Sfantul NectarieRugăciunile începătoare:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!
Împărate ceresc…
Sfinte Dumnezeule…
Slava Tatălui…
Preasfânta Treime…
Doamne miluieşte…
Slava Tatălui…
Tatăl nostru…
Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacul 1
Pe steaua cea nouă strălucitoare a Ortodoxiei, pe al Bisericii nou zid de apărare, cu bucurie în inimi să îl lăudăm. Izvoraşte tămăduiri şi har bogat. Pentru aceea îi strigăm: bucură-te, Părinte Nectarie!
Icosul 1
Om purtător al bucuriilor celor cereşti, te-ai arătat în lume Nectarie, arhiereule al lui Hristos, în viaţa neprihănită petrecând, drept, cuvios şi de Dumnezeu inspirat, în toate dăruit; pentru aceasta şi de la noi auzi unele ca acestea:
Bucură-te, cel prin care se înalta cei credincioşi ;
Bucură-te, cel prin care sunt risipiţi cei duşmănoşi ;
Bucură-te, vas aurit al înţelepciunii ;
Bucură-te, cel prin care se învinge răutatea lumii ;
Bucură-te, locaş al sfinţeniei şi al lucrării cereşti ;
Bucură-te, carte dumnezeiască a noii cetăţi îngereşti ;
Bucură-te, cel care pe deplin sfânt te-ai arătat ;
Bucură-te, cel care de cele materiale te-ai lepădat ;
Bucură-te, a credinţei răsplata strălucitoare ;
Bucură-te, mijlocitor al Harului cucernic şi tare ;
Bucură-te, cel prin care Biserica se slăveşte ;
Bucură-te, cel pe care insulă Eghina se veseleşte ;
Bucură-te, Părinte Nectarie ! | Continuare »

1. Tot ce este rămas în ceruri – adică în lumea superioară, în starea de necădere – spune slava lui Dumnezeu, cântă şi laudă veşnic slava Lui. Atât îngerii şi duhurile, cât şi sorii şi planetele, care au fost create prin Ideea şi prin Cuvântul Tatălui, adică de Expresia Sa, Fiul Său Iisus Hristos, de El, Oglindirea Slavei Sale, şi de El, Chipul Fiinţei Sale (Evr 1, 3), totul Îi aduce o veşnică şi cutremurător de strălucită şi imensă slavă Lui, Celui prin Care au fost create şi prin Care se ţin.

2. Toate spun… spun neîncetat, spun puternic, spun frumos şi măreţ numai slava Dumnezeului nostru, Care le-a creat şi Care le susţine…

3. Priviţi voi, toţi acei care aveţi ochi şi care puteţi vedea cu ei! Priviţi într-o noapte senină spre cerul înstelat… iar apoi ascultaţi!…
Dacă aveţi urechi şi dacă mai puteţi auzi cu ele, – ascultaţi graiul măreţ al cerurilor, strigat şi tăcut peste toate meridianele şi paralelele lor; ele vă vor spune numai despre slava lui Dumnezeu şi despre frumuseţea Lui!

4. Frumosul mers al tuturor lumilor cosmice, structura lor înţeleaptă, legile lor minunate sau faţa şi umbra lor strălucitoare şi liniştită, măreţia şi tăcerea lor, – toate vă vor spune Măreţia şi Slava Făcătorului şi Binefăcătorului lor şi a tuturor văzutelor şi Nevăzutelor lucrate de El! | Continuare »

IH-Arhiereu– după Filipeni 3, 18 –

De ce-aţi uitat porunca ce-aveaţi de la-nceput,
să mergeţi pân’ la Ţintă pe drumul cunoscut,
să vă-nfruntaţi vrăjmaşii sub orice nume-ascunşi,
de sfânta datorie care-o aveţi pătrunşi?

De ce-aţi stat cu vrăjmaşul de vorbă s-ascultaţi
viclenele-i cuvinte prin care-aţi fost legaţi?
– Priviţi, voi n-aveţi astăzi nici sabie, nici scut,
iar moştenirea voastră la dânşii v-a căzut.

Priviţi măcar în urmă la roade… la ruini,
la dezbinări, la certuri, la fraţii-ajunşi străini
şi veţi vedea ce duhuri sunt cele ce-au venit
la voi cu chip de „înger“ şi glas „neprihănit“.

– Nu numai desfrânarea şi necredinţa sînt
vrăjmaşii noştri-n lupta cea sfântă pe pământ;
credinţele păgâne cu chip viclean-smerit
la fel ni-s de vrăjmaşe, la fel ne-au nimicit.

Să ne trezim, să rupem ucigătorul laţ
prin care-am fost deşarte minţiţi şi dezbinaţi,
viteji să punem mâna pe sabia de foc,
păcatul cel potrivnic să nu-l cruţăm deloc.

Păcatului să-ntoarcem măsura înapoi:
nu ne-a cruţat el fraţii, să nu-l cruţăm nici noi,
s-avem măcar atâta curaj să-l înfruntăm
cât are el, vrăjmaşul, să fure ce-apărăm.

Traian DORZ, din vol CÂNTĂRI LUPTĂTOARE pg. 98

O prezentare pe scurt a consfătuirii de la Poiana Braşov, din 7 noiembrie 1976, făcută de fratele Traian Dorz

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Un moment mai semnificativ în aceşti ultimi ani ai vieţii mele a fost participarea mea la ultima consfătuire pe ţară, cu un număr mai redus de fraţi, dar de o foarte mare însemnătate pentru răscrucea la care ne găseam atunci şi pentru limpezirile pe care le-au adus. E vorba de sfatul frăţesc de la Poiana Braşovului din noiembrie 1976. La acest sfat s-a ajuns printr-un concurs ciudat de întâmplări.
Prin părţile Comăneştilor din judeţul Bacău, mai rămăsese unul dintre fraţii care era un tovarăş de dezbinări al lui Moldoveanu. Acest cunoscut agitator al acelor idei a venit în august la mine, stăruind peste măsură de mult că mai mulţi fraţi din diferite părţi ale ţării ar dori un sfat frăţesc mai larg, care să precizeze clar felul nostru de a crede şi de a învăţa. El pretindea că mulţi dintre fraţi n-au nici un fel de lumină asupra acestui lucru şi, din cauza asta, unii cred într-un fel, alţii în altul.
„Bine, i-am zis. Dacă această dorinţă şi nevoie este a mai multora, iată, eu sunt gata să merg oriunde, numai spre a ajuta cu cât pot la orientarea şi limpezirea acelor lucruri care pentru alţii încă sunt neclare. Deşi împrejurările în care mă găsesc sunt încă destul de grele, iar eu sunt sub restricţia de-a nu mă deplasa nicăieri, pentru Domnul şi pentru fraţi, iată, sunt gata la orice. Să fixăm o dată cam peste o lună, două, trei, pentru ca fraţii să aibă timp să-i anunţe pe cei care trebuie să vină şi care trebuie să ia parte. Găseşte frăţia ta, i-am zis lui, locul cel mai potrivit şi cheamă pe fraţi, cam pe la mijlocul ţării, spre a fi cam la fel de-aproape de toţi.” | Continuare »

– după Iacov 2, 13 –

Nu vi-i milă, oare, să călcaţi aşa
o Lucrare sfântă într-o clipă grea,
nu vi-i milă oare când o dezbinaţi
şi-i furaţi, şi-i rupeţi suflete de fraţi?
Nu vi-i milă oare de iubirea lor,
ranele ce faceţi, că ucid şi-i dor?
Că întreg ogorul piere nerodind,
că ruini şi prăpăd după voi se-ntind,
că pe urma voastră strigă către Cer
vina şi pustiul… şi pedeapsă cer?
Nu vi-i milă oare, fii de ucigaş,
că ei gem şi sufăr sub călcâi vrăjmaş?
…Va veni răsplata,
veţi vedea apoi
cum o s-aibă milă focul şi de voi!

Nu vi-i teamă oare să furaţi aşa
o Lucrare sfântă într-o clipă grea?
Credeţi că nu vede Dumnezeu şi nu-i
vine-odată vremea judecăţii Lui?
Credeţi că păcatul mare şi cumplit
care-l faceţi astăzi nu va fi plătit? | Continuare »

Bogatul nemilostiv şi săracul Lazar

Iubiţilor, parabola aceasta o ascultăm în fiecare an; o ştiu mai toţi cei care cercetează dumnezeiasca biserica. în calendar citim despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Şi ne rugăm ca în fiecare an să ne lumineze Dumnezeu pentru că şi alte, gânduri şi cuvinte, mai noi şi mai adânci, poate, să ne învrednicească să vă împărtăşim.
Prima parte a parabolei zugrăveşte o imagine a lumii de aici – de atunci şi de astăzi, căci de la cădere mereu sunt şi bogaţi, şi săraci; şi bogaţi care uită de săraci, şi săraci care uită de Dumnezeu; dar, din fericire, şi bogaţi care nu uita de săraci. în parabola de faţă, iată, un om bogat – în înţelesul acestei lumi, sărmanul de el –, îmbrăcat în purpură şi în vison, stofe scumpe din vremea aceea. Şi odată cu acestea, mesele lui atât de încărcate. Tragic era însă că în mijlocul atâtor belşuguri de hrană, nu lua aminte că la poarta lui (în acele locuri unde este căldură mare, şi vara şi iarna) zăcea tot timpul un sărac, anume Lazăr; care, vai lui, nici adăpost nu avea.
Mântuitorul înfăţişează aceste două lumi: a bogatului, cu oaspeţii lui, cu fraţii lui, probabil, şi cealaltă, a lui Lazăr. Şi, semnificativ, bogatului nu-i spune numele. Numele întotdeauna dezvăluie persoană, firea, avutul tău lăuntric. Gândiţi-vă: când îngerul vesteşte întruparea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu, cum îi spune Maicii Domnului? “îi vei pune numele Iisus”, şi tâlcuieşte: “pentru că Acesta va mântui pe poporul Său de păcate”. Deci Iisus înseamnă mântuitor. Numele descoperă ceea ce eşti, ceea ce eşti chemat să fii. Cel bogat, sărmanul, nu are nume în Evanghelie. O, Doamne, te îngrozeşti! înseamnă că există nume care se identifica doar cu obsesia mâncării şi a băuturii. | Continuare »

Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni!

Sfantul Nicolae Velimirovici, «Predici»
Evanghelia lui Lazăr si a bogatului nemilostiv, Luca 16, 19-31

(…) Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, strălucit veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar si câinii venind, lingeau bubele lui.
Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni! Dar aveţi răbdare: curând vom vedea un mai înfricoşat tablou, al inegalităţii de dincolo. Ce alăturare de neînchipuit: pe de o parte bogatul, îmbrăcat în porfiră si în vison, şi pe de alta, cerşetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care petrece între cei asemenea lui: bogaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, voioşi; pe de alta, unul care nu are altă tovărăşie decât câinii. Pe de o parte avere, înflorire, si lumina plină; pe de alta sărăcie lucie, boală, foame. Pe de o parte se ridică în slava cerului zvon de muzică şi danţuri; pe de alta, nădejdea muta a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinţei, aşteptarea mută a morţii.

Rabdare în tăcere – pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul aşa cum au obiceiul să facă cerşetorii. Era flămând si dorea numai să se hrănească si el cu rămăşiţele de sub masa bogatului. Tacea. Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când însuşi trupul lui, zăcând între câini, era mai grăitor decât orice cuvânt?
Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit si pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum ii cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori”, pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici si săpate în piatra monumentelor funerare. | Continuare »

ŢINTA

ŢINTA

Traian Dorz,
CÂNTĂRILE ROADELOR

Cei credincioşi ştiu totdeauna unde se duc
şi unde-ajung,
chiar dacă nu ştiu totdeauna pe unde-i duce
drumul lung.

E-adevărat că drumul duce prin loc
mereu necunoscut,
dar urmele pe care mergem pe el le ştim
de la-nceput.

Întreagă calea vieţii noastre e un urcuş
necontenit
prin umbra şi lumina Crucii, când dureros,
când fericit.

Prin umbra şi lumina Crucii, căci amândouă
au un preţ
atât de scump pentru primirea
şi pacea veşnicei vieţi.

Ades ni-e drumul cu tuneluri ce-ntunecate par
şi lungi,
puţină-i liniştea pe cale, dar nesfârşită-i
unde-ajungi. | Continuare »

Traian Dorz – din Răsplata ascultării,  pg. 46-47

… 12. Pentru cei care slujesc numai pentru o plată lumească, acela care le dă plata aceasta le este singurul împărat.
A l sluji cu ascultare este o datorie dreaptă.
Dar când slujba în care eşti este a lui Dumnezeu, nu a unui om, când Casa în care slujeşti este Sfântă, când Autoritatea de care vorbeşti este Cerească, – a declara că tu n ai alt împărat decât un om, aceasta este cea mai adâncă prăbuşire, cea mai cumplită lepădare, cea mai nefericită stare,
cel mai neiertat păcat şi blestem.
Aceasta este şi va fi primejdia prăbuşirii tuturor „slujitorilor” lui Dumnezeu, câtă vreme ei nu depind de El, ci de om.

13. Când îţi alegi slujba lui Dumnezeu, când te hotărăşti să te predai lui Hristos şi să L urmezi pe El, când pui gând şi legământ să umbli călăuzit de Duhul Sfânt (Gal 5, 16), în Casa lui Dumnezeu, – atunci tu trebuie să faci o întoarcere dinspre tot ce este din lume înspre tot ceea ce este din Dumnezeu.

14. Să o rupi cu tot ceea ce este vechi şi firesc, spre a deveni o făptură nouă în Hristos. Să renunţi la tot ce poate fi doar un folos trupesc, spre a urmări în totul foloasele duhovniceşti.
Dacă nu poţi face acest lucru dintr o totală predare şi încredere în slujba Duhului Sfânt, tu vei fi un nenorocit slujitor permanent la doi stăpâni (Mt 6, 24).

15. Căutând să-L „slujeşti” pe Dumnezeu, dar grijind să nu l superi cumva nici pe mamona, „crezând” în Hristos, dar umblând să nu l superi nici pe potrivnicul, – vei aprinde lumina şi la Sfântul Gheorghe, şi la balaur.
Şi vorbind despre plata Celui de Sus, vei căuta să nu o pierzi cumva nici pe a celui de jos, ca să nu te strici cu nici unul.
În felul acesta, fii sigur că vei fi numai al lui satana.

16. Dacă vei cădea în robia trupului atât de mult încât, când vine răscrucea alegerii, te vei prăbuşi cu totul în blestemul de a spune şi tu ceea ce au spus cei ce L au osândit pe Mântuitorul, atunci, fii sigur că şi tu eşti în braţele balaurului, ale păcatului, ale pierzării.
Încercarea de a sluji la doi stăpâni cam astfel se sfârşeşte totdeauna.

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie (14 octombrie)

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducând la lumină pe Cuvioasa, întâi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintând pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: „Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întâlnit un sărac; ascunzându-se de maica sa şi dezbrăcând hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luându-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă. | Continuare »

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Acum duminică avem la rând minunata pildă cu semănătorul şi sămânţa. Această evanghelie o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu pildele Mântuitorului. Acolo veţi afla ce înseamnă sămânţa căzută lângă drum, în pietre, între spini şi pe pământ bun.
Aici vom aminti ceva despre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a rodit. „Păsările ceriului” – înşelăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neîncetat şi recolta seminţei. Când sămânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.
O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o primeşte şi n-o grijeşte.
Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîncetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei. | Continuare »

Traian DORZ,  din ISTORIA UNEI  JERTFE

… După prima săptămână din octombrie, vremea se răci dintr-o dată. Începură nesfârşitele ploi reci de toamnă, cu noroaie şi cu boli. Lucrul la câmp se încheiase şi nu mai avea nici un rost să mai stăm noi aici.
Aprovizionarea noastră se făcea cu greu… Trebuia cărate şi suite aici pe deal, de undeva de la Bucureşti, toate alimentele şi materialele de care aveau nevoie pentru noi. Aici nu era depozitat nimic, fiindcă brigăzile acestea trebuia să plece imediat ce sezonul muncilor se încheia.
Timpul era rău şi înaintat spre iarnă. Comandantul făcuse nenumărate rapoarte să fim evacuaţi de aici. Paznicii sufereau de frig şi de ploaie, făcând naveta de la depărtări, şi protestau că nu mai avea de mult nici un rost să mai fim ţinuţi aici.
Iar până la 2 noiembrie mai erau încă vreo douăzeci de zile…

Nu mai aveam aici nici lemne pentru bucătărie… Trebuia ca noi, brigada de serviciu pe colonie, să tăiem de fiecare dată câte un lemn verde din parcul vechiului conac brâncovenesc. Apoi să aducem lemnul întreg, pe braţe, în sus, pe urcuşul greu, până în curtea coloniei, la bucătărie, unde să-l tăiem cu un topor rău şi cu un târnăcop ştirb.
Într-o zi, când era brigada noastră de serviciu, am fost trimişi jos la poala dealului să doborâm un fag bătrân şi să-l aducem sus. Eram vreo opt de toţi. Fagul era gros, verde şi greu. | Continuare »

… Totul este cu putinţă celui ce crede şi se roagă. Numai dacă sufletul este credincios statornic şi dacă rugăciunea lui este stăruitoare. Căci când omul credincios luptă cu Dumnezeu aşa, omul totdeauna Îl biruie pe Dumnezeu prin rugăciune. Fiindcă Dumnezeu este iubire, iar iubirea nu rezistă rugăciunii.

Hristos poate realiza imposibilul. Dar şi ai Săi pot, în măsura în care cred puternic şi trăiesc în unitate şi părtăşie cu El. Prin Harul Său, şi ei au putut şi vor putea realiza lucruri socotite, omeneşte, imposibile – ca Domnul lor Iisus.
Hristos a înviat morţii. Ai Săi au putut face şi ei aceasta (Fapte 9, 36-41; 20, 7-12).

Hristos a făcut lucruri nemaipomenite. Ai Săi au făcut şi ei la fel. Sfântul Pavel spune: „Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-L fi făcut Hristos prin mine… fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt…“ (Rom 15, 18-19).
Pot chiar şi imposibilul cu Hristos, spune el (Filip 4, 13).
Nu vă temeţi niciodată! Luptaţi-vă cu toată puterea pe care o aveţi, după ce v-aţi pregătit prin rugăciune. Şi apoi aşteptaţi cu încredere neclintită şi tare. Căci oricât ar dura lupta, biruinţa va fi tot a lui Hristos pentru voi. | Continuare »

Minunea arătării Maicii Domnului în chip de lumină a fost surprinsă (foto) la slujba de priveghere a Sfintei Icoane „Plângătoare”, la praznicul ei, în timpul Utreniei, luni 24 septembrie (25 septembrie – ziua liturgică) 2018, la Mănăstirea Boian (Ucraina), jurisdicția Arhiepiscopului Longhin Jar.

Icoana Maicii Domnului „Plângătoare” de la Boian

6 7 8 9-e1538328295202În seara zilei de 18 decembrie 1993, spre sărbătoarea Sfântului Nicolae, pe când se slujea în biserica din Boian utrenia, la chemarea preotului în faţa iconostasului: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, întru cântări cinstindu-o să o mărim”, din ochii Maicii Domnului de pe icoana iconostasului a început să izvorască lacrimi. 0 săptămână întreagă a plâns, iar mai apoi de câteva ori pe săptămână. Cu un an mai târziu a început să plângă şi Pruncul, Înalt Prea Sfinţia Sa Onufrie, Arhiepiscopul Cernăuţilor şi Bucovinei a verificat faptul şi s-a constatat că e o minune Dumnezeiască şi icoana a fost canonizată. Despre minunile săvârşite de la ea, sunt o mulţime de mărturii ale acelora care au fost vindecaţi. Ele vor fi publicate cândva într-o broşură aparte, dar până atunci, ca să spulberăm îndoielile unora, amintim în treacăt doar despre unele din ele.
Astfel un copil olog a căpătat umblet, altul cu o tumoare canceroasă s-a vindecat. Femei care erau stăpânite de duhuri rele s-au curăţat şi au devenit normale. Pruncul nou-născut murea şi după rugăciunile făcute la Maica Domnului, a revenit la viaţă. Toţi creştinii, pe unde s-a făcut procesiune cu această icoană, au rămas întăriţi în credinţa ortodoxă şi mulţumiţi sufleteşte de această binecuvântare. Copiile acestei icoane, au fost înmulţite cu binecuvântarea înalt Prea Sinţiei Sale Onufrie, şi împărţite credincioşilor. Plânsul icoanei se repetă în răstimpuri, când mai lungi şi când mai scurte. Astfel, din august 1997, nu s-au mai ivit lacrimi pe icoană până în 13 decembrie acelaşi an. În dimineaţa acelei zile s-a citit acest nou Acatist, iar seara a început să plângă. Parohul a observat şi a dat de veste Ierarhului, care a venit a doua zi, după slujbă şi a săvârşit un Te-Deum cu acatistul Maicii Domnului. În tot timpul acesta au izvorât lacrimi. Amintirea ei se serbează la 25 septembrie. Dumnezeu să binecuvânteze cu harul Său pe toţi cei ce cinstesc pe Maica Domnului şi i se roagă cu credinţă (ortodoxia.md).
PS – Minunea arătării Maicii Domnului în chip de lumină, după umila mea părere, are o importanță deosebită în contextul evenimentelor pe care le trăim astăzi:
 1. să ne întărească în credința ortodoxă și să înțelegem că Maica Domnului ne este ocrotitoare și ajutătoare preabună la vreme de încercare;
2. să rușineze pe ecumeniștii care stau împotriva Adevărului;
3. să vădească înșelăciunea facțiunii schismatice a lui Filaret, și să zădărnicească planurile anticanonice și antibisericești ale patriarhului Bartolomeu de a acorda Autocefalia schismaticilor ucraineni;
4. să rușineze și să îndemne la pocăință pe pseudoacriviștii (gruparea Sava-Staicu-Rădeni) care l-au batjocorit fără niciun motiv real pe Vlădica Longhin, Ierarhul Mărturisitor al vremurilor noastre;
Preot Claudiu Buză
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!
Sursa: aici

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.“ (Luca 6, 31-36)

Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atât de simple, atât de fireşti, încât atunci când omul aude pentru întâia oară că trebuie să se poarte astfel, se simte chiar stingherit. “Cum de nu m-am gândit singur la asta până acum?” – se întreabă el. Dar tot ce este mare este simplu. Toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de simplă. Ea este îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi.
Lui Hristos I-au urmat în primul rând cei mai simpli oameni, fiindcă orice cuvânt al lui Hristos este simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar înţelege de la sine – şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestor cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!
Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare trupească. | Continuare »

predica de pe munte 1O, creşte-mi iubirea în inima mea,
Iisuse, Iisuse, mereu Te-aş ruga!
Îmi umple cu harul pe care-l aştept
şi ochii, şi graiul, şi inima-n piept!

O, creşte-mi iubirea, Iisuse iubit,
să fiu de-a’ ei haruri deplin copleşit!
Revarsă-mi-o-n suflet cu val după val,
ca râul ce creşte de dă peste mal!

O, creşte-mi iubirea, Iubite Iisus,
în starea şi-n locul în care m-ai pus!
Să port pretutindeni belşugu-i de har
şi-a ei revărsare să n-aibă hotar!

O, creşte-mi iubirea cu rodu-i sfinţit,
chiar numai cu ură de-aş fi răsplătit;
să nu pot, Iisuse, trăi fără ea
– o, creşte-mi iubirea în inima mea!

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

predica de pe munte 2Iubesc pe-ai mei cu-ntregu-mi suflet,
mai mult ca viaţa mea-i iubesc;
pentru iubirea lor, Iisuse,
suspin, mă rog şi mă jertfesc.

Iubesc fiinţele ce-n lume
cu-a mea fiinţă s-au unit,
purtându-le o neschimbată
iubire până la sfârşit.

Iubesc prietenii ce paşii
uniţi şi-i duc cu paşii mei
cu-o dragoste oricând în stare
să facă totul pentru ei.

Iubesc pe fraţii mei cereşte,
cum numai sufletu-mi iubesc;
de ei mă leagă pe vecie
un legământ dumnezeiesc.

Iubesc, ca pe ai mei, vrăjmaşii,
rugându-Ţi mântuirea lor
şi simt c-aş face pentru dânşii
mai mult de cât aş fi dator,

– Dar în iubirile acestea,
în toate-i un hotar ceresc,
o margine la care toate
se sting, se şterg şi se sfârşesc,

Numa-n iubirea Ta, Iisuse,
n-am nici hotar şi nici sfârşit,
pe Tine Te iubesc atâta
pe cât eşti Tu: Nemărginit.

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Rugăciune a Sfântului Nicolae Velimirovici pentru vrăjmaşi

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău. | Continuare »

Traian DORZ

Cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci
când poate-nfăptui-a iubirii dumnezeieşti şi-adânci porunci,
când Adevărul, care este frumseţea conştiinţei, blând
şi măsurat, călăuzeşte credinţa gândului urcând,

Când Frumuseţea, care este al vieţii adevăr divin,
îşi varsă peste duhul nostru şuvoaiele cereşti din plin
neprihănind fiinţa noastră cu chip de îngeri şi de prunci,
– cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci!

Când poate face fără plată tot binele desăvârşit,
când poate-a-şi milui vrăjmaşul, cu gând cucernic şi grăbit,
când poate îndura-n tăcere, iertând a nedreptăţii munci,
cât de curată înfloreşte lumina inimii atunci.

O, n-aştepta aici răsplata pentru nimic ce dăruieşti,
atunci, pe urma ta adâncă răsar seminţele cereşti
şi-n cât e mai pieziş urcuşul suit spre sfintele porunci
îţi va-nflori şi mai curată lumina inimii atunci!

Credinţa şi dovezile

Paul Evdokimov, Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

Sfântul Grigorie de Nyssa vede în Avraam imaginea omului care călătoreşte în profunzimile tainice ale lui Dumnezeu fără să pună întrebări. Ori, tocmai că oamenii pun întrebări şi vor mai ales dovezi, cu toate că Domnul le refuză, întrucât rănesc Adevărul. Meditativ, Pascal notează: „Revelaţia este un văl care se ridică, dar întruparea învăluie şi mai mult chipul lui Dumnezeu“.
Optimismul dovezilor privitoare la existenţa lui Dumnezeu degajă o „plictiseală substanţială“, uitând că Dumnezeu nu este evident şi că tăcerea este una din calităţile Sale, pentru că orice dovadă constrângătoare ar viola conştiinţa umană. Iată de ce Dumnezeu îşi limitează atotputernicia, renunţă la omniscienţă, şterge orice urmă şi se închide în tăcerea iubirii sale patetice. Şi a grăit prin prooroci, după Cincizecime, când vocea Lui se face auzită doar prin răsuflarea Duhului Sfânt. Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul său respect faţă de libertatea umană. „Felul în care Dumnezeu ne întinde mâna este cel care face ca această mână să fie nevăzută“. Mâna lui Hristos răstignit ne acoperă ochii, dar prin crăpăturile ei ochii pot să zărească.
Credinţa   este   răspunsul   nostru   la   atitudinea kenotică (v. Filipeni 2, 7) a lui Dumnezeu. Pentru că omul poate să spună NU, DA-ul său se aşează în acelaşi registru cu DA-ul lui Dumnezeu. Şi, tot de aceea, Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, alungat sau evacuat din propria lui creaţie. Pe Cruce, Dumnezeu a ţinut partea omului împotriva lui Dumnezeu, sau cum spune Pëguy, „a fost de-al omului“. Nicolae Cabasilas o spune admirabil: „Dumnezeu se arată, dezvăluindu-Şi iubirea… Respins, el aşteaptă la uşă… Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ştergerii datoriei, decât iubirea“. Creştinul este un ins mizerabil, dar el ştie că există Cineva şi mai mizerabil, acest Cerşetor de iubire care stă la poarta inimii: | Continuare »

Oameni care „au lăsat totul“

Părintele Arsenie Boca

„Trăgând luntrile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“.(Luca 5,11)
„Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pe cuvântul Tău voi lăsa mrejile jos.“
Pescuitul minunat.
Au lăsat totul (luntri, peşti, casă, părinţi, nevastă) şi au mers după El. Au simţit că nu-i chema un om, om ca oarecare, ci îi chema un Om ca nimeni altul. Dumnezeu se făcuse om. Un om sărac, bun, blând şi de-o nemaivăzută smerenie. Prin acestea se străvedea Dumnezeu; sufletul lor simţea şi pe loc s-a aprins de o mare dragoste de El, cât au uitat toate şi nu le-au mai trebuit acelea, ci numai pe El.
Este prin urmare o sete, o foame, o trebuinţă a sufletului, care nu se stâmpără cu nimic altceva decât numai cu Dumnezeu; iar când Il găseşte nu-i mai trebuie nimic din cele de aici, ci pe toate le lasă şi urmează Lui.
Mântuitorul Iisus cheamă ucenicii – urmaşii Apostolilor – până la sfârşitul veacurilor. Durerea este că, deşi noi Il cunoaştem şi ştim cui credem, noi nu lăsăm nimic din ale noastre şi totuşi ne ţinem că-I urmăm Lui. De aceea întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de noi înşine s-a întărit şi tot mai grea se face noaptea fară de Dumnezeu. Şi aşa iată că lumea întreagă se trudeşte toată noaptea şi nu prinde minte deloc. Oamenii se revarsă unii peste alţii în valuri de mare, cum nu s-a mai văzut mai mare potop de valuri. | Continuare »

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul
„Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni“

„Doctorii cei desăvârşiţi şi înţelepţi atunci măresc mai mult lauda meşteşugului lor, nu când cu fier şi cu foc luptă patima să o supună, după cum este legea războiului, ci numai când aceia ce pătimesc, cu palpări uşoare şi cu doctorii dulci, vor afla leacul bolnavului şi acele înfricoşate porunci ale meşteşugului doctoricesc le vor opri, şi câteva zile cu mâncări doctoriceşti şi hrănitoare potolind durerile, vor arăta pe acela ce pătimeşte mântuit de boală.
Aşa şi preaînţeleptul doctor al sufletelor şi al trupurilor noastre, împăratul împăraţilor Hristos, Dumnezeul nostru, văzând lumea că bolnăvea cu patimile necredinţei şi se umfla ca o rană cu înşelăciunile cele lumeşti spre închinarea idolilor, a socotit cu multe feluri de mijloace şi a purtat de grijă pentru mântuirea oamenilor şi a neamului omenesc – de vreme ce acesta este lucrul cel dintâi al bunătăţii lui, a mântui pe omul din mâinile vrăjmaşului şi a-l aduce la frumuseţea cea dintâi şi la vrednicia de la care a căzut pentru păcatul neascultării al strămoşului Adam -, şi nu trimite ploaie de foc spre îngrozirea lumii, nici porneşte marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necredinţei, ci [lumea] o supune numai cu blândeţe şi cu minuni şi o trage spre dânsul, cu faceri de bine şi cu cuvinte cereşti o preface să se mute de peste dânsa patimile cele sufleteşti, ce se umflau ca o rană otrăvită. | Continuare »

Vamesul-si-fariseul-6Vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş)
de la biserica din Poienile Izei, —  28 septembrie 1980

Aceasta ne trebuie, socotesc, cel mai mult: să ne smerim, să învăţăm de la Mântuitorul Iisus Hristos să ne smerim şi să nu mai zicem niciodată ca fariseul: „Doamne, eu sunt bun, eu nu sunt ca celălalt”. Ci totdeauna să zicem: „Doamne, fie-Ţi milă de mine păcătosul şi iartă-mă pe mine”.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. (…)
Iubiţii mei!
Când vă văd însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu şi când văd că Hristos coboară peste noi, aş dori să nu vă îndreptaţi privirile spre noi. Suntem doar nişte vase de lut şi noi, de care Se foloseşte Hristos. Ridicaţi-vă privirile spre Hristos, Care este în mijlocul nostru, ca să puteţi înţelege ce vrea să ne spună şi ce are de gând să facă cu noi.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a dăruit în ziua aceasta harul acesta. Vor fi martori şi morţii din morminte [împotriva] tuturor celor ce nu vor şti preţui prezenţa lui Dumnezeu astăzi aci [peste] mulţimea adunată să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a ales şi pe noi şi ne-a făcut pescari de oameni. De atunci, de mult, de când, căzuţi şi prăbuşiţi la picioarele Crucii, când Hristos a venit şi în casa noastră, am zis: „Doamne, ieşi de la noi, că suntem oameni păcătoşi”. Atunci când cu sinceritate am mărturisit: „Doamne, sunt un păcătos! Sunt cel mai păcătos om de pe pământ! Primeşte-mă…”, atunci Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a dat cel mai mare drept, prin credinţă şi prin puterea harului Său, de a ne numi şi de-a ne face copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din carne, nici din firea vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi de-atunci ne-a spus: „Duceţi-vă şi voi, de-acum sunteţi pescari de oameni”.
E grea slujba aceasta, dragii mei, să fii pescar de oameni. E grea slujba să chemi sufletele la Dumnezeu. Când parcă toată firea trage spre pământ, e aşa de greu şi-i aşa de mare răspundere să vorbeşti în Numele lui Hristos. Adesea mă gândesc la Mântuitorul când a spus: „Tatăl Care M-a trimis M-a învăţat ce să spun şi cum trebuie să vorbesc”. Noi suntem vase slabe şi adesea poate greşim şi în ce spunem, şi cum vorbim în Numele lui Hristos, în Numele Fiului lui Dumnezeu. | Continuare »

Cel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă

Plină de învăţătura mântuirii este această pildă. Împăratul din pildă este Dumnezeu, iar „nunta“ este Împărăţia lui Dumnezeu, la care sunt chemaţi toţi oamenii. Dar pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu se cere pregătire sufletească. Viaţa noastră trebuie să fie o neîncetată pregătire sufletească pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Omul din pilda Evangheliei intrase la nuntă fără nici o pregătire. În mijlocul celor care veniseră îmbrăcaţi de sărbătoare, el s-a trezit că n-avea haină de nuntă. Intrase în haine murdare şi rupte. În faţa mustrării împăratului, l-au cuprins ruşinea şi tăcerea… A fost amarnic mustrat şi pedepsit.
Acest om nesocotit îi închipuie pe cei care îşi trăiesc viaţa în nepăsare de cele sufleteşti; îi închipuie pe cei care n-au nici o grijă de sufletul lor. Pilda lui este pusă în faţa noastră cu un strigăt de întrebare: „Cum staţi cu viaţa voastră cea sufletească? Cum staţi cu haina sufletului vostru?…
Prin Taina Botezului ni s-a dat o haină sufletească nouă şi curată. Dar această haină n-a rămas şi nu rămâne tot curată. Păcatul murdăreşte, păcatul rupe şi zdrenţuieşte haina sufletului nostru. Ea trebuie îngrijită mereu, spălată şi înnoită. Ştii tu, cititorule, cu ce se spală şi se înnoieşte haina sufletului tău? Se spală cu lacrimile cele calde de căinţă pentru păcate şi, mai ales, se spală cu Sângele Mântuitorului, cu Jertfa cea scumpă a Crucii de pe Golgota. „Sângele Lui ne curăţă de orice păcat“ (I Ioan 1, 7). | Continuare »

cei-chemati-la-cinaTraian DORZ

De ce rămâi departe când drumul ţi-e deschis,
de ce-ntorc fără tine câţi soli ţi s-au trimis?
De ce nu-mbraci veşmântul de nuntă dăruit,
de ce nu iei inelul cel scump, făgăduit?
De ce nu-ţi umpli vasul cu sfântul mir de nard
când candelele toate a celorlalte ard?
De ce nu iei podoaba din aur de Ofir
şi-ntârzii când te-aşteaptă al cântecelor şir,
de ce nu vrei chemarea iubirii s-o asculţi?

– O, nu mai sta departe, te-aşteaptă-atât de mulţi,
nu aştepta durerea când totul va fi-nchis,
nu-ntoarcă fără tine şi ultimul trimis!