Meditaţii la Adostolul din duminica a VII-a după Rusalii
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Dacă totdeauna noi vom căuta să-i învăţăm numai pe alţii, atunci noi vom rămâne pe veci cei mai neînvăţaţi, cei mai nechibzuiţi, cei mai necunoscători dintre toţi oamenii.
Cine, când citeşte Biblia, spune: aşa trebuie să facă soţul meu, sau soţia mea, sau mama mea, sau fiul meu, acela niciodată nu va înţelege Biblia.
Cine spune: acum să vă învăţ eu ce înseamnă asta; sau: acum vreau să vă explic, să vă tălmăcesc, să vă arăt eu ce înţeles are cuvântul acesta,
acela nu se va alege el însuşi cu nici un înţeles adevărat din nimic ce a tălmăcit el altora…
Pentru că, mai întâi şi mai întâi, din toate cuvintele Sfintelor Scripturi, noi trebuie să auzim pentru noi înşine porunca propriei noastre datorii.
De fiecare dată când citesc în Sfântul Cuvânt o mustrare, eu trebuie să spun: acest cuvânt este pentru mine…
Mustrarea aceasta este pentru mine.
Îndemnul acesta este pentru mine.
Porunca aceasta este pentru mine.
Datoria aceasta este pentru mine.
Osânda aceasta ar putea fi şi pentru mine, dacă nu ascult, dacă nu fac, dacă nu lupt eu.
De fiecare dată când citesc despre o slăbiciune, să mă cercetez întâi pe mine însumi, dacă n-o am cumva şi eu, sau dacă n-aş putea-o avea.
De fiecare dată când este vorba despre un păcat – la fel.
Iar când este vorba despre o virtute a credinţei, despre o roadă a Duhului, despre o faptă a dragostei, să mă cercetez în ce stare sunt eu faţă de aceste înalte şi frumoase lucruri plăcute lui Dumnezeu.
Cât se văd ele cu adevărat în viaţa mea?
Cum mă străduiesc eu să le pot avea şi arăta atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor?
Şi, dacă fac ceva din ele, cu ce gând le fac? Şi de la cine îmi aştept răsplata lor?
Un înţelept a spus odată aşa: O, cât de mulţi se plâng astăzi că n-au cu ce să trăiască şi cât de puţini se plâng că n-au cu ce să moară!
De sărăcia trupească se plâng toţi oamenii, dar de sărăcia sufletească nu se plânge aproape nimeni.
Pe toţi îi auzi plângându-se că n-au bani, sau că n-au haine, sau case, sau avuţii, pentru a trăi cât mai fericiţi pe lumea asta. Dar câţi se plâng, oare, cu durere adevărată că n-au destule fapte bune, destulă dragoste ostenitoare, destulă rugăciune fierbinte, destule lacrimi, destulă milă, destulă răbdare, pentru a putea muri fericiţi şi pentru a putea să aibă fericirea vieţii veşnice?
Pentru a-şi putea câştiga o soartă cât mai comodă în viaţa asta, cât învaţă omul, cât se frământă, cât citeşte, cât întreabă, cât ascultă, cât caută, cât asudă…
Dar pentru a-şi câştiga o soartă mai fericită în viaţa veşnică, un loc mai dulce, o stare mai sfântă, câţi se trudesc, oare, cu adevărat? Câţi învaţă cu dinadinsul? Câţi asudă şi plâng? Câţi se roagă şi suferă?
Geneza este începutul lumii, al omenirii fireşti; Evanghelia este începutul Bisericii, al omenirii duhovniceşti.
Şi după cum tot ce a fost creat frumos şi bine, de la început, s-a putut face numai în lumină şi prin lumină, tot aşa, şi duhovniceşte, tot ce putem face bun şi frumos putem numai dacă avem în noi învăţătura, îndrumarea înţelepciunii, călăuzirea şi sfătuirea luminii lui Hristos.
Iată, dar, de câtă nevoie este pentru fiecare dintre noi să ne însuşim învăţătura Lui cea dreaptă, să cerem înţelepciunea Lui cea de Sus, să strângem în mintea noastră priceperea Lui, prin care să ne cercetăm fără părtinire, să ne orientăm fără greşeală şi să ţinem calea cea strâmtă şi dreaptă fără abatere de la ea, nici la dreapta, nici la stânga (Deuter. 5, 32).
Pentru că oricine n-are lumina aceasta în el se poticneşte (Ioan 11, 10). Este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate (II Petru 1, 9).
Să ne cercetăm deci sărăcia noastră fiecare şi să alergăm la El pentru vindecarea ochilor noştri sufleteşti (Apoc. 3, 18).