b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Hristos– Puterea Apostoliei
(Meditaţii la Apostolul duminicii a 6-a după Rusalii)

„Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură“ (Romani 12, 7).

 Cel dintâi şi cel mai însemnat lucru este ca fiecare dintre noi să-şi cunoască darul său, şi locul său, şi datoria sa, în slujba Lucrării lui Dumnezeu.
O dată ce fiecare ne-am cunoscut şi ne-am recunoscut slujba la care am fost chemaţi, cu cea mai adâncă smerenie şi curăţie de inimă trebuie să ne ţinem cu tărie statornică de slujba aceasta. De slujirea aceasta şi nu de alta.
De cele mai multe ori, faptul că ai primit un dar nu-ţi dă îndreptăţire să-ţi închipui că le mai poţi avea şi pe altele. Şi dacă ai o slujbă, să-ţi închipui că o mai poţi face foarte bine şi pe alta, a altuia.

Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba la care a fost chemat – aşa sună limpede şi hotărât porunca Domnului nostru.
După cum, într-o unitate ostăşească, fiecare ostaş trebuie să rămână la misiunea sa şi la locul său, în unitatea unde este, fără a avea voie nici să-şi schimbe după placul său unitatea şi nici să-şi părăsească slujba sa, – altfel el va fi pedepsit pentru aceasta – tot aşa este şi trebuie să fie şi în Lucrarea lui Dumnezeu.
Nu se spune, oare, că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al rânduielii, ca în toate bisericile? (I Cor. 14, 32-33).
Şi nu este scris, oare, că cine nu se luptă după rânduieli nu poate fi încununat? (II Tim. 2, 3).
Atunci cui slujeşte cel nesupus rânduielii frăţeşti? | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 21 iulie:

„Cântaţi cu veselie lui Dumnezeu, care este tăria noastră! Înălţaţi strigăte de bucurie Dumnezeului lui Iacov!“ (Psalmi 81, 1).

Doamne, Dumnezeul nostru preaputernic şi-nţelept,
Sfânt eşti, bun şi plin de milă, blând şi minunat, şi drept!
Ce uşor de-aflat eşti, Doamne,
totuşi cât eşti de ascuns,
ce uşor de-a Te pătrunde,
totuşi cât de nepătruns!...

Tu eşti Totul pretutindeni
şi eşti nicăieri nimic,
poţi fi necuprins de mare,
poţi fi infinit de mic.
Înţelept orânduit-ai, Doamne, totu-n Univers,
orice clipă-şi are-o slujbă, orice umbră şi-are-un mers.
Tu porţi soare, lună, stele, auroră şi amurg,
toate-n Tine şi-au izvorul, toate către Tine curg.
Tu,-nceputul tuturora,
Tu, al tuturor Sfârşit,
Minunat şi tainic, Doamne, toate le-ai orânduit…
Tu Te-ascunzi de mulţi ce-n lume înţelepţi se cred şi mari,
dar Te laşi aflat de vameşi, de păstori şi de pescari.
Ne-nţeles rămâi, adesea, pentru-ai lumii învăţaţi,
dar la cei smeriţi şi sinceri cât de limpede Te-araţi!
Cât de limpede-Ţi văd Faţa cei ce-au cugetul curat
care, fără viclenie, cred adânc şi-adevărat.
…Pentru cei ce văd, eşti totul şi-ntr-un munte,
şi-ntr-un spic,
dar eşti Nicăieri nimică pentru cei ce văd nimic. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 20 iulie:

„Şi atunci nu ne vom mai depărta de Tine. Înviorează-ne iarăşi şi vom chema Numele Tău!“ (Psalmi 90, 19).

 Toate nenorocirile noastre vin numai din pricina depărtării noastre de Dumnezeu,
din pricina depărtării noastre de iubirea ascultării şi de smerenia umblării după voia lui Dumnezeu, în care ar fi trebuit să fi rămas fiecare din noi.
Din pricina depărtării noastre de Domnul şi de voia Lui vine dezbinarea şi depărtarea acelora care, prin trufia inimii şi prin rătăcirea minţii, se pot rupe de fraţi
şi se pot ridica împotriva ascultării frăţeşti,
şi pot strica învăţătura de la început,
şi pot face partide potrivnice din unitatea frăţească.
Din pricina depărtării de adevăr vin rătăcirile.
Din pricina depărtării de smerenie vine trufia.
Din pricina depărtării de curăţie şi de lumină vine stricăciunea, întunericul, neascultarea.
Iar din pricina acestora vine apoi mânia lui Dumnezeu în atâtea forme peste fiii neascultării (Efes. 5, 6).

Dar, când conştiinţa stării sale rele se trezeşte într-un om sau într-un popor…,
când Dumnezeu Se îndură de el ca să-i trezească pocăinţa şi hotărârea de îndreptare, atunci, cel dintâi lucru pe care îl face credinciosul Domnului este că urăşte păcatul
şi se depărtează hotărât şi pe totdeauna de păcat. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 16 iulie:

„Nu-Ţi mai aduce aminte de nelegiuirile strămoşilor noştri, ci să ne iasă degrabă înainte îndurările Tale! Căci suntem nenorociţi de tot!“ (Psalmi 79, 8).

Ce grea este noaptea aceea în care nu se mai poate zări chiar nici o lumină!
Ce grozavă poate fi închisoarea aceea din care nu mai poţi vedea chiar nici o scăpare.
Ce deznădăjduită e acea prăpastie din care nu mai poţi zări chiar nici o ieşire…
Starea care, ca o lespede de mormânt, te închide,
sau, ca un nemărginit pustiu, te învăluie şi te sugrumă, fără să poţi scăpa…
Ce îngrozitor de grea este într-adevăr starea care te înghite ca o mlaştină sau ca un balaur,
starea din care nu mai vezi nici o scăpare!…

În astfel de stări, sufletul nenorocit de tot nu mai găseşte putere nici să se roage, nici să plângă, nici să mai îndrăznească o nădejde,
ci stă pierdut, copleşit, leşinat – aşteptând să fie înghiţit.
Nici măcar conştiinţa morţii n-o mai are clară, căci sufleteşte el este mort înainte de a muri trupeşte, fiindcă noaptea grozavă şi grea, noaptea desăvârşită a prăbuşirii, îl cuprinde, acoperindu-l şi îngropându-i tot mai adânc întreagă fiinţa sa, şi cea duhovnicească, şi cea trupească.
Rare sunt conştiinţele care se mai pot înălţa în aceste stări, care mai pot nădăjdui din aceste prăbuşiri, care îşi pot recunoaşte nenorocirea în care se află, ca să poată striga către Dumnezeu: „Din fundul adâncului Te chem, Doamne, ai milă de mine, căci sunt nenorocit de tot!…“ | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 15 iulie:

„Dumnezeule, au năvălit neamurile în moştenirea Ta, au pângărit Templul Tău cel sfânt şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre“ (Psalmi 79, 1).

Păcatul, la fel cu satana din care s-a născut, este nu numai un vrăjmaş al lui Dumnezeu, prin cuvântul cel batjocoritor şi potrivnic,
ci este şi un mare tâlhar, care umblă mereu numai să fure şi să pângărească tot ce este al lui Dumnezeu sau este vrednic de închinare.
Pe cea mai scumpă moştenire a lui Hristos: Lucrarea Sa
şi pe cea mai sfântă Casă a lui Dumnezeu: Biserica Sa,
vrăjmaşul umblă neîncetat să le nimicească şi caută neîncetat să le dărâme.

Oriunde se iveşte o lucrare scumpă pentru Dumnezeu şi un altar curat pentru Hristos sau o părtăşie dulce pentru Duhul Sfânt, acolo, vrăjmaşul cel tâlhar îşi trimite îndată iscoadele sale, care, cu armele lui: prefăcătoria şi lăudăroşenia,
ori cu promisiunile mincinoase şi răstălmăcirile interesate,
ori cu dragostea amăgitoare şi batjocorirea lucrurilor sfinte,
cu toate aceste arme blestemate, el foloseşte viclenia şi mijloacele de amăgire.
Pe toate le foloseşte satan, numai să poată slăbi şi nimici credinţa adevărată şi dreapta învăţătură.
Numai ca să poată slăbi apărarea noastră, ca sufletele să cadă în mrejele întinse şi în groapa săpată de duhul său cel tâlhar şi răpitor.
Atunci paznicii sfintei moşteniri sunt legaţi, iar slujitorii Sfântului Templu, duşi în robie (Jud. 16, 21) –
unde, nenorociţi de tot, ajung în chinul celui rău.

O, ce mare binecuvântare de la Dumnezeu este, când în astfel de vremuri se mai găseşte o rămăşiţă care să păzească neîntinat legământul Domnului şi care să nu înceteze a-I aduce aminte Domnului, cu lacrimi, cu post şi cu rugăciuni fierbinţi, de moştenirea Lui ajunsă în mână la străin!…
Care să-I aducă mereu aminte Domnului de Templul Lui cel iubit, în care tâlharul dărâmă şi pângăreşte tot ce-i mai de preţ şi mai frumos.
Această rămăşiţă mai este singura nădejde, fiindcă mijlocirile ei către Dumnezeu pentru starea jalnică în care a ajuns tot ce era aşa de înfloritor cândva, vor fi, până la urmă, ascultate de către El.

O, dragi suflete credincioase, | Continuare »

Sfatul tatălui, în viaţă,
totdeauna să-l asculţi,
n-ai ca el mai bun prieten,
oricâţi ai avea de mulţi.

N-ai ca el mai bun profesor,
cât sunt alţii de-nvăţaţi;
el te-nvaţă tot ce-i bine
şi spre ce să nu te-abaţi.

El ţi-arată ce e vrednic,
el te-ntoarce de la rău;
cât îl ai, înseamnă-ţi bine
pilda şi cuvântul său.

Căci nimic nu-nlocuieşte
în viaţa ta, îţi spun,
vrednicia şi-adevărul
ce te-nvaţă tatăl bun.

Traian Dorz, Osana, Cântarea îngerașilor

Traian Dorz, din Hristos – Puterea apostoliei
Meditaţii la Apostolul Duminicii a IV-a după Rusalii

„Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine, pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea“ (Romani 6, 21).

Orice nebun se gândeşte numai la prezent, pe când orice înţelept se gândeşte mai mult la viitor. Aceasta este deosebirea dintre ei.
Nebunul se gândeşte: Azi să-mi meargă bine, de mâine nu-mi pasă!
Şi mănâncă azi tot ce are, cheltuieşte azi tot ce are, prăpădeşte azi tot ce are, nesocoteşte orice dreptate, calcă orice lege, dispreţuieşte orice sfat, nedreptăţeşte orice semen şi face tot ce vrea…
Dar urmările nefericite nu întârzie să se arate.
De unde tot iei şi nu mai pui, curând se sfârşeşte. Cine cheltuieşte tot ce are ajunge curând să cheltuiască şi ce nu are.
Iar cine îşi prăpădeşte tot ce i-a rămas rămâne curând un prăpădit al tuturor.
Aşa ajunge, nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, oricine nu gândeşte de la început cum îi va fi sfârşitul drumului pe care îl ia, al lucrului pe care îl începe, al vieţii pe care o duce.
Mai bun este sfârşitul unui lucru, decât începutul lui – spune Cuvântul Sfânt (Ecles. 7, 8). | Continuare »

Eu ştiu că nu-i pe cer decât un soare
Şi-n ce să cred – un singur Dumnezeu,
Şi-o Oaste care-o-nvăţătură are,
Şi-un singur drum – acela strâmt şi greu.

Şi doar acela-i duhul Oastei, care
Cu jertfă grea, de naintaşi sfinţit,
Conduce-n adevăr şi cu ardoare
După Iisus Hristos cel Răstignit.

Şi-acestea îmi formară legământul
Cu care lui Hristos m-am juruit
– Să nu schimb Oastei în vreun fel veşmântul
Şi să nu lepăd steagu-i scump plătit.

De n-oi cinsti vreodată naintaşii,
Nepăsător fiind de vreun cuvânt,
De-mi voi purta pe alte urme paşii:
Să nu am parte-n veac de cerul sfânt!

Iar pe acela care îndrăzneşte
Să-i strice Oastei fericitu-i rost,
Nimic nu-l ierte-n lume cât trăieşte,
Până nu-ntoarce totul cum a fost!

Căci de-om urma pe drept inaintaşii
Şi misiunea lor pe-acest pământ,
Nu vor putea apoi nicicând vrăjmaşii
Să-i sfâşie Oştirii steagul sfânt.

Lidia Hamza

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

Slavă veşnică fie adusă Domnului şi Dumnezeului nostru Care, prin Sfântul Său Cuvânt, ne face cunoscute întreagă voia Lui şi toate condiţiile mântuirii noastre. Binecuvântat şi fericit va fi numai sufletul cumpătat şi smerit, care ţine seama bine de tot Cuvântul Voii lui Dumnezeu şi de toate condiţiile Evangheliei lui Hristos, fiindcă numai acesta se bucură de toată călăuzirea Duhului Sfânt, de la începutul mântuirii sale şi până la primirea acestei mântuiri în slavă.
E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei.
Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit…
O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin Harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia, apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul…

Cuvântul sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face… (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (I Petru 1, 9).
Iată făgăduinţa: Slavă, cinste şi pace vor veni peste orice suflet omenesc care face binele. Da, numai peste cel care face binele. Nu peste cel care predică bine, sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândeşte bine, ci numai peste cel care face binele. Fiindcă nici una dintre celelalte nu-i de ajuns să îmbrace un gol, să sature un flămând, să încălzească un îngheţat, să adăpostească un străin.
Toate celelalte urmăresc foloasele eu-lui, numai binefacerea urmăreşte foloasele de-aproapelui. Toate celelalte pot dovedi credinţă, dar nici una nu poate fi socotită faptă fără mâna care dă, fără piciorul care aleargă, fără umărul care poartă sau genunchii ce se roagă, sau ochii ce plâng. | Continuare »