrarea pregătirii marelui eveniment din istoria întregii omeniri – procesul de pregătire a venirii în lume a Domnului Iisus Hristos.
Astfel trebuia să se facă pregătirea neamului omenesc pentru primirea învăţăturii mareţe a lui Hristos.
Închinarea la Dumnezeu cel adevarat, cunoasterea Lui au fost şi în timpurile vechi, şi în cele mai apropiate, specifice poporului ales al lui Dumnezeu. Celelalte popoare nu aveau Revelaţia care a fost dată poporului lui Israel, deci vechii păgâni Îl cunoşteau pe Dumnezeu doar din manifestările naturii înconjurătoare. Religiile lor erau naturaliste, ele divinizau începuturile materialiste ale lumii, închinându-se luminătorilor cereşti, tuturor stihiilor naturii, divini¬zau animale şi păsări şi se închinau la idolii făcuţi de ei înşişi. | Continuare »

Traian Dorz, din vol. Osana, Osana

A fost odată-un Copilaş
născut într-o livadă,
în grajd, afară din oraş…
Şi-atât era de drăgălaş,
că mii şi mii de îngeraşi
s-au coborât să-L vadă.

În noaptea-n care S-a născut,
s-a-nfiorat pământul;
cu cântec Cerul s-a umplut
şi crai din loc necunoscut,
îngenunchind când L-au văzut,
I-au sărutat veşmântul.

Apoi trecut-au rând pe rând,
ca ceasurile, anii…
creştea Copilul cel plăpând
Curat,
Frumos,
Cuminte,
Blând…
dar Îi creşteau cu negru gând
şi Iuda, şi duşmanii… | Continuare »

LA NAŞTEREA DOMNULUI

Arhimandritul Iuliu Scriban

1. În mijlocul învălmăşelii vieţii noastre, odată vine un popas care le opreşte pe toate în loc şi ne îndreaptă ochii spre povestiri foarte vechi, care au fost acum sute şi sute de ani îndărăt. Oamenii uită lucruri cu mult mai apropiate. Se şterg din minte întâmplări petrecute sub ochii noştri. Ca prin vis îţi aduci aminte de unele dintre ele. Despre altele trebuie să te zbuciumi cu mintea ca să poţi spune când au fost. Pe altele le scriu oamenii în cărţi, ca să rămână în ştirea urmaşilor. Cu toate acestea, se uită şi aşa şi mintea se luptă greu ca să poată păstra în tainiţele ei măcar ce îi este de neapărată trebuinţă.
Cu nici un preţ nu uită însă popasul Crăciunului. Deşi el ne aminteşte fapte atât de îndepărtate în trecut, care nici n-au fost măcar pe meleagurile noastre, nici n-au fost povestite în graiul nostru, ele nu încetează a fi povestite şi trâmbiţate de-a lungul întregii omeniri.
2. Şi care sunt acele fapte, şi care este acea povestire?
Este cea care se povesteşte despre naşterea Pruncului Iisus în Vifleemul Iudeii, împletită cu veştile despre Irod împăratul şi cu cei trei crai de la răsărit. | Continuare »

FIUL LUI DUMNEZEU N-A AFLAT ÎN VIFLEEM CASĂ UNDE SĂ SE NASCĂ (Lc 2, 7)

Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufleteşti unde să Se nască

Pr. Iosif TRIFA, «Glasul Dreptăţii» nr. 11 / 25 dec. 1937, p. 5
Evanghelia Naşterii ne spune că Iosif şi Maria, „săvârşind călătoria”, n-au aflat în Vifleem „gazdă” unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii n-a aflat nici o casă şi nu L-a primit nici o „gazdă”. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac L-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
„Văd că sunteţi osteniţi şi sălaş nu aflaţi – va fi grăit omul acela – poftim, intraţi în grajdul meu.”
„Într-un grajd?” – se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă?
Au intrat înăuntru şi pe urmă grajdul s-a umplut de lumină mare.
Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Naşterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece şi azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creştinii de azi n-au loc. Au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri şi desfătări lumeşti, dar când e vorba să-L primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.
Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă şi azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi azi case sufleteşti în care să Se nască şi să renască la o viaţă nouă pe cei din ele. El umblă şi azi de la casă la casă, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apoc 3, 20). | Continuare »

[Aşteptăm Naşterea Fiului lui Dumnezeu]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Buciumi – 28 noiembrie 1981

Acuma suntem în postul Crăciunului, aşteptăm Naşterea Mântuitorului, aşteptăm Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, Care a venit în lume să ridice păcatele lumii, Care a venit în lume să-Şi dea viaţa pentru toţi oamenii.
Toţi copiii se nasc ca să trăiască…
El S-a născut ca să moară!… Să moară pentru noi toţi. Dacă El n-ar fi murit, noi nu ne-am fi putut ridica niciodată ochii cu nădejde spre mântuirea lui Dumnezeu. El a venit să moară pentru noi toţi, în locul nostru, şi El Şi-a dat Viaţa ca să avem iertarea şi răscumpărarea păcatelor.
Cel mai mare lucru este iertarea păcatelor.
Suntem în vremea postului… Foarte mulţi s-au mărturisit şi s-au împărtăşit, poate că… Alţii poate că vor face acest lucru, pregătindu-se spre întâmpinarea sărbătorii minunate a Naşterii Domnul Iisus. Dar oare ne-am pus noi întrebarea cu adevărat: în mărturisirea aceasta, în această Taină a Pocăinţei, am pus noi cu adevărat tot sufletul nostru, lacrimile noastre, gândul nostru hotărât de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne mărturisi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, ca să căpătăm iertarea păcatelor?
Pentru că numai în urma unei mărturisiri adevărate şi-n urma unei pocăinţe adevărate se capătă iertarea păcatelor. | Continuare »

Sf. Daniil SihastrulAcest cuvios părinte s-a născut din părinţi dreptmăritori creştini într-un sat nu departe de Rădăuţi. Din copilărie cuprins de o deosebită râvnă către cele duhovniceşti a părăsit casa părintească şi a trăit o vreme în obştea cuvioşilor părinţi de la biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, nevoindu-se la sporirea credinţei şi a faptelor bune, iubind foarte mult rugăciunea şi privegherile de toată noaptea.

Îmbogăţindu-se în cunoştinţele teologice din citirea cărţilor de slujbă şi din sfinţii părinţi, arătând ascultare şi smerenie în toate cele încredinţate de stareţul acestei sfinte obşti călugăreşti de la Catedrala din Rădăuţi, a primit chipul îngeresc al vieţii călugăreşti, cu numele de David.

Râvna spre şi mai multe nevoinţe duhovniceşti l-a mânat la mănăstirea Sfântului Lavrenţie, aproape de satul Laura de astăzi. În acest loc de sihăstrie, ziua lucra împreună cu toţi ostenitorii sfintei mănăstiri, iar noaptea, în chilia sa, petrecea în necontenită rugăciune şi priveghere. Cunoscându-i râvna şi simţindu-i dorinţa neîncetată după Dumnezeu, la sfatul părintelui său duhovnicesc, stareţul acestei Lavre i-a dat schima cea mare, primind numele de Daniil.

Nu după multă vreme de la primirea stării de schimnic, cu binecuvântarea stareţului său, se retrage în locurile tainice ale codrului, lângă pârâul cu numele Viteu, localitatea Putna, unde cu ajutorul ciobanilor şi al altor iubitori de viaţă duhovnicească şi-a săpat într-o stâncă o chilie pe care o vedem şi astăzi, nu departe de Mănăstirea Putna.

Cunoscut ca mare nevoitor şi stăruitor în rugăciune, Cuviosul Daniil este cercetat de foarte mulţi credincioşi spre a-i cere sfat şi îndrumare de învăţătură şi trăire creştinească şi a se ruga lui Dumnezeu pentru vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti. Un alt loc unde a sihăstrit Cuviosul Daniil este şi stânca Şoimului, lângă Voroneţ, unde, de asemenea, era căutat de credincioşi pentru folosul lor duhovnicesc. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai sus arată minunata întâmplare când a scăpat Daniel proorocul din groapa leilor. Daniel era slujbaş la curtea împăratului Dariu şi, „duh înalt fiind într-însul“, împăratul l-a pus pe el mai-mare peste toţi slujbaşii. Dar asta supără pe slujbaşi şi aceştia căutau să-i afle vină. Dar neaflând, se folosiră de o apucătură vicleană. Prin înşelăciune, făcură pe împăratul să subscrie un ordin în puterea căruia să fie pedepsiţi cu moartea toţi cei ce se vor afla închinându-se altcuiva decât împăratului, timp de treizeci de zile. Daniel se ruga ca de obicei, „de trei ori pe zi plecând genunchii săi“. Pârâtorii îl pândiră şi, aflând că se roagă lui Dumnezeu, îl pârâră împăratului, care, vrând-nevrând, trebui să se ţină de lege; şi Daniel fu aruncat în groapa leilor. „Dumne­zeul tău să te scape“, îi zise împăratul lui Daniel. Dimineaţa, împăratul cu grăbire a venit la groapa leilor şi de departe a strigat: „Daniele, oare Dumnezeul tău Cel viu a putut să te scape din gura leilor?“ „Dumne­zeul meu m-a scăpat“, răspunse Daniel. „El l-a trimis pe îngerul Său care a închis gura leilor şi nu m-au sfâşiat pe mine.“ Atunci împăratul s-a bucurat foarte şi, scoţân­du‑l pe Daniel, i-a aruncat pe pârâtorii lui în groapa leilor care într-o clipă i-au sfâşiat… (Citiţi pe larg în cartea lui Daniel, cap. 6.) | Continuare »

Sinaxar 17 Decembrie

Acest fericit prooroc Daniel era din seminţia lui Iuda, dintr-un neam care se găsea în slujba împărătească. S-a născut în Vitora cea de sus. Încă de pe când era copil a fost dus rob din Iudeea în ţara haldeilor şi a proorocit 70 de ani. A trăit cu 460 de ani înainte de întruparea lui Hristos. Era bărbat tare înţelept, iar iudeii socoteau că este eunuc. A plâns mult pentru popor şi pentru cetatea Ierusalimului. Prin post se înfrâna de la orice mâncare dorită. Era uscăţiv la faţă, dar foarte frumos, cu harul Celui Preaînalt.
Cei trei Tineri, după cum spune istoria, erau din sfânta cetate a Ierusalimului. Tatăl lor se numea Iezechia, iar mama lor Caligona. Iezechia, când era bolnav, a cutezat să ceară lui Dumnezeu să nu-l dea morţii, căci a păzit cele plăcute înaintea Lui; iar Dumnezeu i-a mai adăugat 15 ani la anii vieţii lui. Când Ierusalimul a fost înconjurat şi robit de Nabucodonosor, împăratul babilonienilor, au fost luaţi şi ei robi împreună cu Proorocul Daniel şi duşi în Babilon. Pentru virtutea lor, au fost puşi mai-mari peste treburile împăratului. (Continuare)

Sf-Cuv_Daniil-SihastruA fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor.
Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moşia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare; ci mereu se ruga, şi întru toate ascultă de părinţi.
Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să înveţe carte în mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Căci în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia şi păzirea minţii de gânduri rele. Pentru aceasta cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.
După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr în această mânăstire, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi.
Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic. | Continuare »

Daniel şi cei trei tovarăşi ai lui, Anania, Azaria şi Mişael

Traian Dorz, din «Cărarea tinereţii curate», cap. Tânărul în nenorocire

… Când trebuie să vină vremea şi lucrarea nenorocirii în viaţa omului sau a unui popor sau a unei generaţii, nimeni nu o mai poate împiedica, nici ocoli.
Ea vine ca urmare a unui şir de ani şi de fapte, a căror curăţire, îndreptare, răsplată sau limpezire numai ea o poate face.
Atunci înţeleptul şi nevinovatul şi curajosul, trebuie să răzbească înainte cu încrâncenare, neabătut de la drumul cel bun, prin rugăciune, prin răbdare, printr-o puternică încleştare de Hristos. Ca în ceasul cumplitelor furtuni şi uragane dezlănţuite.
Daniel – şi cei trei tovarăşi ai lui, Anania, Azaria şi Mişael – erau patru tineri credincioşi peste care a venit nenorocirea înfrângerii şi robiei poporului lor (Dan.1, 6).
Dar cine este credincios adevărat acasă la el, acela este şi mai credincios când ajunge departe de casa lui.
Şi cine s-a alipit de Hristos când i-a fost bine, acela se alipeşte şi mai mult de EI atunci când ajunge la greu. Aşa a fost cu Daniel şi cu ceilalţi trei credincioşi. Din multa credinţă şi sfinţenie în care trăiau în familiile lor, ei au ajuns la şi mai multă, acolo departe, duşi în surghiunul lor. În surghiunul lor…
Cuviincioşi, dar hotărâţi, ei şi-au spus şi şi-au ţinut încredinţările lor cu orice preţ şi în orice vreme. | Continuare »