HRISTOS CEL CU RĂNI ŞI MIRONOSIŢELE

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru de la o adunare din Săptămâna Luminată

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna.
Cât ar trebui să-I mulţumim noi lui Dumnezeu pentru această credinţă: cea adevărată, cea pipăită, cea sfinţită! Dumnezeul nostru cel adevărat a fost atât de bun cu noi şi ne a arătat, prin Fiul Lui, ce-a avut mai scump şi ce-a avut mai drag. Şi preţul cel mai scump al răscumpărării tale şi a mele s-a plătit cu sânge. Nu cu bani, nu cu argint, nu cu aur, nu cu apă, nu cu lucruri pieritoare, care pot fi de pe pământul acesta şi pe care le am fi putut noi da, careva dintre noi: postul nostru sau rugăciunea noastră, sau faptele noastre cele bune. Căci şi faptele noastre cele mai bune erau ca nişte cârpe murdare înaintea lui Dumnezeu. Şi pentru aceea a trebuit rănile lui Iisus, crucea lui Iisus, moartea lui Iisus, patimile lui Iisus.
Tatăl nostru Bun, Căruia-I spunem noi în fiecare zi: „…dă-ne pâine şi astăzi, Doamne, pâinea noastră cea de toate zilele” (şi noi nu avem pâine, numai dacă ne-o dă El), pe lângă toate binecuvântările pe care ni le-a dat mereu, în fiecare zi, nouă ne dă mari binecuvântări în stările când ne întâlnim unii cu alţii, în sărbătorile când ne întâlnim unii cu alţii, în momentele acelea fericite, de când L-am întâlnit pe El, de când am întâlnit mântuirea, de când am întâlnit răscumpărarea la crucea Domnului Iisus, când primele noastre lacrimi de părere de rău şi de căinţă pentru păcatele noastre s-au întâlnit cu Jertfa de pe cruce, cu stropii Lui de sânge. A fost cea mai însemnată [zi] pentru fiecare dintre voi. De-atunci încoace, ori de câte ori ne întâlnim, Tatăl nostru ne dă Pâine. Tatăl nostru ni L-a dat pe Fiul Lui. Ce-ţi trebuie mai mult decât atât? Darul cel mai scump îl avem pe El. Şi-n seara aceasta El a venit aci. Vă miraţi voi că vin fraţi? Nu vă miraţi. Noi nu ne mirăm că voi aţi venit până aci. Ci sunteţi răsplătiţi în momentul acesta. Toţi paşii voştri vă sunt răsplătiţi şi vă sunt număraţi.
El e-n mijlocul vostru şi-n seara asta aici. Este cineva bolnav? Să se atingă de El. Este cineva slab? El e şi putere care-i întăreşte pe toţi slabii. Flămânzi sunteţi şi voi. Aţi lăsat mesele voastre acasă, cu pâine şi cu mâncări, şi n-aţi avut vreme să cinaţi, să staţi la masă. El este Pâinea care şi în seara aceasta vă îndestulează şi vă satură. Pentru El am venit şi noi, şi voi. Aveţi ceva pe inima voastră, ce nu puteţi să spuneţi nimănui? Nu poţi să spui mamei tale, nu poţi să spui soţului tău, nu poţi să spui copilului tău… nu poţi să spui nimănui? Stai mai lângă El în seara aceasta şi şopteşte-I Lui ce nu poţi nimănui. Şi te vei împărtăşi în seara aceasta, în acest loc binecuvântat, de El, Care a venit în seara aceasta aci şi El. N-a venit cu mâna goală, că nu vine niciodată cu mâna goală. Acela care iubeşte, acela care poate, acela care are, ori de câte ori vine, unde se opreşte, unde se coboară, el nu vine cu mâna goală. Şi noi, nici de această dată, de la această întâlnire şi de la această sărbătoare, nu ne vom duce flămânzi, din locul acesta.
Staţi mai lângă El şi veţi ghici mai bine gândurile Lui, privirile Lui, cuvintele Lui, care sunt duh şi viaţă, şi putere pentru orişice suflet care le primeşte, care le aude, care le crede, ca să le urmeze.

Am zis, mâine e Duminica Mironosiţelor. Cine au fost oare aceste mironosiţe? De ce le spune lor, de ce le spune aşa Evanghelia: mironosiţe? Ele au fost acele femei care au fost mai lângă Iisus. În vremurile bune, în vremurile frumoase, au fost mulţi lângă El. Câţi au fost atunci când, în pustie, le-a înmulţit pâinile? Cinci mii de bărbaţi. Câţi au fost când s-au făcut minunile cele mari: vindecările orbilor, învierile morţilor? Câţi nu au fost atunci înaintea Domnului Iisus şi au văzut cu ochii lor aceste mari minuni! Şi mulţi au crezut în El, dar Iisus nu Se încredea în ei, pentru că-i cunoştea pe toţi. Căci credinţa lor era numai aşa, la suprafaţă: cât au văzut minunea, atunci au crezut; şi după aceea iarăşi au uitat. Au fost însă suflete care au crezut adânc şi puternic. Şi între sufletele acestea au fost şi mironosiţele.
Priviţi-L pe drumul Crucii. Unde erau cei mulţi? Unde erau chiar apostolii, cum spunea o cântare „Unde este Petru, care, / cu inima Ta, / el zicea că el prea poate, / va sta şi la moarte? / Şi el a fugit / şi L-a părăsit”. Au rămas lângă El mironosiţele. Au rămas lângă El femeile acestea, pentru că credinţa lor era adânc înrădăcinată în Hristosul lor cel drag şi scump, Care le-a făcut lor mult bine. La aceste femei, le-a făcut El mult bine. Spune Cartea Sfântă câte duhuri necurate a scos dintr-una dintre ele. Şi ea a rămas mereu lângă Hristos, cu Maica Sfântă. A ajuns şi ea să fie o sfântă. Iată ce face Jertfa Crucii, ce face dragostea lui Dumnezeu! [Ea poate] să facă nişte sfinţi din nişte murdari şi din nişte păcătoşi şi ticăloşi. Atunci nu ne mirăm de ce L-au iubit ele atât de mult pe El. Şi când toţi L-au părăsit, ele nu L-au părăsit. Se duceau în urma Lui pe Drumul Crucii, de la Pilat, de la Caiafa şi până la Golgota sus, acolo pe locul Căpăţânii, unde a trebuit să fie spânzurat Dumnezeu. Doamne, ce crimă a făcut omenirea când Dumnezeu a fost dat în mâinile lor! Mâinile Tale, Doamne, ţin lumea întreagă; şi Tu, când ai fost o dată dat în mâinile oamenilor, ei au făcut crima cea mai groaznică: Te-au lovit, Te-au bătut cu trestie pe spate şi Te-au scuipat în faţă.
Ce ai face tu, sora mea, când un singur fiu ai avea, pe care îl iubeşti mai mult decât ochii tăi, să-l vezi scuipat în faţă, să-l vezi cum îl lovesc în faţa ta şi-n ochii tăi? Ce ai face tu atunci? Închipuie-ţi! Aceasta era starea sfintelor femei care erau în urma Lui. Şi vedeau cum Îl loveau peste obraz necuraţii, spurcaţii şi cum Îl scuipau în faţa Lui cea curată, şi cum Îl loveau cu trestia peste cap, şi cum Îl loveau cu pumnii, şi cum L-au legat la ochi şi-I spuneau: „Prooroceşte, Hristoase, că eşti prooroc; acuma ghiceşte care Te lovim!”. Nu mai era nimeni lângă El atunci. Unde au fost orbii cei vindecaţi? De ce nu vin, să fie de faţă, să strige: „Nu-L mai loviţi!”. Unde au fost morţii cei înviaţi? Unde au fost cei ce-au mâncat din pâine? De ce n-a pus nimeni un cuvânt de apărare pentru El?
O, mironosiţele femei! O, Mariile! O, Sfânta Mamă! Numai voi, numai voi L-aţi urmat. Numai voi aţi rămas lângă El în clipele cele grele, în momentele cele mai critice, în starea când El a fost mai ruşinat, mai de ruşine. Voi aţi rămas lângă El. Aşa slăbuţe, aşa puţine câte aţi fost, pe voi nu v-a putut despărţi nici frica, nici groaza, nici moartea, nici ameninţările vrăjmaşilor, ale soldaţilor, ale fariseilor, ale călăilor, care loveau în El şi când a căzut cu crucea. De paisprezece ori a căzut sub cruce, de la Ana şi până sus, pe dealul Golgotei.
Tu, sora mea, poate n-ai căzut sub a ta niciodată încă. Şi totuşi, de multe ori aşa ai suspinat şi ai plâns, şi te-ai văicărat, şi te-ai văitat sub ea! Ele au rămas lângă El. Iată ce face dragostea. Dragostea, cum s-a citit mai înainte aci: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”. Îl iubeşti tu, fiica mea? Sora mea tânără, Îl iubeşti tu? Fratele meu tânăr, Îl iubeşti tu pe El? Se va dovedi „la toamnă” cât de mult L-ai iu-bit.
Ce frumoase-s florile acum primăvara! O, dacă nu apar florile primăvara, de unde ar fi fructul oare? Dar nu toate florile acestea vor putea la toamnă să aducă un rod.
Pe cei care-L iubesc pe Iisus, nimeni nu-i va putea despărţi de dragostea Lui niciodată. Femeile mironosiţe au îmbrăţişat crucea Lui. Când curgea din mâini, sângele se prelingea în jos. Când curgea din picioare, sângele se prelingea în jos şi crucea a fost înroşită. Până atunci, crucea a fost socotită un semn de blestem, cum mulţi şi astăzi o socotesc tot în felul acesta. Dar ce a fost mai întâi sfinţit de Sângele cel sfânt a fost crucea. Ea a fost înroşită de Sângele Lui. Braţele mironosiţelor au cuprins picioarele lui Iisus şi crucea aceea însângerată, aceea roşie, aceea stropită de sânge. Nu le-a putut dezlipi de cruce nici ura soldaţilor, nici blestemele, nici ameninţările lor. Doar dacă le ar fi tăiat braţele cu sabia, atunci le-ar fi putut despărţi de crucea lui Iisus. Aceasta-i iubirea! Aceasta-i dragostea!
Ele n-au mai întrebat: „Petre, unde te-ai dus tu? Unde-s toţi ucenicii? Unde-s toţi ceilalţi? Am rămas numai noi?”. De câte ori tu poate te-ai întrebat: „Unde-s ceilalţi? Numai eu să mă duc? Numai eu să fac? Numai eu să citesc? Numai eu să postesc? Numai eu trebuie să plâng? Numai eu trebuie să rabd? Numai eu trebuie să iert?”. Ele n-au spus aşa, căci dragostea nu le-a lăsat să plece de lângă Iisus. Dragostea le-a ţinut acolo lângă El, fără să mai întrebe dacă mai rămâne cineva sau nu mai rămâne cineva. Aşa-i sufletul care iubeşte.
Dacă-L iubeşti, fratele meu şi sora mea, vei rămâne lângă El şi lângă Crucea Lui şi dacă nu va mai rămâne nimeni. Şi nu vei întreba niciodată dacă mai rămâne sau dacă mai face, sau dacă mai crede, sau dacă mai iubeşte cineva.
Au rămas lângă El până în ultimele momente, când a fost pus în mormânt. Numai ele au ştiut unde-i mormântul. N-au ştiut nici unii dintre ceilalţi, dintre apostoli. Ele au ştiut unde i mormântul. De unde au ştiut ele unde-i mormântul? Pentru că au rămas lângă El până L-au pus în mormânt. Şi, după ce L-au pus în mormânt, cu inimile zdrobite de durere, s-au dus. Poate nu mâncaseră din ziua când a fost El prins, nici nu dormiseră. Ştiţi voi ce-nseamnă vreo două, trei zile şi nopţi întruna nici să nu dormi, nici să nu mănânci?… În ce stare au fost ele atunci?
S-au întors înapoi cu inimile zdrobite de durere (că toţi cei care erau înmormântaţi în acele vremuri erau unşi cu mir; numai pe El n-a avut cine să-L ungă cu mir, după obiceiul care era atunci). Şi au zis ele una către alta: „Acum noi nu avem de unde să cumpărăm… Acum nu mai avem ce face. Dar vom căuta, după ce trece ziua sabatului, cât mai de dimineaţă, să venim şi totuşi să ungem trupul Lui cu mir”. Şi aşa au făcut. Ceilalţi şi-au văzut de treburile lor.
Ce sărbătoare oare o fi fost sărbătoarea aceea pentru vrăjmaşii lui Iisus! Cât de bucuroşi vor fi petrecut ei acele Paşti, fără Acela care era „instigatorul”, „înşelătorul”, Acela care le strica obiceiurile lor cele „frumoase”, cu păcate, cu beţii, cu stricăciuni! Cum vor fi petrecut ei acele Paşti, acele sărbători, acea zi?
Dar mironosiţele au petrecut şi ziua aceea numai în lacrimi, numai în post, numai în durere. Şi au pregătit miresme, pentru ca, în ziua întâi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, să se ducă la mormânt, să ungă cu miresme trupul lui Iisus. [Însă] când s-au dus, El era înviat. Dar lucrurile pe care vrei să le faci pentru Dumnezeu, chiar dacă n-ai reuşit să le faci, Domnul ţi le va socoti ca şi cum le-ai făcut. Ele s-au dus cu miruri, să ungă trupul lui Iisus. Ele au făcut slujba cea mai frumoasă, cea mai minunată, despre care va spune Evanghelia până la sfârşitul veacurilor.
Mironosiţele femei s-au dus să ungă trupul lui Iisus. Nu le mai spune „păcătoasele”! Nu le mai spune numele lor pe care [l-au avut] înainte. Au fost sfinţite, au fost spălate, au fost curăţite. Şi acesta-i lucrul cel mai mare şi mai scump care se poate petrece cu un suflet aici pe pământul acesta: ca, pe un ticălos şi-un nenorocit, Dumnezeu să-l sfinţească; ca, dintr-o femeie păcătoasă, să facă o purtătoare de mir.
Mirul este cel ce răspândeşte, unde este descoperit, o mireasmă atât de frumoasă, atât de plăcută, atât de îmbătătoare! Aduceţi-vă aminte: înainte de moartea Lui, una dintre ele a spart un vas şi a făcut totuşi ungerea aceasta, fără să mai ştie cineva ce-nseamnă acest lucru. „S-a umplut casa de mirosul mirului.” Şi de la mir poartă ele numele, au primit ele numele acesta de „mironosiţe”. Pentru că ele purtau miruri. Mirurile acelea care răspândeau mirosul acela dulce şi plăcut împrejurul lor, oriunde era vărsat, oriunde era turnat. Ele au fost acelea care au răspândit acest mir, ungând trupul lui Iisus. Apostolul Pavel mai spune şi el: „Noi suntem o mireasmă a lui Hristos pentru cei care se duc la moarte şi pentru cei care se duc la viaţă. Pentru unii, de la moarte spre moarte; pentru alţii, de la viaţă spre viaţă”.

Şi acum, surorilor noastre dragi, Bunul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, răstignitul, lovitul, Acela care a fost scuipat, Acela care a fost rănit, Acela care-i cu cruce, Acela care-i însângerat, a vrut să facă şi din voi – să vă schimbe, să vă transforme – din nişte păcătoase, din nişte Magdalene, din nişte stricate, să facă şi din voi nişte sfinţite. Ştiţi voi că şi astăzi Trupul lui Hristos are nevoie de voi? Evanghelia-i plină, de la începutul ei şi până la sfârşit, de suflete credincioase de care Dumnezeu S-a folosit în lucrarea Lui cea sfântă.
Pe lângă Sfânta Mamă, care a fost la înălţimea cea mai înaltă de sfinţenie, pe lângă ea, au fost atâtea femei, de-a lungul veacurilor, de care Dumnezeu S-a folosit în lucrarea Lui. Şi, fără de ele, nu s-a putut face lucrarea. Şi, fără de voi, nu se poate face lucrarea. Are Dumnezeu nevoie de voi. După ce v a chemat, după ce v-aţi întâlnit cu El, după ce v-aţi sfinţit şi inimile, şi umblările, şi gândurile, şi paşii, şi viaţa voastră, şi lucrurile voastre toate, are nevoie de voi. Are nevoie să purtaţi mirul. Are nevoie să ungeţi Trupul lui Iisus, care este Biserica Lui. Trupul Lui sângerează şi astăzi.
„De ce-mi ziceţi voi Mie că sunt în Cer, când azi, / din răni îmi curge-ntruna cald sânge pe obraz?” Nu, nu e drept, căci Eu „sunt răstignit pe cruce şi azi ca altădată, / bătut de cei pe care i-am mângâiat odată”. (…)