IH_43Cum nu-i mâine dimineaţă Ziua Revederii,
când scăpaţi pe veci din ceaţă vom privi lumina-n faţă?
Adu, Doamne, dimineaţă Ziua Revederii!

Ah, de ce nu-i mâine, oare, Ziua Întâlnirii
când vom izbucni spre soare albă, veşnică ninsoare?
Pentru scumpa Sărbătoare, Ziua Întâlnirii!…

De ce oare nu mai vine Ziua Dezlegării,
să se sfarme ce ne ţine, mai curând să fim cu Tine,
Doamne, ah, de ce nu vine Ziua Dezlegării?

Mii de inime suspină, arse-n dor de Tine
şi Te cheamă: Vină! Vină! adu zorii de lumină
inimilor ce suspină arse-n dor de Tine!

Adu mâine dimineaţă Ziua Revederii,
vezi cât plâns avem pe faţă, ce suspin, ce trai, ce viaţă
adu, Doamne, dimineaţă Ziua Revederii!

Judecata-de-apoi-9Sfântul Ioan Maximovici

Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.
Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.
Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh“, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia. | Continuare »

sinodul-din-cretaRedăm mai jos câteva mărturii despre pregătirile, Pseudosinodului care a avut deja loc în Creta în luna iunie a anului 2016, preluate de aici. Interesante sunt concluziile care s-au extras încă din anul 1976 cu privire la dezbaterile conferinței pregătitoare, dar și cu privire la lipsa de necesitate a organizării acestui pseudosinod.

St. Herman of Alaska Monastery (1976).

PRIMA CONFERINȚĂ PANORTODOXĂ PRESINODALĂ

Prima Conferință Panortodoxă Presinodală, cu reprezentanți din aproape toate organismele ortodoxe „canonice”, a avut loc la Chambesy, lângă Geneva, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Constantinopolului, între 21 și 28 noiembrie 1976. În urma acestei Conferințe, presa ortodoxă era plină de știri despre ea și de speranțe pentru convocarea efectivă, într-un final, a „Sfântului și Marelui Sinod” pentru care această Conferință și altele precedente au fost pregătite. S-ar părea că mult mediatizatul al „Optulea Sinod Ecumenic” ar putea fi cu adevărat foarte aproape, și este timpul ca ortodocșii să se uite la el îndeaproape și să vadă ce mai precis s-ar putea aștepta de la el.

Arhiepiscopul Antonie de Geneva al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) a fost invitat la deschiderea solemnă a acestei conferințe. Refuzând această invitație, arhiepiscopul Antonie a afirmat că nu poate participa deoarece Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei nu este în favoarea convocării unui „Sfânt și Mare Sinod”, însă a trimis doi reprezentanți în calitate de jurnaliști observatori: protopopul Alexander Troubnikoff și părintele Pierre Cantacuzene. (A se vedea publicația Messenger a Episcopiei Apusene a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei, Sept.-Oct.-Nov., 1976.)

În a doua zi a Conferinței, aceștia doi au fost martorii acuzației făcută de către delegația Patriarhiei Moscovei împotriva Patriarhiei Constantinopolului, prin enumerarea a 14 abateri canonice făcute de cea din urmă din 1922. Această acuzare a afectat pacea și armonia Conferinței, dar este evident că este vorba de nimic mai mult decât de o altă manifestare a continuei rivalități între Biserica Moscovei și cea a Constantinopolului pentru o poziție de conducere în „Ortodoxia mondială”; această rivalitate este de natură strict politică și nu presupune nici un dezacord față de convocarea sau scopurile celui de-al „Optulea Sinod Ecumenic” propus.

ISTORIA PREGĂTIRILOR PENTRU AL „OPTULEA SINOD ECUMENIC”

(Schița evenimentelor istorice este luat din Episkepsis, publicație a Centrului Ortodox din Chambesy, 1976, no. 155, pp. 7-9.)

Au existat discuții despre un al „Optulea Sinod Ecumenic” încă înainte de Primul Război Mondial și în special în anii 1920, însă singurul „Sinod Panortodox” concret a fost adunarea renovaționistă din 1923 în Constantinopol sub patriarhul Meletios Metaxakis, care deși a decretat multe reforme radicale a putut impune doar una din ele în câteva Biserici: reforma calendarului. S-a adus în discuție nevoia pentru un „Mare Sinod” la întâlnirea „presinodală” a comisiei de la Mănăstirea Vatoped din 1930, și la „Prima Conferință a teologilor ortodocși” de la Atena din 1936, însă nimic concret nu a fost înfăptuit cu privire la el nici atunci și nici decenii după aceea, iar asta datorită condițiilor istorice din Europa. | Continuare »

Sfântul Ioan Maximovici, predică la Duminica Fiului risipitor

Fiul-cel-pierdut-11„Şi i-a spus tânărul tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!»“.

În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri.
Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei – într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor.
Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.

„Sunt moştenitorul unei mari averi – cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească.

Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?
Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu – li se pare lor – fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici – spun ei – ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! | Continuare »

TDorz1Iată cum trebuie să fim priviţi noi. Ca nişte slujitori ai lui Hristos.
Şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1).
Domnul a zis: „Cine este ispravnicul credincios şi înţelept pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale ca să le dea lor partea de hrană la vremea potrivită?“ (Luca 12, 42-44).
„Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora, după darul pe care l-a primit!“ (I Petru 4, 10).

Iată deci că, după Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, acei care au dovada Duhului Sfânt – prin roadele care îi arată că Îl au (Gal. 5, 22-23) – şi care au puterea acestei dovezi în cuvântul lor (I Cor. 2, 1-5), aceştia sunt ispravnici ai tainelor felurite ale lui Dumnezeu.
Harul acestor taine fiind felurit, desigur că şi slujbele împlinirii lor sunt felurite (I Cor. 12, 1-8).
Dar cea mai fericită dovadă că un slujitor este al lui Hristos cu adevărat este că el nu-şi va închipui cu mândrie că este singurul ispravnic vrednic. Nici că slujba lui o poate anula pe a altora.
După cum cerul este plin de stele şi fiecare stea îşi are locul şi însemnătatea ei, tot aşa Biserica lui Hristos este plină de haruri – şi fiecare îşi are valoarea lui.

Preţuirea de către fiecare slujitor a slujbei celuilalt trebuie să fie felul sfânt în care să se privească unul de către celălalt.
Dacă ar fi pe tot cerul o singură stea, niciodată nu s-ar putea vedea nemărginirea şi felurimea frumuseţii înţelepte a lui Dumnezeu, cum se vede datorită mulţimii tuturor stelelor.
Dacă ar fi toate florile de o singură mărime şi culoare, nu s-ar putea vedea atât de bine valoarea fiecăreia, chemarea şi frumuseţea tuturor. | Continuare »

Traian Dorz, Cântări de drum

Ferice-i a vorbi Cuvântul,
puternic şi curat la mulţi,
ferice-i când l-ascultă alţii,
dar mai ferice-i tu s-asculţi.

Ferice-i a primi iubirea,
căci ea e aurul din rai,
ferice-i s-o aduni întruna,
dar mai ferice-i tu s-o dai.

Ferice-i când primeşti vreun bine
atunci când mai în lipsă eşti,
ferice-i, da, dar mai ferice
când tu spre alţii dăruieşti.

Ferice-i când te-ajută altul
în locul strâmt şi-n ceasul greu,
dar mai ferice-i când tu însuţi
pe alţii cauţi s-ajuţi mereu.

Ferice-i fapta dărniciei,
ferice-i binele primit,
ferice-i când îl face-oricine,
dar când faci tu, mai fericit.

Dar şi mai fericit când plata
i-o ocoleşti aici mereu,
căci, neprimind nimic prin oameni,
plăti-ţi-va totul Dumnezeu.

Crucea-002Iisuse, o Iisuse, atâta Te-am rugat
Cu fiecare rană din câte lupte-am dat
Aproape, mai aproape de Tine să mă ţii…
Dar, cât de greu e-aceasta, o Doamne, doar Tu ştii.

La fiece-ncercare simţeam că n-am putut
Să rabd aşa ca Tine, deşi aşa am vrut.
Şi-n lupte-apoi mai iute, mai curajos intram
Mai lângă Tine, Doamne, pe cruce mă doream.

Ca să mă simţi, Iisuse, al Tău pân’ la sfârşit
Pe-acelaşi drum spre Tine, prin cruce rânduit,
Ca să-nţelegi din dorul cu care Te iubesc
Că mai spre Tine ochii şi paşii mi-i zoresc.

Dar de oricare dată când crucea mi-o-ntindeai
Eu tot cădeam sub dânsa şi Tu mă ridicai…
Şi-atât de dulce, Doamne, era sărutul Tău
Că nici o sângerare nu-mi mai făcea vreun rău.

Acum atâtea rane din lupte, Domnul meu,
Mă fac tot mai cu teamă să-ţi cer urcuşul greu.
Şi mai atent în luptă, mai veghetor umblând
Să pot sa rabd, Iisuse, să pot să rabd oricând.

Mai înţelept, în vremea-ncercărilor să pot
Să-mi întăresc umblarea urcând calvarul tot
Chiar dacă-mbrăţişarea-mpăcării mi-e de jar,
O, nu mai vreau, Iisuse, să uit răbdarea iar.

Căci eu tot lângă Tine imi vreau iubirea mea
Chiar de tot cad şi sufăr zdrobit de crucea grea.
Doar biruie Tu-n mine vârtejul beznei când
Eu n-am puteri să birui ispta grea, răbdând.

Căci, iată, se zăreşte al Nunţii răsărit
Şi eu mai mult sub cruce-s decât pe ea jertit.
Dar nu mă las de Tine şi nici de Crucea Ta
Căci Tu-mi eşti şi-alergarea, şi biruinţa mea.

Lidia Hamza

Vlad Gheorghiu

Doamne, toate câte vin
Ori din nor, ori din senin
Ori din cântec, ori din dor
Sau din plânsul tuturor,
Fă aşa ca să nu-mi ia
Cântecul şi dragostea.

Doamne, multe doruri zac
În sufletul meu sărac…
Dar tot drumul Tău curat
Cere jertfă necurmat,
Ori de-i soare, ori de-i nor
Toate au un preţ al lor.

Lacrima sau cântecul
Pot ucide sufletul
Sau să-l nalţe până sus
Plătind preţul de nespus
Doamne, preţul Tău să-mi iai
Ori din cântec, ori din vai.

Doamne, voia Ta s-o ştiu
Ori de-i foc, ori de-i pustiu.
Că prin toate trec voios
Când ştiu rostul lor frumos.
Și cu Tine n-o să pier
nici în flăcări, nici în ger.

[Când eşti smerit te vei compara cu vameşul]

 Traian Dorz,
Alergarea Stăruitoare

… Cel mai uşor lucru este să dai pildă pe alţii. Şi cel mai greu lucru este să te dai pildă pe tine – fie în bine, fie în rău. Dacă eşti un rău, niciodată nu te vei da pildă de răutate pe tine însuţi, din două motive: fie din îngâmfare, fie din ruşine. Dacă eşti un om bun, niciodată nu te vei da pildă pe tine, din o mie de motive.

 Când eşti un fariseu, spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că eu nu sunt atât de rău ca alţii sau chiar ca acest vameş… Când eşti un ticălos şi un desfrânat, totdeauna te vei compara cu alţii şi vei zice: Oricum, tot nu sunt ca ăla sau ca aia…

Dar şi când eşti smerit te vei compara cu vameşul şi vei zice: O, de-aş ajunge să mă pocăiesc şi eu ca el! Sau când eşti răbdător, vei arăta spre Iov sau spre Hristos – şi vei zice: O Doamne, ce este răbdarea mea pe lângă răbdarea aceasta!… Sau când eşti în suferinţă, vei zice: Ce este suferinţa mea pe lângă cele pe care le-ai îndurat Tu, Domnul meu, – şi înaintaşii mei sfinţi!… Ce greu este, într-adevăr, să te dai pildă pe tine însuţi!

Numai oamenii cu adevărat mari înaintea lui Dumnezeu au putut să se dea pe ei înşişi pildă vrednică de urmat. Ce pildă în toate privinţele ne-a fost nouă, mai presus de toţi şi de toate, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus! El Cel Dintâi a spus: „Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29). Sau: Eu v am dat o pildă – cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi (In 13, 15). | Continuare »

EVANGHELIA DE DUMINICĂ ŞI TÂLCUIREA EI – (a Vameşului şi a Fariseului)

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 4 / 5 febr. 1922, p. 3

„Zis-a Domnul pilda aceasta: «Doi oameni au intrat în biserică să se roage, unul fariseu şi altul vameş. Fariseul stând, aşa se ruga întru sine: Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni: jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Zic vouă că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela. Că tot cel ce se înalţă smeri-se-va, iar cel ce se smereşte înălţa-se-va»”.
Iată, doi oameni pune această evanghelie înaintea noastră. Îi pune nu numai ca să ne uităm la ei, ci să şi învăţăm ceva de la ei.
De la vameşul – care îşi dusese păcatele la biserică şi se aşezase cu ele ruşinat acolo înapoi, lângă uşă, unde le stropea cu lacrimile părerii de rău – să învăţăm smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre.
De la fariseul – care tropotea îngâmfat prin biserică şi, în loc de rugăciune, se lăuda pe el şi-i hulea pe alţii, să învăţăm a ne feri de păcatul trufiei. | Continuare »

SĂ ÎNAINTĂM MAI DEPARTE ŞI CU CĂLĂTORIA SPRE CANAAN, SPRE ŢARA FĂGĂDUINŢEI

«Isus Biruitorul» nr. 1 / 6 ianuarie 1935, pag. 5 (fragment)

„Şi au zis: «Să ne alegem o căpetenie
şi să ne întoarcem în Egipt!»
” (Num 14, 4).

(…) Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine în două feluri. Ea vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
Fraţii mei, luaţi aminte, mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu, veţi auzi glasuri care vor striga răspicat: „Oastea asta şi-a făcut de cap… ne-a spart liniştea satelor… ne-a stricat obiceiurile… a făcut împerecheri… trebuie neapărat luate măsuri de îndreptare contra ei şi contra ostaşilor.
Şi atunci se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei cu tărie: „În felul acesta nu mai merge cu Oastea… noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă, care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate”.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi în Egipt, ca să scape de „pustie” şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică”.
Vor rămânea cei tari în Domnul, să păşească înainte pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »

SĂ MAI SPUNEM ŞI CÂTE O POVESTE FRUMOASĂ

În ţările Răsăritului umblă povestea de mai jos, plină de un adânc înţeles:
Cică odată se înfăţişă în faţa unui calif (stăpânilor) o femeie cu haina cernită şi ochii plânşi.
– Măria Ta, se rugă femeia căzând în genunchi, un mare necaz mă aduce aici. Copilul meu, singurul meu copil, a apucat în căile cele rele. A apucat cu patima beţiei. Prietinii lui l-au învăţat, Măria Ta, să bea şi l-au stricat… O, ce năcaz mare a dat acum de capul meu. Copilul îmi mănâncă averea şi îmi mănâncă şi zilele… Ah, cum îmi stricară pruncul oamenii cei răi… Ah, nenorocita de mine…
– Femeie, grăi califul întristat, eu înţeleg lacrimile tale şi necazul tău. Îţi plângi singurul copil apucat în calea pierzării. Mare crimă au făcut cei ce ţi-au stricat copilul. Să ştii, femeie, că în ţara mea o astfel de crimă nu poate fi suferită şi nu poate rămâne nepedepsită. Am să dau tocmai acum poruncă aspră să se facă cercetare amănunţită; şi, despre cine se va afla că a întins pruncului tău primul păhar de băutură, să ştii, femeie, că mâna aceluia îndată va fi retezată cu sabia…
Femeia se depărtă, dar abia ieşi din curtea califului şi iar se întoarse; şi, căzând cu lacrimi la picioarele califului, se rugă, zicând:
– Măria Ta, te rog să nu mai faci cercetările cu copilul meu, căci mi-am adus aminte că eu, ticăloasa de mamă, i-am întins cel dintâi păhar de băutură.
– Dacă este aşa, răspunse califul, du-te acasă şi nu te mai plânge nimănui. Ceea ce ai semănat, aceea vei secera.

Calendarul «Lumina Satelor» 1930, pp. 62-63

Părintele Nicolae Steinhardt

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:
Prima: neluarea în seamă, ignorarea.
Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).
O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?
Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.
A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.

Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă.
| Continuare »

„Erezia, acest păcat înfricoșător, care cuprinde în sine hulă asupra Sfântului Duh, cu totul îl înstrăinează pe om de Dumnezeu și, înstrăinându-l de Dumnezeu, îl predă în puterea satanei“.[1] (Sf. Ignatie Briancianinov)

Dat fiind că în ultimii doi ani subiectul întreruperii comuniunii cu ecumeniștii a devenit foarte actual și că despre asta se discută aproape exclusiv prin prisma Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861), au apărut o mulțime de opinii și interpretări foarte diferite, uneori chiar contradictorii privind acest subiect. Noi am vrea să clarificăm unele chestiuni legate de întreruperea pomenirii și de amintitul Canon 15, pentru a reduce pe cât posibil astfel de divergențe și a evita interpretările dăunătoare.

Contextul istoric în care a fost întocmit Canonul 15

Interpretările greșite legate de Canonul 15 se datorează înainte de toate lipsei unei viziuni integre asupra Sinodului I-II Constantinopol, iar contextul istoric în care a fost întrunit acest Sinod și au fost întocmite hotărârile sale este fundamental pentru interpretarea Canonului 15. Cu 3 ani înainte de acest Sinod, adică în 858, în urma unui conflict dintre sfântul patriarh Ignatie și Bardas, fratele sfintei împărătese Teodora (†866) pe care acesta a înlăturat-o de la putere, Sf. Ignatie a fost lipsit pe nedrept de tronul patriarhal.
În același an marele cărturar și teolog de excepție Sf. Fotie cel Mare, fiind încă mirean, dar având deja o autoritate teologică impunătoare, pe parcursul a doar câteva zile este tuns în monahism și trece toate treptele ierarhice, fiind înscăunat „cu sila și fără de voie”[2] ca patriarh în ziua de Nașterea Domnului în anul 858.[3]
A urmat o perioadă de tulburare în Biserică, fiindcă mulți nu au voit să recunoască noul patriarh din cauza modului în care a fost înscăunat. În 861 se convoacă acel sinod I-II Constantinopol menit să pună capăt tulburărilor. Pentru împăciuirea celor două tabere s-a hotărât pe de o parte ca nimeni din clerici să nu întrerupă comuniunea cu întâistătătorul lor pentru „oarecare vinovăție” (păcate personale, încălcări administrative etc.) până acesta nu este condamnat de un sinod (canoanele 13, 14 și 15), iar pe de altă parte s-a rânduit ca „de acum înainte nici unul dintre mireni sau monahi să nu se ridice deodată la înălţimea episcopiei, ci mai întâi cercetându-se în treptele eclesiastice, aşa să primească hirotonia episcopiei” (Canonul 17)[4] , astfel încât în viitor să nu mai apară astfel de tulburări. | Continuare »

PRECUM ODINIOARĂ AI INTRAT ÎN CASA LUI ZACHEU, aşa, Doamne Iisuse, intră şi în casa României noastre!…

Acum duminică se va citi în biserici evanghelia lui Zacheu, în a cărui casă a intrat Mântuitorul cu mântuire. Această evanghelie trebuie şi ţării noastre celei noi. Şi casa României noastre aşteaptă un Mântuitor şi o mântuire, pentru că prea multe năravuri urâte şi păcate grele s-a aşezat în ea.
Despre Zacheu, evanghelia ne spune că pătimea în beteşugul lăcomiei de a face câştiguri cu orice preţ şi pe orice căi. Şi în casa României noastre avem acest păcat. Lăcomia după bani şi câştiguri a cuprins ca un beteşug şi pe cei mai buni fii ai neamului nostru. Se pare că s-a împlinit prorocia prorocilor:
„Fiecare iubeşte mita şi umblă după plată. Orfanilor dreptate nu fac şi judecata văduvei n-ajunge până la ei” (Isaia 1, 23). „Nimeni nu se îndură de altul. Fiecare jefuieşte în dreapta şi tot flămânzeşte. Înghite în stânga şi tot nu se satură” (Isaia 9, 19-20). „De la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi la câştig” (Ieremia 6, 13).
Dacă Apostolul Pavel scria că „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint” (I Corinteni 6, 10), apoi şi izvorul celor mai multe rele din ţara noastră este acest păcat. Ori încotro ne-am întoarce ochii, vedem cumplitele stricăciuni ce le face acest beteşug sufletesc. (…)
Şi câte alte năravuri rele mai avem în casa ţării noastre, în afară de acesta (zavistia, împerecherile, munca prea pu¬ţină etc.). | Continuare »

CASA

CASA

P. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 1

Bătrânii noştri nu erau poate aşa de ocoşi şi învăţaţi ca noi, nepoţii lor de astăzi, dar, în schimb, ei aveau mai multă înţelepciune de viaţa şi o mai adâncă înţelegere a rosturilor vieţii celei adevărate. Aşa, între altele, bătrânii noştri privegheau neîncetat să fie casa lor curata, cinstită şi ferită de pur¬tările cele slabe. Numele de „casă” era, la bătrânii noştri, un nume sfânt, pe care-l apărau de păcate cu ochi de vultur şi mână de fier.
Dar astăzi nu mai este aşa. Din casete oamenilor de azi parcă, pe zi ce merge, ies afară purtările şi datinile cele vechi şi bune şi, în locul lor, intră altele, noi şi rele. În vremea bătrânilor noştri, tata din casă era acela care mişca toate şi fără voia şi ştirea lui nimeni nu se putea mişca. Mulţi taţi de astăzi însă dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile şi îşi otrăvesc sufletul.
Ba încă ceva mai mult decât atâta. Mai zilele trecute, un primpretor îmi spunea că în plasa lui s-au scos câteva sute de drepturi de făcut joc şi petrecere în case private, iar un cititor de-al nostru îmi scrie că „e mai rău de când ni s-au închis crâşmele, că au început casele oamenilor să se facă crâşme. Se mută crâşmele acum, Domnule Părinte, în casele oamenilor” (şi în mijlocul copiilor)! Asta înseamnă că sunt unii părinţi, unii taţi şi unele mame, care cu voia îşi strică casa, în loc să o întărească. Cu asta odată, slăbeşte şi ţara şi neamul, pentru că casa şi familia este temelia pe care se reazemă o ţară şi un neam. | Continuare »

Traian DORZ, din Eternele poeme

E ceru-n sărbătoare când înc-un păcătos
ascultă şi-mplineşte dorinţa lui Hristos
şi-ntoarce de la felul şi drumul lui pierdut,
şi Tatăl îl sfinţeşte cu dulcele-I sărut…

Dar când pierdutu-acesta, în loc să stea smerit
şi-ascultător sub crucea prin care-a fost primit,
se-ngâmfă cu trufie, călcând Cuvântul Sfânt,
– întregul cer l-îngroapă sub cel mai greu mormânt.

O, cât de mulţi odată cu lacrimi s-au predat
şi corul cel de îngeri cu drag s-a bucurat;
apoi, curând, când primul păcat i-a prăbuşit,
cu ce durere cerul în doliu i-a jelit!

Când doar pentru un suflet e-atâta jale-n cer,
ce trebuie să fie când mii şi sute pier?
Dacă-i atâta cântec când vine-un păcătos,
şi-apoi, când iarăşi cade, cât suferă Hristos!

…O, fericiţi voi, care pe îngeri bucuraţi;
rămâneţi până-n ceruri statornici şi curaţi,
căci vai de cel ce cade;
– al lui păcat spre Har
nu-l va plăti nici chinul cel veşnic şi amar.

NAŞTEREA DIN NOU

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Şoimeni – 5 octombrie 1981

Aşa de frumoasă pildă a fost pilda lui Zacheu! El L‑a întâlnit pe Hristos nu când s-a înălţat, ci când s-a smerit. „Zachee – zice Domnul, coboară-te!”… Căci numai când te cobori te înalţi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu. În faţa oamenilor există o înălţare obişnuită prin laude, prin publicitate, prin slavă lumească, – dar în faţa lui Dumnezeu este invers. Cu cât cineva se poate smeri mai adânc, cu atâta este mai înălţat în faţa lui Dumnezeu.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dăm din toată inima slavă Domnului nostru şi Numelui Său sfânt şi tot ce începem şi tot ce sfârşim, dorim să fie cu lauda, cu slava, cu binecuvântarea, cu bucuria şi cu ajutorul Numelui Său.
De aceea, tot ce începem şi tot ce continuăm şi tot ce sfârşim dorim să facem totdeauna în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Tot ce începem în felul acesta va fi binecuvântat, însoţit de Dumnezeu, apărat de El, întărit de El, răsplătit de El, încununat de El.
Sărbătoarea de azi rămâne pentru noi toţi o sărbătoare plină de adânci şi de puternice înţelesuri duhovniceşti. De nişte dovezi puternice date de harul lui Dumnezeu în mijlocul nostru, spre a ni le aminti întotdeauna.
La bucuriile acestea să cugetăm mereu! La cuvintele acestea, la întâmplările petrecute aici în această dimineaţă de duminică, vom avea încă mult timp de cugetat şi de gândit. Ştim că, pentru oricine vrea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească din toată inima sa, cele auzite astăzi şi cele întâmplate astăzi vor folosi spre mult învăţământ şi spre multă lumină, şi spre mult ajutor pe calea vieţii. Fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu, şi tot ce ne-a spus Cuvântul Domnului Dumnezeu şi tot ce a rânduit El să se petreacă astăzi aici n-a fost întâmplător. | Continuare »

„CĂCI FĂRĂ MINE NU PUTEŢI FACE NIMIC” (In 15, 5)

Ioan  MARINI, «Glasul Dreptăţii» nr. 7 / 13 febr. 1938, p. 1

Cerul lumii este acoperit de nori tot mai groşi. Două războaie fac să sângere două mari colţuri de lume. Şi în fiecare zi se aud mereu ,,veşti de războaie” dintr-o parte şi alta a pământului. Deviza tuturor neamurilor e una singură: înarmarea. Să ne pregătim cu arme cât mai bune, să avem avioane şi gaze cât mai multe, cât mai mulţi soldaţi şi muniţii. Şi toate acestea, pentru prăpădul ce va veni.
O înfrigurare neobişnuită a cuprins popoarele pământului.
Suntem parcă în plin Apocalips. Tropotele cailor morţii parcă se aud prin lume.
„Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc 6, 4).
Acest verset din Biblie spune totul. El oglindeşte tocmai stările vremilor şi oamenilor de azi, a căror simbol nu mai e crucea, ci sabia.
De la o vreme s-au schimbat chiar şi jucăriile copiilor. De la obiecte casnice, bile, cărţi, pătrate etc., s-a trecut acum la jucării „serioase”. Magazinele oraşelor sunt pline cu tunuri, puşti, trenuri, automobile, avioane, motociclete, tancuri, – jucării care „vorbesc” şi ele de „războaie şi veşti de războaie” şi copilaşilor nevinovaţi, care vor cădea şi ei, ca mâine, pradă uciderii vrăjmaşe a războiului.
Ce-i drept, oamenii s-au străduit să înlăture războiul. Liga Naţiunilor tocmai scopul acesta l-a avut: să rezolve pe cale paşnică toate neînţelegerile dintre state, înlăturând pentru totdeauna războiul dintre naţiuni. Dar n-a izbutit. Sub privirile ei neputincioase, a căzut Abisinia, sângeră de ani de zile Palestina şi arde acum Spania şi China. | Continuare »

Traian Dorz

Intampinarea-Domnului_18_03Acum slobozi în pace pe robul Tău, Stăpâne,
spre-odihna cea de astăzi şi slava cea de Mâine,
c-ajunge ura nopţii şi-a vânturilor ace,
şi arşiţa vegherii – slobozi-mă în pace!

Tu ştii că n-am cui plânge şi nu mai am cui spune,
aici zadarnic graiul ar fi să-mi mai răsune,
s-au obosit de mine destui – şi nu le pasă,
de-ajuns e-acum, Stăpâne, – slobozi-mă acasă!

Ajungă a vegherii singurătate lungă
şi-a bătrâneţii trudă, – Stăpâne Sfânt, ajungă,
cenuşa jertfei arse pe-altar întreagă-mi zace,
dezleagă-mă, Stăpâne, şi mă slobozi în pace!

Spre alţi profeţi şi-ndreaptă acum cei de-astăzi faţa,
Stăpâne, fă-le parte de-aceia cu povaţa,
pe mine, iată, lumea tot mai oprit mă ţine,
ajungă-acum, Stăpâne, – slobozi-mă la Tine.

Ai mei s-au dus cu toţii în ţărnă şi-n lumină
şi ce-ar mai fi, Stăpâne, aici să mă mai ţină?
De dulcea Ta Lucrare la nimeni nu-i mai place,
de alţi Hristoşi vrea lumea, – slobozi-mă în pace…

Din vol. Cântarea veşniciei

Traian Dorz, Crucea mântuitoare

Ce minunat este sufletul unui om sau al unui popor care, condus de mintea sănătoasă, înţelege vremea marilor cercetări Dumnezeieşti şi iese în întâmpinarea Domnului! Ieşind cu bucurie în întâmpinarea lui Hristos – adică înţelegând drept şi primind bine îndrumarea mân­tuitoare – se face întâlnirea cea mai fericită a sufletului cu Dumnezeu. Şi a lui Dumnezeu cu sufletul.
Domnul Hristos vine totdeauna cu cele mai fericite rezolvări ale tuturor problemelor tale. Domnul Hristos vine totdeauna cu lumina, cu liber­tatea, cu pacea şi binecuvântarea tuturor îndestulă­rilor tale, atât pentru mintea ta, cât şi pentru inima ta. Ieşi în întâmpinarea Lui totdeauna când vine spre tine.

Atunci, pentru fericirea ta însuţi, să nu‑L laşi pe Hristos să aştepte sau să ceară – vreme prea multă. Şi cu atât mai mult, nu‑L lăsa să plece de la tine, ci ieşi totdeauna în întâmpinarea Lui şi deschide‑I chiar înainte de a bate El la uşa ta. Ce fericit vei fi şi tu, şi El atunci!
Dă‑I Domnului Iisus totdeauna mai înainte de a‑ţi cere El orice vezi tu că are El nevoie de la tine, ascultă‑L înainte de a-ţi porunci şi urmează-L înainte de a pleca. Abia atunci va fi cu adevărat fericită viaţa ta.

O minte sănătoasă şi o inimă curată, iată ce este cu adevărat fericit pentru oricine. Iar acestea numai Tu, Doamne Iisuse, le poţi înnoi şi face prin Învăţătura Ta care este Adevărul şi prin puterea Ta care este dragostea. | Continuare »

Fragment dintr-o scrisoare a fratelui Traian Dorz, trimisă unor fraţi care l-au colindat de Crăciun

Intampinarea-Domnului_2…În Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus se vorbeşte mult despre îngeri, despre păstori şi despre magi, pentru ca să vedem şi să dorim frumoasa curăţie a îngerilor, frumoasa credinţă a păstorilor şi frumoasa osteneală a magilor. Toate aceste virtuţi sfinte ne spun nouă şi ne învaţă pe noi să le dorim şi să ne rugăm să le avem întocmai ca ei. Pentru că numai aşa vom fi şi noi vrednici să-L aflăm pe Domnul Iisus şi să ne împărtăşim de mântuirea Lui.
Dar se vorbeşte prea puţin despre nădejdea şi aşteptarea bătrânilor Simeon şi Ana, care au fost şi ei lângă Domnul Iisus şi s-au bucurat şi ei de El îndată după naşterea Lui. Despre aceşti oameni binecuvântaţi se spune foarte puţin în Cuvântul Sfânt, la Evanghelia după Luca, capitolul 2. Dar o veche tradiţie spune că bătrânul Simeon şi credincioasa Ana duceau o viaţă sfântă, în aşteptarea Domnului. Viaţa acestor oameni ne învaţă că oricine Îl aşteaptă pe Iisus trebuie neapărat să ducă o viaţă sfântă. Duhul Sfânt îi promisese lui Simeon că nu va muri până ce-L va cunoaşte pe Hristos. O, ce făgăduinţă fericită este asta! Şi slăvit să fie Domnul că şi de noi S-a îndurat El, Duhul Sfânt, să nu murim până ce L-am cunoscut pe Iisus.
Dar despre bătrânul Simeon, care a aşteptat mereu pe Iisus ducând o viaţă sfântă, spune tradiţia că el avea aproape o sută de ani când a primit făgăduinţa cunoaşterii lui Hristos. După aceea se spune că a mai trăit aproape o altă sută de ani până ce L-a văzut. În toţi aceşti mulţi ani, se spune că el se ducea zilnic la templu şi aştepta cu dor să apară Hristos. De fiecare dată când veneau mamele cu copiii pentru a fi închinaţi Domnului, Simeon se repezea să vadă dacă nu cumva este acela Copilul, dacă nu cumva vede peste acest copil semnul Domnului, semnul dumnezeiesc şi tainic după care el Îl va recunoaşte pe Iisus. | Continuare »

(Vindecarea orbului din Ierihon)
„Ce voieşti să-ţi fac? …Doamne, să văd!“

Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşea şi putrezea lângă un zid din oraşul Ierihon.

Dar, deodată, un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dă năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare? „Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime… Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate“. În sufletul celui orb deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii. Auzise şi el despre Iisus, Doctorul şi tămăduitorul bolnavilor; şi acest Iisus trecea acum prin acest loc. Gloata cu Iisus se apropie. Nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“…
Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“… Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor care suferă. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?“ „Doamne, să văd!“, răspunde orbul. Să văd iar lumina soarelui, să văd lumea, să-mi văd rudeniile, să Te văd pe Tine şi să pot umbla în cărările Tale“…
Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta!“; şi orbul îndată s-a tămăduit.
O, ce înţeles adânc este în această Evanghelie! În chipul orbului, aşa stăm şi noi orbiţi de patimi şi fărădelegi. „Ochi avem, dar nu vedem; urechi avem, dar n auzim“. Ne tânguim de necazuri, de lipsuri, de greutăţi, dar n-avem ochi să vedem pricina necazurilor şi n avem urechi s-auzim chemarea Domnului de a ne întoarce din calea fărădelegilor. Domnul vede suferinţele noastre, Se apropie cu iubire de noi şi ne întreabă şi pe noi: „Ce voiţi să vă fac?“. Noi însă n-auzim întrebarea Domnului şi nu răspundem nimic la această întrebare. De la Domnul noi nu cerem nimic; noi cerem de la lume uşurarea vieţii şi a necazurilor noastre. | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Tot zorind pe căi străine
Negura şi ceaţa grea
Sting încet lumina mea
Şi-ndoiala iute vine.

Mâna-ntinsă către Tine
Doamne, dinspre noaptea mea
Cere numai o scântea
Ca vederea să-şi lumine.

Ochii Tăi plini de Lumină
Doar o clipă să-Ţi apleci
Când pe lângă mine-Ţi treci
Faţa Ta de milă plină.

Dă-mi să văd, fă şi cu mine,
Ce-ai făcut, în dulce zvon,
Orbului din Ierihon
Când striga, crezând în Tine.

Să-nţeleg, trecând prin lume
Voia-Ţi cu discernământ
Şi-apoi până la mormânt
Raza ei să mă îndrume.