Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1…Nebuni… slabi… şi dispreţuiţi
Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi înţelepţi… Noi slabi, voi tari… Voi puşi în cinste, noi dispreţuiţi…
Iată la ce stare ajung, până la urmă, slujitorii lui Hristos şi aleşii Săi… să fie de batjocura şi de dispreţul celor pe care ei înşişi i-au născut în Evanghelie şi i-au crescut cu cuvântul, cu lacrimile, cu jertfele, cu primejdiile şi cu suferinţele lor.
Iată soarta părinţilor care, după ce şi-au născut copiii cu suferinţă şi i-au crescut cu greutăţi şi primejdii, au ajuns să fie judecaţi, ocărâţi şi dispreţuiţi de înşişi aceşti copii.
Iată soarta apostolilor şi a trimişilor lui Dumnezeu, care, după ce au părăsit tot ce era şi pentru ei un drept şi un câştig pământesc (îşi părăsesc familia pentru chemarea Evangheliei,
îşi părăsesc rostul pe care şi ei aveau dreptul să şi-l aibă, cum şi-l au toţi ceilalţi oameni…
renunţă la ceea ce era şi pentru ei o bucurie sau o parte de viaţă cum este şi pentru alţii…),
iau toiagul căutării altora, grija mântuirii altora, povara îndrumării altora…

Iar după ce şi-au cheltuit toată viaţa în munca nerăsplătită decât cu foame, cu lipsuri, cu bătăi şi cu ocări,
după ce trezesc suflete din păcat, le aduc la lumină, le hrănesc cu lacrimile lor, cu nopţile lor nedormite, cu drumurile lor istovitoare, cu primejdii de moarte la fiecare pas, cu sudoarea şi cu sângele vieţii lor sacrificate, ajung judecaţi, dispreţuiţi şi părăsiţi chiar de către cei pentru care ei au îndurat pe toate acestea. | Continuare »

Painea-cuvantCa o gustoasă pâine bună
îmi e Cuvântul Tău de Sus,
cu El, de fiecare dată,
îmi saturi sufletul, Iisus.

Tu eşti Pâinea mea,
Tu eşti Apa mea,
Domnul meu Iisus,
Tu eşti toată viaţa mea,
Domnul meu Iisus…

Ca un izvor curat de munte
mereu adânc, frumos şi plin
îmi e Cuvântul Tău, Iisuse,
cu care sufletul mi-alin.

Ca o lumină fericită
îmi e Cuvântul Tău Ceresc,
cu El îmi luminez cărarea,
cu El iubirea-mi încălzesc.

Ca o îmbrăţişare dulce
îmi e Cuvântul Tău iubit,
– Iisus, şi când El mă conduce,
sunt fericit, sunt fericit!

Traian Dorz, Cântări noi

Meditaţii la Adostolul din duminica a VIII-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1Vin câteodată peste adunarea lui Dumnezeu aşa nişte furtuni satanice şi aşa nişte cerneri ispititoare, încât parcă nu mai sunt nici două minţi care să gândească la fel, nici două inimi care să simtă la fel, nici două guri care să vorbească la fel.
Atunci, fiecare vorbeşte în felul lui, crede în felul lui şi umblă în felul lui. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Nimănui nu-i mai pasă de nimic. Nici unul nu mai ţine seama de nici o rânduială, de nici o datorie, de nici o frică.
Atunci Cuvântul şi Adevărul lui Dumnezeu sunt sucite şi răsucite fără nici o teamă, fraţii sunt dispreţuiţi fără nici o ruşine, dragostea e călcată fără nici o milă, Hristos este nesocotit fără nici o grijă, iar diavolul seceră fără nici o piedică.
O, ce vremuri de cumplită zăpăceală sunt acestea şi ce întuneric grozav se lasă în astfel de zile peste Lucrarea şi adunarea lui Hristos!
Ce joc îşi bate atunci Satan de tot ce este al lui Dumnezeu! Şi ce urâtă dovadă dau în faţa lumii şi a necredincioşilor despre credinţa lor în Domnul nostru Iisus Hristos toţi acei care până atunci s-au lăudat peste tot că sunt lumina lumii şi sarea pământului…
O astfel de vreme peste adunarea credincioşilor Domnului este o grozavă cernere a diavolului. Este o întunecare a minţii tuturor. Este o prăbuşire în starea cea mai rea.

Şi totdeauna o astfel de stare este provocată de câte unul sau mai mulţi care n-au vegheat şi prin care au venit un păcat sau mai multe în mijlocul adunării Domnului.
De obicei, vine un păcat trupesc, ca în adunarea din Corint, păcatul despre care spune Sfântul Apostol la începutul capitolului 5.
Dar, după acela, au mai venit şi altele asemenea aceluia, cum se spune şi în capitolul 3, versetul 3: zavistii, certuri şi dezbinări… Apoi, îngâmfare, lăudăroşenie, neascultare…
De fapt, totdeauna, la temelia dezbinărilor nu sunt versetele biblice sau fraţii lucrători ai Domnului. Ci, la temelia tuturor dezbinărilor şi certurilor de partide din Biserica Domnului, este numai păcatul.
Păcatul strică cugetul de la curăţia dragostei faţă de Hristos iar cugetul stricat răstălmăceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi face dezbinări, din pricină că nu mai vede şi nu mai înţelege limpede, fiind ochii lui orbiţi de păcat. | Continuare »

[Nu vă temeţi, Eu sunt! Am venit să vă scap]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984

… Odată, când Mântuitorul a vrut să-i încerce pe ucenicii Săi şi să vadă ce dragoste au ei faţă de El, era într-o seară. Şi i-a trimis să se suie într-o luntre şi să treacă de cealaltă margine a mării. El, zice, S-a dus în munte, să Se roage. Ucenicii au făcut un lucru atunci pe care şi noi prea adesea îl facem, dar pe care n-ar trebui să-l facem niciodată. El le-a spus: „Duceţi-vă voi pe marginea cealaltă a lacului, de partea cealaltă. Eu Mă duc în munte să Mă rog.” Ei, nici unul, n-au zis: Doamne Iisuse, nu ne trimite singuri. Dacă Tu Te duci să Te rogi, ia-ne şi pe noi, să mergem să ne rugăm cu Tine. El i-a încercat, să vadă dacă într-adevăr ei Îl iubesc atât de mult, încât nu doresc să fie nici o clipă despărţiţi de El. Şi a văzut cu tristeţe că ei au acceptat să meargă fără Iisus noaptea… pe o mare. Ce adeseori facem şi noi greşeala aceasta, pornind fără El… Şi ce s-a întâmplat cu ucenicii atunci? Abia au ajuns undeva pe mare şi s-a stârnit o furtună puternică, şi s-au stârnit nişte valuri mari şi au ajuns în primejdie de moarte. Domnul Iisus a ştiut în ce stare sunt ei. A lăsat rugăciunea şi, cu toată întristarea inimii, văzând lipsa lor de dragoste faţă de El, S-a dus El la ei, pentru că ştia în ce stare se găsesc. Şi atunci când L-au văzut venind, nu mai puteau să creadă că este El. Unii ziceau că este o nălucă şi, de frică, au ţipat. A trebuit să spună El: „Nu vă temeţi, Eu sunt! Am venit să vă scap. Voi nu v-aţi gândit la rugăciune. Nu v-aţi gândit să Mă chemaţi cu voi. Eu M-am gândit în ce stare nefericită sunteţi voi fără Mine.” De câte ori ni s-a întâmplat şi nouă aşa! Aduceţi-vă aminte de câte ori aţi fost în primejdie de moarte. Aţi trecut prin accidente, a trecut o maşină la un deget depărtare, la un fir de păr, a trebuit o fracţiune de secundă să nu vi se întâmple moartea şi nenorocirea. Nici nu vă daţi seama cum aţi scăpat. Nu ştiu, omeneşte este cu neputinţă să-mi închipui cum a fost posibilă scăparea. Şi totuşi s-a produs. De ce? | Continuare »


Schimbarea_la_fata_Saliste7. Înainte de cădere, omul nu era carnivor.

Tu îl aşezaseşi în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească.

8. Atunci omul se hrănea cu soare şi cu rouă, ca florile câmpului,

9. se înveşmânta cu lumina ca şi cu o haină, precum cerul Tău şi al lui,

10. se desfăta cu miresme şi culori, ca dimineaţa,
şi se îmbăia în cântări şi în dragoste, ca seninul.

11. Chipul lui era din lumină şi frumuseţea lui, din neprihănire.
De aceea umbla cu Dumnezeu pururea, ca printr-o răcoare, ca printr-o dimineaţă, ca printr-o tinereţe eternă.

12. Şi niciodată nu s-a văzut gol, pentru că lumina era veşmântul lui; un veşmânt de care nu se dezbrăca niciodată.

13. Fiindcă acest veşmânt nu are nevoie să fie spălat, pentru că el nu se poate întina,
nici nu se poate învechi,
nici nu se poate rupe, niciodată.
Ci numai se poate pierde.

14. Înainte de ispitire, cei doi erau unul şi una.
Cele două părţi ale omului erau ca şi cum n-ar fi fost despărţite.
Erau tot ca şi înainte de primul lor somn.
15. Ci ispita i-a despărţit.
Păcatul i-a dezbrăcat de veşmântul luminii.

16. Iar ei s-au pomenit atunci şi goi, şi vrăjmaşi.

17. Căderea i-a făcut doritori şi datornici cărnii
– precum şi pe mine!

18. O Dumnezeul meu cel minunat, unde m-am prăbuşit eu din primul meu Eden, cu amândouă părţile mele?

19. Ce minunat era când nu cunoscusem decât florile şi roua,
când nu-mi văzusem încă goliciunea,
ci numai lumina. | Continuare »

Vindecarea a doi orbi şi un mut în Capernaum

Parintele Constantin Galeriu, predică în duminica a 7-a dupa Rusali

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in sfanta biserica a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum a binevoit Domnul, Mantuitorul Hristos, in Duhul Sfant, impartasindu-se pe El noua pentru ca viata Lui sa fie viata noastra, ne-a impartasit intai din cuvantul lui Dumnezeu si apoi din trupul si sangele Lui. Asa si noi ne impartasim intai din cuvantul dumnezeiestii Evanghelii si apoi, fara indoiala cei care randuieste Domnul sa fie vrednici, se impartasesc si din trupul si din sangele Lui. Deci acum ne impartasim din cuvantul Lui dumnezeiesc si asa sa-l primim, cum zice dumnezeiescul apostol Petru: “Sa primeasca omul cuvantul din Dumnezeu- Cuvantul pentru ca si voi, cuvintele voastre pe care le rostiti, sa fie ca din cuvantul lui Dumnezeu”.
Atunci, iubitilor, in vremea aceea aflandu-se Mantuitorul in Capernaum si vestindu-se in tot tinutul acela prezenta Lui, doi orbi se tineau dupa El strigand: “Miluieste-ne, fiul lui David, miluieste-ne pe noi”. Trebuie stiut – Mesia – era un cuvant care il numea pe Mantuitorul, caci evreii stiau ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu, Hristosul, se va intrupa si naste din semintia lui David, psalmistul, profetul si imparatul David. De aceea cand vom auzi totdeauna in evanghelie cuvant, sa stim si sa cunoastem ca si aceasta chemare se adresa lui Iisus Hristos contemplat, vazut, inteles ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz

Mai orb ca cel fără vedere e omul cel fără de minte,
mai mut cel fără rugăciune ca mutul cel fără cuvinte.

Dumnezeule, ai milă de-orice om în stare grea,
dăruieşte-Ţi mântuirea celor care-s fără ea!

Mai rob e cel zgârcit şi lacom, ca cel în lanţuri şi zăvoare,
păcatu-n care te-nchizi singur e cea mai crâncenă-nchisoare.

Mai ciung ca cel fără de mână e omul fără dărnicie,
căci lipsa milei pentru alţii e cea mai tristă sărăcie.

Mai chinuit e-acel ce are o conştiinţă-mpovărată,
decât cel slăbănog trupeşte ce se târăşte viaţa toată.

Mai fericit cel ce pe Domnul Mântuitor şi scut îl are,
decât cel ce-ar putea să aibă întregul aur de sub soare.

TDorz1Meditaţii la Adostolul din duminica a VII-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Credinciosul trăieşte numai prin răbdare… Cât răbdăm, atâta trăim prin credinţă, atâta trăim din dragoste, atâta trăim în nădejde. Toată viaţa Mântuitorului nostru a fost o viaţă de răbdare. Toată istoria Bisericii şi a Bibliei este o istorie de jertfă, de luptă şi de muncă duse cu răbdare. De la începutul ei şi până astăzi. Şi aşa se vede că trebuie să fie până la sfârşit. Viaţa însăşi, în toată desfăşurarea ei, ne cere zilnic şi în toate privinţele răbdare şi îndelungă răbdare fiecăruia şi tuturor. Fără răbdare nu poţi să trăieşti nici în familie, nici în afară de ea. Nici în iubire, nici în credinţă. Nici între oameni, nici în afară de ei.
De aceea, rugăciunea Sfântului Apostol pentru copiii săi este: Domnul să vă îndrepte inimile spre… răbdarea lui Hristos (II Tes. 3, 5), fiindcă, mai presus, poate, ca în orice altă privinţă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne este o pildă şi un îndemn neîncetat spre răbdare şi spre îndelungă răbdare liniştită şi seni-nă.
Să privim la răbdarea Domnului Iisus în familia Sa.
Deşi Fiu al lui Dumnezeu, conştient de această dumnezeiască înălţime, el totuşi le era supus celor care păreau a fi părinţii Săi (Luca 2, 41-52). Astfel, ni-L închipuim răbdând tot ce un copil obişnuit trebuie să îndure în casa părinţilor săi săraci: foame, frig, muncă, umilire, sărăcie – totul. Nu ştim câte vor fi fost de astea, dar ştim sigur că au fost. | Continuare »

Într-o atmosferă deosebit de calmă și de caldă, ne-am întâlnit din nou pe colina Băncenilor, pe urme de sfinți.
E singurul loc unde Oastea Domnului mai păstrează curată și neamestecată îmvățătura de la înaintașii ei. Și  noi, românii cei puțini rămași pe linia neamestecată de duhul eretic al ecumenismului, de aici ne-am încărcat sufletele cu mult drag și cu multă nădejde în mila lui Dumnezeu pentru tot ce va fi să vină, pentru tot ce va fi să ducem, într-o țară în care niciun ierarh nu vede eretic ecumenismul. Și roadele amare ale acestui fapt se văd prin toate „Untold“-urile de pe plaiurile țării…

Postăm mai jos vorbirea Vlădicăi Longhin, în nădejdea că va mângâia și pe alții, așa cum ne-a alinat sufletele noastre.

DOAMNE, CE SĂRAC E-ACELA

Traian DORZ, din vol. CÂNTĂRI  DE  SUS

Doamne, ce sărac e-acela
care pâinea lui nicicând
nu şi-o-mparte ca s-aline
foamea unui mai flămând!

Doamne, cât de orb e-acela
ce se uită numa-n jos
şi nu vede-n veci lumina
mântuirii lui Hristos!

Doamne, cât de surd e-acela
lângă care-atâta har
cântă, cheamă şi suspină,
şi se roagă în zadar!

Doamne, cât de rob e-acela
care-i lacom şi zgârcit,
care-şi poate-nchide mâna
dinspre semenul lipsit!

Doamne, ce-ngheţat e-acela
care n-are-n sânul lui
nici o rază de iubire
spre durerea nimănui!

Doamne, ce pierdut e-acela
ce se vrea necredincios,
căci, râzând, calcă-n picioare
harul său de la Hristos!

Sfântul Ioan Gură de Aur

Evanghelistul Matei numeşte aici Capernaumul oraşul Său. Betleemul a fost oraşul în care S-a născut; Nazaretul, oraşul în care a crescut; iar Capernaumul, oraşul în care a locuit în permanenţă.
Slăbănogul de la Matei este altul decât cel de la Ioan (Ioan 5, 1-15). Unul se află la scăldătoarea Vitezda, celălalt în Capernaum; unul era bolnav de treizeci şi opt de ani; celuilalt nu i se spune vârsta; unul era lipsit de ajutoare; celălalt avea oameni care-l îngrijeau, care-l purtau, care 1-au adus la Iisus. Unuia Domnul îi spune: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele” (Matei 9, 2); celuilalt îi zice: „ Vrei să fii sănătos?(Ioan 5, 6). Pe slăbănogul de la Ioan l-a vindecat Domnul într-o sâmbăta (Ioan 5, 10); pe cel de la Matei, în altă zi, nu sâmbăta; că dacă ar fi fost sâmbăta, iudeii L-ar fi învinuit; dar aşa, au tăcut; la vindecarea celui de la Ioan s-au pornit cu prigoană împotriva Lui (Ioan 5, 16).
N-am spus fără rost acestea, ci ca să nu socoteşti că este nepotrivire între Evanghelii, bănuind că e vorba de unul şi acelaşi slăbănog.
Uitându-te la smerenia şi blândeţea Stăpânului! Mai înainte depărtase de El mulţimile; când a fost alungat de galbeni, nu S-a împotrivit, ci a plecat, dar nu departe; şi iarăşi S-a suit în corabie, deşi putea să treacă marea cu piciorul; că nu voia să facă totdeauna minuni, ca să nu se creadă că e numai Dumnezeu, şi nu şi om deplin.

Evanghelistul Matei spune că slăbănogul a fost adus la El; ceilalţi evanghelişti spun că l-au adus înaintea Lui, spărgând acoperişul casei (Marcu 2, 4; Luca 5, 10). L-au pus pe slăbănog înaintea Lui, fără să spună ceva; I-au îngăduit totul lui Hristos. La începutul activităţii Sale, Hristos mergea din loc în loc şi nu cerea atât de mare credinţă celor care se apropiau de El; acum însă cei bolnavi vin la El, iar El le cere credinţă. „Văzând credinţa lor”, spune Matei, adică a acelora ce l-au adus. Hristos nu cere totdeauna credinţă de la cei bolnavi; de pildă nu cere credinţă de la cei nebuni sau de la cei care şi-au pierdut conştiinţa din pricina vreunei boli. Acum însă credea şi bolnavul; că dacă nu credea, n-ar fi lăsat să fie coborât. Aşadar pentru că bolnavul a arătat atâta credinţă, Şi-a arătat şi Hristos puterea Lui, iertând cu toată autoritatea păcatele şi arătând prin aceasta că este de aceeaşi cinste cu Părintele Său. Uită-te că chiar de la început Domnul a arătat că are putere; a arătat-o: prin învăţătura Sa, când îi învăţa pe oameni; prin lepros, când i-a spus: „Vreau, curăţeşte-te!”(Matei 8, 3); prin sutaş, când la spusele acestuia: „Zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea!” (Matei 8, 8), | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a V-a după Rusalii

TDorz1Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.
Reiese iarăşi limpede şi din acest loc că atât mărturisirea cu gura, cât şi credinţa din inimă sunt amândouă nişte condiţii care trebuie neapărat îndeplinite. Nu numai într-o clipă, în clipa hotărârii şi a legământului cu Dumnezeu, la naşterea noastră din nou, ci sunt nişte îndatoriri care rămân tot aşa de trebuincioase şi de mari până la sfârşitul vieţii noastre. Până în cea din urmă clipă a trăirii noastre pe pământ. Pe tot drumul mântuirii noastre, până la dobândirea ei deplină de la sfârşitul alergării şi al luptei noastre din lumea asta.

Cu gura noastră trebuie să mărturisim… Să mărturisim şi nu să predicăm sau să facem vorbărie biblică sau confesionalistă. Trebuie să-L mărturisim pe Iisus ca Domnul nostru, ca Stăpânul vieţii noastre, Modelul nostru de trăire, Răscumpărătorul sufletului nostru, Vindecătorul şi Salvatorul, Care ne-a mântuit din moartea şi din osânda veşnică.
Mărturisirea este lucrarea unei încredinţări puternice, afirmarea convingătoare a unor lucruri şi minuni văzute, simţite şi trăite de noi înşine, în propria noastră fiinţă şi în propria noastră viaţă…

Dacă, într-adevăr, Hristos a devenit Domnul şi Stăpânul nostru, prin dreptul de răscumpărare pe care El l-a dobândit asupra noastră prin faptul că ne-a plătit cu Sângele Său,
şi dacă noi am crezut din inimă acest lucru şi l-am simţit în toată fiinţa noastră în mod binefăcător,
atunci, cu siguranţă, gura noastră nu va înceta niciodată a mărturisi cu toată tăria şi cu toată recunoştinţa ei acest lucru, oricui şi oricând.

| Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18)? Apa nu se adună pe crestele munţilor, ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi şi blânzi, care şi-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa. Când o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează şi se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.
Când fiul uită dragostea părintească şi se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta? Îl va alunga din casa sa pe fiu şi va înfia pe străini.

Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincioşi spun: Cutare şi cutare lucru e după natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru.
Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri şi întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”. „Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.
De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.
O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.
Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte. Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu şi cei cărora El le desluşeşte. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

„Intrând Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L pe El şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis Iisus: „Venind îl voi vindeca”

I
Leprosul s-a apropiat de Domnul, pe când Domnul Se pogora de pe Munte; sutaşul, pe când Domnul intra în Capernaum.
–  Pentru ce nu s-au urcat pe Munte nici leprosul, nici sutaşul ?
– Nu din pricina trândăviei  – că la amândoi credinţa le era fierbinte -, ci ca să nu întrerupă învăţătura Domnului.
Apropiindu-se de Hristos, sutaşul a zis: „Sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se”.
Unii comentatori spun că sutaşul a spus pricina pentru care n-a adus cu el şi sluga, pentru a se scuza. Nici nu era cu putinţă, spun aceştia, să-l aducă; era paralizat, chinuit de dureri şi pe moarte. Că era pe moarte o spune evanghelistul Luca: „Era pe moarte”.
Eu însă susţin că aceste cuvinte ale sutaşului sunt o dovadă a marii lui credinţe, cu mult mai mare decât a acelora care au coborât pe slăbănog prin acoperişul casei.
Sutaşul socotea că e de prisos să-şi aduci sluga la Hristos, pentru că ştia bine că era de ajuns numai poruncii lin Hristos ca să vindece pe cel bolnav.
–  Şi ce-a făcut Iisus?
– N-a făcut ce făcuse mai înainte. Hristos de obicei urmează voinţa celor care-L roagă; acum însă o ia înainte şi nu numai că-i făgăduieşte sutaşului că-i va vindeca sluga, dar şi că se va duce în casa lui. O face ca să aflăm credinţa sutaşului. Dacă nu i-ar fi făgăduit aceasta, ci i-ar fi spus: „Du-te acasă, să fie vindecată sluga ta!”, n-am fi ştiut cit e de mare credinţa lui. La fel şi cu cananeanca, numai că în sens invers.
Sutaşului îi spune, fără să fie chemat, că Se va duce acasă la el, ca să afli credinţa sutaşului şi marea lui smerenie; cananeencei însă îi refuză datul, pentru a face să stăruie în cererea ei.
Doctor înţelept şi iscusit fiind, ştie să dobândească cele contrarii prin contrarii. Într-un caz, prin ducerea Sa de bună voie în casa sutaşului; în celălalt, prin amânarea îndelungată şi prin refuzul Său, descoperă credinţa femeii.
Aşa face şi cu Avraam, spunându-i: „Nu voi ascunde de sluga Mea Avraam”, ca să afli dragostea de oameni a lui Avraam şi purtarea sa de grijă pentru sodomiţi.
La fel şi cu Lot; îngerii trimişi la el au refuzat să intre în casa lui, ca să afli cât de mare era iubirea de străini a dreptului Lot.
–  Ce a răspuns sutaşul?
„Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”. | Continuare »

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… Şi cine L-a îndemnat pe Iisus la aceasta? Iubirea şi numai iubirea. Iisus este iubirea desăvârşită. Şi întru toate s-a ostenit a ne convinge de sfânta Lui iubire. Ah, Doamne Iisuse, deschide-ne ochii ca să înţelegem iubirea Ta cerească. Ajută-ne să auzim, cel puţin acuma, strigătul jertfei Tale sfinte. | Continuare »

Fericiţi voi, crini din vale
care nu vă-ngrijoraţi;
– în ce sfinte haine albe
sunteţi voi înveşmântaţi!

– Doamne, fă şi noi asemeni
curăţia s-o căutăm,
cu veşmântul mântuirii
sufletul să ne-mbrăcăm!

Fericiţi voi, corbii care
nu vă-ngrijoraţi întruna
numai să tot strângeţi hrană;
– Tatăl v-o dă totdeauna!

– Doamne, fă şi noi asemeni,
să căutăm întâi ce-i bine
şi-apoi ştim că celelalte
ne sunt date de la Tine. | Continuare »

Voi cei ce-aţi ascultat Cuvântul
din guri de sfinţi şi de martiri,
voi cei care-aţi crescut cu pâinea
unei cereşti împărtăşiri,
voi cei care-aţi avut apostoli
cu grai ceresc şi umblet greu
– voi veţi avea mai mult ca alţii
să daţi răspuns lui Dumnezeu!

Voi aţi văzut ca nimeni alţii
ce jertfe pentru voi s-au dat,
voi v-aţi hrănit c-o mană sfântă
cum nimeni alţii n-au gustat,
voi v-aţi suit pe-aşa Taboruri
cum nimeni alţii n-au ajuns
– de-aceea voi veţi da odată
lui Dumnezeu un greu răspuns.

Căci, iată, voi plecaţi la alţii
cu mult mai napoiaţi ca voi,
voi puneţi pe-alţi hristoşi în cinste,
iar pe al vostru-L daţi napoi,
voi vă huliţi părinţii voştri
şi fraţii-i dezbinaţi mereu,
şi vă uniţi cu prădătorii…
– ce-I veţi grăi lui Dumnezeu?...

Traian Dorz, Cântarea biruinței

– după Evrei 6, 12 –

Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,
privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc ’napoi,
cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca
de v-aş avea în urmă şi nu ’naintea mea?

De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,
trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu,
cum aş putea odată în ochi a vă privi
de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?

Traian Dorz, Cântări luptătoare

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

TDorz1Cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu caută neîncetat să ne înştiinţeze, pe tot drumul vieţii noastre, ca să luăm bine seama asupra marilor adevăruri de care depinde mântuirea sufletului nostru şi primirea noastră în Împărăţia cea veşnică a Domnului nostru Iisus Hristos.
El face mereu o mare deosebire între felul cum judecă lumea şi felul cum judecă Dumnezeu. Între gândurile oamenilor şi Gândul Lui, între căile oamenilor şi Calea Lui, între mântuirea oamenilor şi Mântuirea Lui, între judecăţile oamenilor şi Judecata Lui…
Înaintea oamenilor se au în vedere faţa omului, îmbrăcămintea omului, numele omului; înaintea lui Dumnezeu se au în vedere numai faptele omului. Omul stă înaintea lui Dumnezeu fără faţă, fără îmbrăcăminte, fără nume… numai cu faptele sale, bune sau rele, drepte sau nedrepte, sfinte sau murdare…
Şi judecata se va rosti neşovăitoare, nepărtinitoare, negreşi-toare asupra fiecărei vieţi omeneşti, potrivit cu faptele sale. Se vor avea în vedere cunoştinţa omului, posibilităţile omului, starea omului şi apoi faptele lui, în raport cu toate acestea şi pe măsura acestora. Nici mai mult, dar nici mai puţin.
Ce valoare va mai avea atunci credinţa fără fapte?
Ce preţ vor mai avea atunci intenţiile fără împliniri?
Ce dezvinovăţiri vor mai aduce atunci cei care au ştiut şi au putut face binele, dar nu l-au făcut? (Iacov 4, 17).
Pedeapsa va veni necruţătoare pentru oricine s-a iubit numai pe sine, uitând pe alţii sau nimicindu-i, cum au făcut Cain şi Iuda.
Şi răsplata va veni strălucită pentru oricine a iubit pe alţii, uitându-se pe sine, aşa cum a făcut şi Hristos, Domnul şi Răscumpărătorul nostru şi cum au făcut cei iubiţi ai Lui. | Continuare »

Mozaic-sf-Pavel-predicand

Pe vremea când apostolii predicau Evanghelia Mântuitorului, Grecia, cu capitala ei Atena, era capitala culturală a lumii întregi. Cultura vremilor de atunci era aşa de înaintată, încât ea a rămas până în ziua de azi temelia ştiinţei şi filosofiei. Dar era aceasta o cultură fără Dumnezeu, o cultură ce nu ţinea seamă de dorinţele şi lipsurile sufletului şi de aceea oamenii de pe atunci, cu toată cultura, nu erau fericiţi. Lumea era plină de frământări sufleteşti şi filozofii căutau un reazem sufletesc. Prin ajutorul minţii lor, filozofii ajunseseră a înţelege că este şi trebuie să fie un altfel de Dumnezeu de cum erau idolii lor ciopliţi din piatră şi metal. În căutarea acestui Dumnezeu şi în cinstea lui, atenienii ridicaseră şi o biserică pe care scria „Necunoscutului Dumnezeu“. În această Atenă „plină de idoli“ ajunge Apostolul Pavel şi începe a-L predica pe Iisus Hristos prin sinagogi şi pe stradă. La început filozofii râdeau de el dar mai târziu îşi ziseră: „Hai să vedem ce vrea acest limbut“. Şi l-au invitat pe Pavel să vorbească în areopag, adică în locul unde învăţaţii țineau adunări şi vorbeau poporului. În fața învățaților şi a poporului, Pavel, stând în picioare astfel a grăit:

„Bărbaţi atenieni, întru toate vă văd pe voi ca şi cum ați fi mai cucernici. Pentru că, trecând şi privind închinăciunile voastre, am aflat şi un jertfelnic întru care era scris: «Necunoscutului Dumnezeu». Pe Care, necunoscându-L voi Îl cinstiți, pe Acesta eu Îl vestesc vouă. Dumnezeu a făcut lumea şi toate cele ce sunt într-însa. Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului… El dă tuturor viață şi suflare şi toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele mai înainte rânduite şi hotarele locuinţei lor; ca să-L caute oamenii pe Domnul, că doară L-ar simți pe El şi L-ar afla, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi. Căci întru Dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem, precum şi oarecare dintre poeții voştri au zis: că neamul lui Dumnezeu suntem…“ | Continuare »

Dintotdeauna, cel rău n-a putut suporta lucrarea sfințitoare care-l duce pe om la Hristos. Și se zbate ca să-l ducă pe om doar până la biserică, dacă nu-l poate opri de tot, numai să nu ajungă la schimbarea vieții, la Nașterea din nou, pe care o cere Hristos.
Oastea Domnului este o mișcare de trezire sufletească în cadrul Bisericii, nu în afara ei, nu în completarea ei. Nu este nici Treaptă, nici Ordin, nici orice altceva. Și dacă deranjează pe unii, categoric deranjează pe cei care nu înțeleg nevoia schimbării vieții, a slujirii lui Dumnezeu în toate zilele, nu numai în zi de sărbătoare, a predării vieții întregi în slujba lui Hristos.
De-a lungul istoriei creștinismului, multe asociații sau grupări („Rugul aprins“, spre exemplu sau Pro-vita, ca să vorbim doar de contemporaneitate) au întors pe oameni din drumul lumesc spre Hristos. Oastea Domnului nu s-a oprit doar la preocupări de ordin social, ci a urmărit schimbarea vieții, ruperea cu păcatul, după care apoi orice nevoie socială, de binefacere sau milostenie putea fi rezolvată.
Dacă doar cele două lucrări: Oastea Domnului și cea a pr. Visarion v-a atras atenția așa de tare, oare nu cumva faceți jocul celui care nu dorește schimbarea sufletească profundă a omului? Cum de nu deranjează pe mai nimeni ASCORUL sau, mai nou, ITO? Pentru că acestea nu rup pe membrii săi total de lume, ci îi înconjoară cu diferite activități spirituale care să-l facă pe om să creadă că-i este suficient efortul spre Dumnezeu.
De ce trebuie neapărat schimbarea vieții? De ce trebuie să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti? De ce trebuie Naștere din nou? Nu cred ca trebuie să argumentez această necesitate.
Schimbarea lăuntrică se face doar prin Duhul Sfânt, a Cărui lucrare este una de foc, care mișcă inimile către Hristos.
Să se teamă oricine se atinge de aceste lucrări ale Duhului Sfânt, că foc sunt și ard!

Când v-am citit articolul publicat pe blogul dumneavoastră – „Despre mișcarea Oastea Domnului și despre mișcarea Visarionistă și blasfemierea Tainei Botezului[1] – am rămas stupefiată. Argumentele dumneavoastră sunt atât de superficiale, că articolul întreg nu merită niciun răspuns. Și dacă, atât de târziu, m-am hotărât totuși să răspund, nu e pentru dumneavoastră, ci pentru cei care au citit poate acest articol, pentru că, noi, cei puțini nepomenitori, urmărim și noi ce ne-a mai rămas de urmărit și de citit din presa cu adevărat mărturisitoare a ortodoxiei. Și mulți, cunoscându-vă atitudinea antiecumenistă, ar putea crede acest articol.
Și începeți dumneavoastră cu o falsitate grotescă: „Vom începe să analizăm Oastea Domnului prin ramura ei numită Mișcarea Visarionistă“. Mișcarea visarionistă nu a fost niciodată o „ramură“ a Oastei Domnului. Îl citați când afirmați această minciună pe pr. prof. David Pestroiu [2]. Acesta nu a fost niciodată ostaș. Şi este un ecumenist declarat. Cum să publicați ceva fără să vă documentați din mai multe surse? Nu am nimic de reproșat Mișcării visarioniste, nu am cunoscut-o niciodată, doar de ceva vreme, ne întâlnim la slujbele nepomenitoare ale Părintelui Claudiu Buză cu câțiva membri din această mișcare și acum abia am cunoscut câteva persoane, pentru care am tot respectul și admirația, dar nu le cunosc nici modul de viețuire, nici încredințările, și niciodată nu am participat noi ostașii la vreo întrunire de-a lor sau ei la noi. Doar la oficierea Sfintei Liturghii, unde poate participa orice om botezat. Dar eu nu am a judeca pe nimeni, nu e treaba mea. Dacă duhovnicul nu a găsit în ei ceva care să-i abată de la rânduielile Bisericii, cine sunt eu să cer o nouă Mirungere pentru ei? Sau pentru noi, ostașii, că înțeleg că suntem „ramuri“ cu ei. | Continuare »

Soborul-sfintilor-apostoli1. Când credincioşii Domnului care sunt dincoace de hotarul veşniciei sunt cu adevărat într-o stare după voia lui Dumnezeu, ei sunt în Hristos cu tot felul lor de gândire, de simţire şi de umblare. Fiindcă ei sunt plini atunci de Duhul Sfânt Care este sfinţirea lor.

2. Credincioşii de dincoace sunt un singur trup cu credincioşii Domnului care sunt dincolo de hotarul timpului, în veşnicie. După cum mădularele inferioare ale trupului sunt unite cu mădularele superioare ale aceluiaşi trup, prin aceeaşi inimă, prin acelaşi sânge, prin aceiaşi nervi. Duhul Sfânt face legătura între noi, cei de jos, şi cei de sus, după cum sângele unui trup întreţine şi îndrumarea tuturor.

3. Evanghelia nu ne mai spune despre alţii, care ar mai fi fost chemaţi în acelaşi timp la slujba apostoliei, decât despre cei doisprezece. Dar se poate presupune că Mântuitorul, căutând, îi va mai fi chemat şi pe alţii până ce s-a întregit numărul. Însă alţii n-au primit chemarea acestei apostolii, decât ei. După ce s-a împlinit numărul, poate că ar mai fi venit şi alţii, dar acum numărul se umpluse.

4. Spune Evanghelia că Domnul i-a chemat mereu şi pe alţii la felurite slujbe pentru care i-ar fi pregătit. Dar unul ar fi dorit să-i dea loc să se odihnească…
Altul, să-şi vadă şi de treburile pământeşti. Iar altul nu se putea despărţi de ai lui (Lc 9, 57-62). Şi pentru că I-au pus condiţii lui Dumnezeu, El s-a lipsit de toţi aceştia.

5. Când te cheamă Domnul, nu-I pune nici o condiţie lui Dumnezeu. Nu spune: Te voi urma, Doamne, dar numai dacă îmi faci cutare avantaj. Sau: dacă îmi dai cutare şi cutare lucru. Cine Îi pune astfel de condiţii lui Dumnezeu, la acela El renunţă, fiindcă inima unui astfel de om nu va fi niciodată în întregime predată Domnului, iar în partea de inimă nepredată lui Dumnezeu, satana va aşeza totdeauna un păcat sau mai multe. Iar omul acela va face numai rău. | Continuare »

Traian DORZ

Doresc deplina biruinţă
asupra vieţii de păcat,
ca-n clipa cercetării Tale,
în voia Ta să fiu aflat.

Doresc cununa curăţiei
pe suflet pururea s-o port,
până când glasul Tău sfărma-va
al ţărnei mele şubred cort.

Doresc la capătul sfinţirii
pe drumul vieţii greu şi lung,
schimbat în Chipul Slavei Tale,
Iisuse, fericit s-ajung.

Doresc c-un dor cum nu e altul
mai sus de cerul străveziu,
în veci să-Ţi pot privi mărirea,
Iisuse, când va fi să viu.

Doresc…
dar pentru toate-acestea,
eu nu am nici un dar ascuns
decât o inimă smerită,
Iisuse, oare-o fi de-ajuns?

Steagul Biruinţei Tale,
Dumnezeule Slăvit,
prin ce lupte, câte veacuri
şi-n ce fel a strălucit!

De când l-a nălţat Golgota
peste şarpele înfrânt,
ce puteri şi ce potrivnici
a zdrobit înaintând!

Ce mâini sfinte-l înălţară
şi-l purtară până az’
tot mai nalt şi tot mai sigur,
mai frumos şi mai viteaz!

L-au stropit cu sânge sfinţii
şi martirii fericiţi,
arşi pe rug sau traşi pe roată,
dar în veci nebiruiţi!

L-au scăldat în lacrimi ochii
sfintelor fecioare, mii,
– toţi cei ce-au murit privindu-L
pentru veci de veci sunt vii.

– El e Steagul Oastei noastre,
după El suim luptând,
cu El vom intra-n Cântarea
Biruinţei în curând!

Traian Dorz, Cântarea biruinței