Noi L-am aflat pe-Acela ce orbilor dă văz,
când ochii stinşi de patimi îi spală El de tină,
căci ne-a adus în noaptea îndureratei prăzi
lumina Lui, Izvorul de veşnică lumină.
Noi L-am aflat pe-Acela ce muţilor dă glas
şi-i face să vestească minunea bucuriei,
când inima-nţelege al încercării ceas
şi sufletul primeşte cuvântul veşniciei.
Noi L-am aflat pe-Acela ce morţilor dă trai
şi-i face să cunoască eterna înviere,
când inima nu poate să spună-n nici un grai
a Duhului slăvită şi sfântă înfiere.
Noi L-am aflat pe-Acela ce-ologilor dă mers
şi-i face să alerge, ca lumii-ntregi să spună
nemaiuitata clipă când boala lor s-a şters
şi fericirea care le-a dat-o Vestea Bună.
Noi L-am aflat pe Domnul…
– ah, graiul nostru nu-i
în stare niciodată să spună bucuria,
Lumina,
fericirea
şi haru-aflării Lui
ce-ntrece tot ce poate cuprinde veşnicia.
Noi L-am aflat!… Şi-acuma am vrea la orice pas
pe orice om să-l facem s-audă şi să vină
să afle harul care nu-ncape-n nici un glas
şi fericirea care îţi face viaţa plină!
O, voi cei care-n viaţă aţi plâns atât de-amar
şi n-a fost mângâiere pe lume să v-aline,
veniţi! – sunt nesecate izvoarele de har
şi vă vor umple-a’ voastre adâncuri pline-pline!
Traian Dorz, Cântările dintâi